PARINTELE RAFAIL NOICA: “Nu ne dam seama cat traim in inchipuire” (AUDIO, VIDEO)

“Suntem formatati asa incat Dumnezeu nu mai are acces la noi“.

“Asta-i realitatea. Nu trebuie sa incercam s-o vedem altfel, sa nadajduim in vane idealuri. Asta-i realitatea. Dar si “nu deznadajdui”. Alte cai, alta mantuire, foarte paradoxala sau mantuiri paradoxale va da Dumnezeu astazi”.

Parintele Rafail Noica: Traim in inchipuire (mp3)

“Noi nu ne dam seama cat traim in inchipuire.

Zice omul ca “mi-a venit un gand”: ce-nseamna – ganditi-va toti – ce inseamna: “Mi-a venit un gand”?… De unde? Ce este acest gand care mi-a venit? Parintele Sofronie tot asa spune undeva… fiecare gand este un duh. Astea care ne-au venit…. Avem si noi ganduri, si noi suntem duh, dar gandurile noastre sunt mai asa… mai socoteli de-ale noastre, dar cand iti vine un gand, o idee, o viziune cateodata, asta-i un duh, daca duhul este Dumnezeu sau de la Dumnezeu… este duh de viata, daca un gand care-ti vine te deznadajduieste sau iti provoaca necredinta, sau te zgaltaie intr-un fel sau altul din asezarea ta, intr-o panica sau o groaza fara iesire sau intr-un intuneric, gandul asta era de la un duh strain lui Dumnezeu, duh ucigas.

Si daca vreti, testul filocalic, discernamantul duhovnicesc, discernerea duhurilor pe linia asta vine: nu ce-mi propune gandul, ci ce efect are asupra sufletului meu. Noi nu suntem obisnuiti cu asta – ne vine un gand si noi suntem obisnuiti din copilaria noastra, din scolirea noastra, sa macinam cu gandul nostru tot ce ne vine. Daca o sa vedem odata, – si-o sa vedem odata… – cate ganduri dracesti n-am macinat noi in vremea noastra, cred c-o sa ne uimim cum a reusit Dumnezeu sa ne tina in viata, pentru ca fiecare din alea pe care le-am macinat cu gandul nostru, fara sa stim originea gandului, dar macinand materia gandului – care daca este draceasca este neaparat deznadajduitoare si mortala, in multe, multe feluri. Cand o sa vedem cum ne-a pazit Dumnezeu, cred c-o sa ramanem intr-adevar uimiti. Parte din cultura filocalica, o parte, cea mai importanta, duhovnicia, este nu analiza materiei gandurilor, ci prin rugaciune, a dibui originea gandului. Iar acuma, incep sa ma departez de la intrebare si poate asteptam pe cealalta… dar am vrut sa va impartasesc si lucrul asta – important e sa stiti originea gandului si tot ce e de la Dumnezeu, gandul Dumnezeiesc vine intotdeauna c-o oarecare pace, chiar daca este un gand care te osandeste, iti da ori o pace, ori o nadejde, ori ceva prin care te mantuiesti. Gandurile, cele pe care trebuie sa le dispretuim zic – nu sa te infricosezi de ele – sunt ganduri care ne aduc frica, intuneric, necredinta, indoielnicie din aia care te “panicheaza”, te terorizeaza, toate astea daca le depistati si mai ales duhovnicii, daca prin rugaciune le depistati, nu este vorba de a discuta cu ele: le lepezi cu dispret. Lumea intunericului nu trebuie sa fie lumea care ne infricoseaza, fiindca Dumnezeu este prea atotputernic, dar trebuie sa fie o lume cu care n-avem nimic de-a face – dispret total.

– Sfintii Parinti, mai ales Sfantul Ignatie Briancianinov, ne marturiseste ca, in zilele noastre, isihasmul nu mai are aceeasi intensitate duhovniceasca. Daca un isihast nu are pe batranul sau aproape, cum se poate indrepta atunci cand a cazut si cum intelege ca a facut aceasta? Considerati ca in zilele actuale se mai poate vorbi despre un isihasm? Oare isihastul mai traieste cu aceeasi intensitate impartasirea Dumnezeiasca? Si se mai ridica la nivelul vietuirii crestine din primele secole?

