“STRIGATUL este ultima incercare a cuiva de a se face auzit; dupa el urmeaza doar tacerea cu care vorbeste, calm si politicos, moartea vesnica….”. STRIGATUL “NEBUN” AL SARACULUI vs. “PECETLUIREA” IN DUH A CELOR DIN BISERICA, atunci cand ortodoxia se vrea tot mai mult PE PLACUL LUMII

„Singura iubire vie este cea a lui Dumnezeu. Ea ne scoate inimile din mormintele vieților noastre și le ridică la Cer. Dar, dacă nu vrem Cerul, de ce să avem nevoie de iubirea vie, care știe doar să te înalțe spre el?”

„Ne înecăm tot mai mult în ortodoxie ”simpatică”, decentă și civilizată, de floretă a spiritului nu de Sabie a Duhului, de conversație isteață și civilizată, nu de strigăt; în ortodoxie moartă dar surâzătoare, zîmbind cu un surâs de curtezană bizantină, copie de icoană făcută cu fardurile culturii și psihologiei…

Ortodoxie șarmantă, al cărui spirit e de salon sau amfiteatru, nu de biserică, meșteră în conversații spirituale gâdilicioase, în duhovnicie ce te face să hăhăi de-a dreptul, când scapă toți caii frivolității, la conferințele ei….”

(captura din filmul lui Andrei Tarkovski, „Andrei Rubliov”; sursa online originala)

Marius Iordăchioaia/ „Dragostea în care cred”:

Cum iubește Dumnezeu

Imaginați-vă, vă rog, o căsătorie care nu ar avea ca scop nici ”legalizarea unei relații” ori ”continuitatea neamului”, nici ”întemeierea unei familii”, nici ”perpetuarea speciei”, nici  zidirea unei case, mobilarea ei și aglutinarea unei istorii, averi sau glorii în jurul unui nume de spiță, nici ”confortul emoțional” sau ”echilibrul și stabilitatea psihică a vieții” etc. ci SALVAREA DE LA PIEIRE A CELUILALT.

Scriu la Evanghelia de azi despre căsătorie, pentru că creștinismul e nunta iubirii-lui Dumnezeu-pentru-lume cu sufletele noastre sau nimic.

Căsătoriile noastre creștinești de azi sunt, în cel mai bun caz, o căsătorie lumească ”cu binecuvântare”, nu o unire în care fiecare soț caută scăparea de la pieire a celuilalt [a celor doi soți împreună și unul prin celălalt – nota noastră].

Râul Vieții e în Cer, aici pe pământ noi petrecem permanent în Râul Morții. Apa moartă, nu cea vie, e viața acestei lumi, și noi suntem oameni-amfibie care ne-am învățat să respirăm și să trăim în ea (tocmai partea de amfibie din noi o dezvoltă până la desăvârșire transumanismul). Am învățat să ne trăim morțile ca pe niște vieți (definiția funcționării robotului).

De aceea, a trăi în lume [in duhul lumii – n.n.] înseamnă, cum spune Ap. Pavel, a înghiți apa moartă a duhului ei și a produce fapte moarte, gânduri moarte și cuvinte moarte, adică a tot schimba arhitectura, cultura și mobilierul acestui mormânt comun global care este lumea. (Dacă auziți azi la biserică o predică moartă să știți: pricina ei este că predicatorul, preotul, e un om care iubește și el lumea, DAR NU CA DUMNEZEU! Mai de folos i-ar fi să iubească Împărăția Cerurilor ca un om păcătos, această dragoste fiind singura care o poate afla pe cea a lui Dumnezeu pentru lume).

În lume există numai iubire moartă. De aceea, de obicei, ea se reduce la sexualitate și apoi, la nimic. E o dragoste care se întoarce în trup, precum trupul, în pământ.

Singura iubire vie este cea a lui Dumnezeu. Ea ne scoate inimile din mormintele vieților noastre și le ridică la Cer. Dar, dacă nu vrem Cerul, de ce să avem nevoie de iubirea vie, care știe doar să te înalțe spre el?

Dumnezeu a făcut Cerul Om ca să putem gusta din Cer în umanitatea lui Hristos, și gustând să aflăm că adevărata noastră viață în Cer este. Aceasta este Ortodoxia, asta au încercat, pe viață și pe moarte, să păstreze Sfinții.

Iubirea noastră moartă nu poate decât să euthanasieze sufletele: să ușureze, să anestezieze și să îndulcească pieirea celuilalt. E drogul care anihilează disperarea. E, la (cât se poate) de propriu, ”bomboana de pe colivă”, partea dulce a morții noastre…

În iubirea lor, oamenii nu pot decât să-și împartă pieirea, căci fără Hristos, nu au altceva în ei….

Pe când o inimă creștină are în ea, deschisă, Împărăția lui Dumnezeu. Și asta e singura scăpare a celui înghițit de dragostea ta, ca Iona de balenă!

DACĂ IUBIȚI PE CINEVA FACEȚI-VĂ ROST IMEDIAT DE ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR, cu ușile larg deschise în lăuntrul vostru, ALTFEL SUFLETUL CELUILALT se va sufoca ÎN INIMA și VIAȚA DUMNEAVOASTRĂ!

[…]

***

Evanghelia pentru roboți (creștini)(2). BISERICA PECETLUITĂ

(fragment)

[…]

Pecetluirea începe în duh, umple sufletul și se desăvârșește în trup. (…).