– O sa va raspund iar pe linia “Tine-ti mintea ta in iad si nu deznadajdui!”

Dar Dumnezeu intotdeauna are mantuire, si cata vreme este cu putinta mantuirea, de acum incolo sa stiti ca mantuirea este paradoxala. Am primit multe scrisori in care vad multa mantuire in suflete deznadajduite si nu pot sa fac nimica. Nu pot nici sa raspund, nici… decat sa ma rog Domnului si, cateodata, nici nu mai stiu ce sa zic, dar: “fie Doamne destul pentru acele suflete, si toate celelalte care sufera asemenea“.

Nu e nevoie de deznadejde. Dumnezeu – spuneam cuiva, candva – Dumnezeu nu va birui lumea, si cand a inceput sa se panicheze [am adaugat]: a biruit-o deja, nu mai are nevoie s-o biruiasca. Dar sunt forme paradoxale, si aceste forme… Am crampeie de viziune asa, mental vorbind, pentru ca eu nu sunt vizionar – nici in sensul bun, dar nici in sensul ratacit al cuvantului – dar vedeti, eu n-am mintit, am crampeie de viziune, de lucruri marete pe care le face Dumnezeu in lumea noastra, poate mai marete decat oricand. De ce? Pai va spun intr-o lume, in care pacatul nu numai ca se ingaduieste, dar se propovaduieste, libertatea e pana la orice dezlantuire demonica… si asa mai departe. Este o lume a libertatii, unde si noi avem libertatea sa mergem poate mai departe decat Parintii nostri catre Dumnezeu. Zic asta in baza Apocalipsei care zice in capitolul 22:

Cine nedreptateste, mai nedreptateasca, cine spurca, mai spurce, cine lucreaza dreptatea mai lucreze dreptatea, cine sfinteste mai sfinteasca-se.

Deci cuvantul lui Dumnezeu, da aceasta libertate si pacatului, dar si dreptatii; si daca da cuvantul atotputernic dumnezeiesc libertate dreptatii, inseamna ca mantuirea se poate, dar in conditii mult mai paradoxale, dar dupa proocirile Parintilor, poate mult mai mari. Ca zic mai multe poorociri din veacul al patrulea, al cincilea, al saselea: “ce vor face cei care vin dupa noi?” Si spun Parintii ca cei care vor veni la sfarsit vor fi mai mari decat noi si decat cei (ai nostri) care inviau mortii. Si tocmai fiindca conditiile sunt mai neprielnice. Si eu am observat un lucru si in viata mea, ca [atunci cand] toate merg bine, ca ti-e bine, ti-e comod, dar Dumnezeu nu mai exista, adica poti sa socotesti ca nu mai…, ti se pare ca…, adica dupa cauza si efect, adica, am facut aia si aia si toate merg pe roate, toate merg bine mersi, si ne descurcam acuma si fara Dumnezeu. Cand conditiile sunt asa de tragice, cand nu-ti mai ramane decat un singur lucru de facut si o nadejde deznadajduita ca poate Cineva acolo sus sa m-auda, atunci incepe sa se manifeste si puterea lui Dumnezeu.

O monahie din Beirut, ortodoxa, imi povestea ca atunci cand a fost razboiul cu Saddam Hussein, in noaptea Pastilor, erau in plin razboi in Beirut, si nu stiau daca aveau sa poata sluji noaptea Pastilor sau nu, si s-au hotarat ortodocsii sa slujeasca noaptea Pastilor. Si mi-a zis ca-n orice clipa putea sa-nceapa razboiul, putea sa cada o bomba de pe nu stiu unde, o ghiulea, obuz sau mai stiu eu ce, dar n-a cazut si au slujit noaptea Pastilor, in nadejdea Invierii, si in frica bombardamentului si zicea ca: “niciodata n-am trait asa un simt al Invierii ca in noaptea aia!”. Si iarasi zic: in clipele cele mai cumplite, de-abia atuncea incepi sa traiesti mai desavarsit si prezenta acestui Dumnezeu, care, altfel, pare ca…nu exista.

– Televizorul este astazi unul din elementele principale ale societatii si vietii noastre. Aproape fiecare dintre noi, petrecem de la cateva minute pana la cateva ceasuri pe zi impreuna cu televizorul. Cum ne sfatuiti sa ne raportam la televizor? Cum ne poate influenta acesta viata noastra duhovniceasca? Cum putem explica uriasa atractie pe care o are asupra oamenilor? Se poate vorbi despre un efect aproape magic al imaginarului, al patrunderii noastre intr-o alta lume, decat cea reala?

-Da, se poate, si chiar asta si este… In ’55 cand a plecat in Anglia, mama englezoaica fiind, ca la [noi] nu existau televizoare in Romania si nici nu auzisem de asa ceva, si cand le-am vazut in vitrina, in Anglia nu stiam ce erau radiourile alea, care aveau chestia aia, ecranul, si cand am intrebat, chiar mama mi-a spus ca: “asta-i un televizor.” Dupa aia am vazut, si primele mele contacte cu televizorul i-am trait puterea hipnotica. Era o perioada cand programele in Anglia, erau inca putine, televizoarele erau alb-negru, si televizoarele la care aveam eu acces, aveau numai doua posturi: “aprins si stins” 🙂 Comparativ cu bogatia pe care o aveti astazi… Si “aprins” fiind, trebuia sa vezi ceva acolo, si orele la care intr-o perioada eu puteam sa am acces la televizor, nu era niciun program care ar fi fost de vreun interes pentru mine. Eu as fi vrut sa vad un film cu cowboy sau mai stiu eu ce, dar era pentru mine plictisul cel mai desavarsit; dar nu puteam sa-mi desprind ochii de pe televizor. Si am inteles ca Dumnezeu mi-a dat o hotarare ca eu sa n-am in viata mea televizor, fiindca eu stiam slabiciunea mea: ca nu exista un drog cu care, daca m-as droga, as putea sa ma mai lepad de el, si-atuncea am hotarat sa n-am niciodata in viata mea televizor la mine in casa. M-a apucat asa o sfanta teama de el. Bineinteles ca asta as propovadui fiecaruia, dar nu-mi propun sa v-o propovaduiesc; dar ca are influenta asta se vede.

Si iarasi asta face parte din partea intai a cuvantului: “Tine-ti mintea in iad”. Pentru mine toata electronica asta, acuma, dupa experienta unei vieti din perspectiva din care am incercat eu sa privesc viata, o gasesc ca pe un lucru cumplit… Dar evident ca toate lucrurile astea nu sunt decat un mijloc care s-ar putea intrebuinta pentru bine, si, intr-o masura, sunt programe minunate la televizor, care sunt foarte educative sau foarte inaltatoare, sau foarte nu-stiu-ce, dar s-ar putea intrebuinta deplin pentru bine, dar realitatea vietii si a lumii noastre este ca se intrebuinteaza mult mai mult pentru rau. Aicea nu stiu ce sa va zic ca este scaparea, poate decat asta, revenirea la rugaciunea de care v-am spus. Cand vedeti orice vedeti, ziceti “Doamne” din cand in cand, mai rugati-va pentru napastuiti, mai rugati-va ca Dumnezeu sa va apere. Pana la urma, va spun si lucrul asta: orice experienta avem, fie prin carte, fie prin televizor, fie prin viata, este o experienta care, negativa, adica a pacatului sau pozitiva, in apropierea noastra de Dumnezeu poate deveni pozitiva si se poate intrebuinta la bine; si asta face parte din partea a doua a cuvantului – “si nu deznadajdui”.

Si precum vedeti: vorbeam de Maria Egipteanca. Dar de multe ori s-a vazut in perioada filocalica, mai ales, a Bisericii, dar si inainte si dupa: ca uneori pacatosii cei mai mari – asa cum ii socotim noi, nu stiu cum vede Dumnezeu lucrurile – devin sfintii cei mai mari. Si, cumva, si cunostinta pacatului pe care o au de multe ori ii ajuta sa mearga mai repede si sa depaseasca pe cei care traiesc, care cultiva cunostintele cele bune; si aici este un paradox: nu ca am putea propovadui viata destrabalarii ca un mod de mantuire, dar iata ca Dumnezeu face ca si viata fiului risipitor, daca se intoarce fiul risipitor catre Dumnezeu, sa devina mantuire. In ce fel? Socotesc ca toti cunoasteti pilda fiului risipitor din Evanghelie, cand fiul risipitor vine acasa, ca s-a pocait, de faptul ca a risipit averile tatalui sau, mostenirea lui, pe pacatele lumii asteia, si vine inapoi la dragostea tatalui. Cine de acuma il va mai scoate, il va mai ademeni altundeva decat la dragostea tatalui? Ce alt pacat va putea sa-l pacaleasca si sa-l duca iarasi din casa tatalui? El are experienta asta si ramane acuma temeinic cu tatal. Fratele lui care a trait langa tatal – uite un paradox aicea – gelozeste pe fratele sau risipitor care a venit inapoi, pentru care tatal junghie acum de bucurie mielul cel ingrasat; si iata ca fiul care a trait in curatie si in dreptate se ispiteste intr-un fel in care nu s-a asteptat: de invidie, ca: “tata, tu nu mi-ai dat niciodata macar un ied, dar cand vine fiul acesta al tau care ti-a risipit avutiile, acuma pentru el injunghii si vitelul cel ingrasat”. Si pare aici, noi vedem, ca fiul cel risipitor si pocait acuma este mantuit, ca sa zicem asa, acuma ramane statornic; de mantuirea celui care a trait bine inca nu suntem siguri.

Dar, iarasi zic, nu ca putem zice de calea fiului risipitor ca este cea mai mantuitoare sau trainica, fiindca daca aceasta cale a pierzaniei prin pocainta ar deveni mai trainica, apoi dintre toti sfintii, Maica Domnului, ar fi cea mai mica, fiindca ea a trait in cea mai desavarsita sfintenie si curatie din pruncia ei, ba poate chiar din pantecele maicii. Deci adevarata cale este calea Maicii Domnului, dar ce vreau sa zic este ca Dumnezeu lucreaza asa de paradoxal, incat de multe ori, in experienta vietii noastre ce pare a fi cel mai rau devine in mainile Dumnezeului nostru cel mai bun. Deci, si viata noastra mai tragica decat oricand, contine, imi vine sa zic, fagaduinte poate mai mari decat oricand. Domnul sa va arata fiecaruia, mai ales prin duhovnicii vostri, dar si prin toate mijloacele pe care le stie Dumnezeu, sa va arate taina asta. Dar inchei la intrebarea asta, iarasi cu cuvantul pe care sa-l aveti ca plasa de siguranta pentru orice fel de eventualitate: “Tine-ti mintea in iad”, dar nici acolo sa nu deznadajduiesti. Si imi vine sa zic, mai ales acolo.

– Parinte, ne-ati vorbit foarte frumos despre indumnezeire, dar viata noastra este atat de meschina, de cenusie, de mizerabila din punct de vedere spiritual, incat nici oameni cumsecade nu suntem, daramite “dumnezei”. Cu mintea ravnim la idealuri, dar viata ne ramane mediocra sau submediocra. Nu cumva tocmai pentru ca “a fi crestin este imposibil”, adoptam formalismul ca cel mai la-ndemana mod de a fi crestin? Ce alta cale avem?

– Se plangea Parintele Sofronie, de multe ori, ca noi, oamenii Bisericii – sau cum zicem noi, Biserica – am decazut pana la a reduce duhovnicia la o moralitate insipida; si poate ca asa as putea rezuma ce ne arata, ce ne infatiseaza, intrebarea asta. Noi trebuie sa iesim din aceasta insipiditate, duhovnicia nu este o moralitate, moralitatea este numai primul, cel mai primitiv pas al pocaintei noastre. Dar ce ne propune Buna-vestire, Evanghelia, este Viata; si daca adineaori ziceam ca pana si viata virtuala a televizorului este mult mai puternica decat ce ni se propune in abstract prin cuvinte – ca tu ar trebui sa fii asa si asa – dar televizorul imi da sa traiesc altceva si aia ma influenteaza mai tare… Pai noi trebuie sa dobandim acea Viata, prin care toata viata asta biologica, zic, pamanteasca, sa devina insipida, si atunci bineinteles ca vom ravni din ce in ce mai mult catre aceea. Dar cum, cum sa ajungem la acel prag?

Sunt mult prea multe… Nu vad niciun raspuns direct la intrebarea asta. Cu fiecare va fi diferit. Dar imi vine sa va spun: uitati la epoca noastra care se numeste “New Age”. New Age-ul este (…) sinonim cu postmodernismul, dar in mintile celor mai multi, se leaga de fenomenele religioase si parareligioase, ale epocii noastre: yoga, bioenergie, droguri, satanism. Nu stiu, le arunc asa, le-mprosc… Ce cauta acesti New-Age-isti? Cauta sa-si dezvolte potentiale telepatice, bioenergetice. nu stiu-ce… Intuitia e dreapta, sa stiti, dar asta este ce este cu precadere in istorie Biserica, daca am intelege-o drept. Si poate ca incepeti prin a cere lui Dumnezeu: “Doamne arata-mi ce e Biserica!” – mai ales noi preotii, duhovnicii, dar… toti. Si ceea ce cauta in diferite religii si practici contemporanii nostri este exact ceea ce vrea sa ne dea Dumnezeu, dar exact, vreau sa zic, in esenta cautarii. Noi cautam, de multe ori, stramb si alaturi.

Cuvantul “pacat”... In greaca sunt doua cuvinte care, amandoua, inseamna “cade alaturi de tinta“: “amartia” (Αμαρτία) si “astohia” (αστοχία). Poate ca termenul cel mai drept, intr-un anume sens, pentru pacat este “gresala”. Gresim cand pacatuim. Noi cautam, noi vrem drept si cautam stramb.

Dar zic asa: Rugati-va, nu va smintiti, credinciosii bisericii, nu va smintiti de scandalurile care sunt astazi in Biserica si de pacatele noastre ale păstorilor vostri; si rugati-va ca Dumnezeu sa ne lumineze si sa ne ierte, sa ne curete, sa curete Biserica noastra de tot ce este nevrednic sfinteniei ei. Deci nu va smintiti, rugati-va in cuvinte simple, asa cum v-am propus adineauri. Iar noi, slujitorii Bisericii, sa constientizam si noi, sa cerem de la Dumnezeu sa ne dea dreapta intelegere. Stiti ca “dreapta intelegere”, este unul din felurile prin care traduc cuvantul “ortodoxie”, “doxa”, inseamna nu numai slava, porneste de la notiunea de opinie, o dreapta opinie, dar dac-am zice si dreapta intelegere, si asta este ortodoxia, si noi toti trebuie sa revenim la dreapta intelegere.

Cand zicem “Biserica, una sfanta, soborniceasca si apostoleasca”, apoi trebuie sa revenim la viziunea apostoleasca si nu sa reducem la… “reductionismul” asta in care am cazut. Sigur ca moralitatea este importanta, dar sa stim ca este numai prima treapta. Si poate ca esenta raspunsului ar fi asta: Voi, poporul lui Dumnezeu, rugati-va pentru noi, păstorii vostri. Si noi trebuie sa ne rugam pentru voi, si sa ne sprijinim unul pe altul, sa nu ne smintim unii de altii, fiindca din toate smintelile ne poate scoate Dumnezeu, dar calea asta, cred ca va fi o cale prin care vom putea incepe sa ne regeneram noi si viziunea Bisericii noastre si… mai mult imi vine sa zic ca las Duhului Sfant sa insufle raspuns intrebarii”.

(Din conferinta parintelui Rafail Noica de la Bucuresti, 19 nov. 2002: “Pentru ce ne pregateste Filocalia?“)