Semnul pecetluirii în duh a creștinilor și, totodată, ”marcă” a BISERICII PECETLUITE este o Evanghelie fără Împărăția Cerurilor,  un creștinism fără transcendență, o biserică în care Cerul e doar o pictură pe tavanul clădirii și un capitol din trecutul cel mai îndepărtat al istoriei sale. Este semnul unui ethos al Bisericii Primare răsturnat, căci la început comunitatea creștină exista și trăia pentru Cer, iar nu Cerul era sursa de prosperitate și dezvoltare pentru comunitatea terestră. Biserica Primară nu ”exploata” harul pentru a-și îngrășa viața pământească, ca în Vechiul Testament, ci era roua de dimineață a creștinismului, care se ridica la Cer prin căldura Soarelui Dreptății, pe care o absorbeau în duhurile lor cu nesaț (și tocmai această sete de Împărăție este ethosul originar al creștinismului) căci tânjeau după dreptatea lui Dumnezeu ce se împlinește prin ajungerea omului căzut în Slavă….

Soarele Dreptății, Hristos, răsare în locașul bisericii de pe pământ ca să-și cuprindă copiii și să-i ducă în curtea Ierusalimului de Sus. NU DOAR CA SĂ LE LUMINEZE ȘI ÎNCĂLZEASCĂ VIAȚA PĂMÂNTEASCĂ. Din pricina acestui ultim mod de a simți și dori creștinismul, am ajuns la o credință care prețuiește doar lumina și căldura, FĂRĂ PERSOANA CĂREIA ÎI APARȚIN ACESTEA.

(ANGELOS TZORTZINIS/AFP/Getty Images)

NOI, CREȘTINII DE AZI, DORIM LUMINA ȘI CĂLDURA LUI HRISTOS PENTRU VIAȚA NOASTRĂ, NU PENTRU VIAȚA LUI HRISTOS (de aceea viața noastră bisericească, din Biserică, slujește viața noastră lumească, din lume, și nu invers, cum era la început). DORIM LUMINA ȘI CĂLDURA IUBIRII LUI HRISTOS, DAR NU VOIA ȘI GÂNDIREA LUI. De aceea, majoritatea creștinilor ortodocși nu citesc Evanghelia, nu simt nevoia și nu vor să știe CE VREA ȘI CE GÂNDEȘTE HRISTOS. Căci doresc lumina și căldura creștinismului pentru dorințele și gândurile lor. ȘI TOCMAI DE ACEEA CREȘTINISMUL ORTODOX DE AZI SE REZUMĂ LA CULT, LA LITURGHIE, CĂCI DE ACOLO POT LUA DOAR LUMINA ȘI CĂLDURA HARULUI, PE CÂND EVANGHELIA TE OBLIGĂ SĂ IEI ACT ȘI DE VOINȚA ȘI GÂNDURILE LUI HRISTOS, DE PLANUL LUI DUMNEZEU PENTRU CARE ȚI SE DAU, MOTIVAȚIONAL, CĂLDURA ȘI LUMINA.

(Dar cum să te atragă Evanghelia la cuvântul ei, când tâlcuirea făcută acesteia la Liturghie, deși e cât se poate de patristică în literă, e făcută cu duhul iubirii de lume, nu de Împărăția lui Dumnezeu? Se vorbește mult în Biserică despre Cer, că asta e Predania, dar cu atâta lipsă de sete și foame de Cer, încât ți se taie tot apetitul de a mai citi Evanghelia. Căci o predică e bună, nu în măsura în care lasă în capul ascultătorului idei subțiri, interpretări subtile sau spaime apocalitice, ci în măsura în care trezește în ascultător dorința de citi și cunoaște el însuși cuvântul, voința și gândul, lui Dumnezeu) – (căci voința lui Dumnezeu, și numai ea, pătrunzând în duhul nostru, ne poartă spre împlinirea gândului Său).

Lumina și căldura Împărăției Cerurilor ni se dăruiesc în Biserică pentru a prinde gust și dorire de Cer, de Slavă. Iată însă că aceste ingrediente sufletești ale convertirii ortodoxe la creștinism au devenit cu timpul ingrediente ale confortului terestru, mirodenii pentru viața pământească, cultura bizantină a căderii noastre… ÎN LOC SĂ NE CONVERTEASCĂ HARUL PE NOI LA ÎMPĂRĂȚIA CERULUI, L-AM CONVERTIT NOI PE ACESTA LA ÎMPĂRĂȚIILE NOASTRE LUMEȘTI. 

Și Hristos, ca și acum două mii de ani, se lasă pe mâna creștinilor, cum s-a lăsat pe cea a evreilor: să fie răstignit. DORIND, AȘA CUM NUMAI DRAGOSTEA POATE DORI, CA MĂCAR CU MOARTEA LUI SĂ NE DESPRINDĂ INIMILE DE PĂMÂNT… CĂCI EL NE-A IUBIT ȘI CU VIAȚA ȘI CU MOARTEA LUI, CUM NUMAI VEȘNICA IUBIRE POATE IUBI și iubește….

IUBIREA NE VREA ÎN ÎMPĂRĂȚIA EI, IAR NOI NE FOLOSIM DE EA PENTRU CONFORTUL, PROSPERITATEA ȘI SLAVA ÎMPĂRĂȚIILOR NOASTRE. (aceasta este catolicizarea Ortodoxiei, așa cum protestantizarea ei constă în a folosi Scripturile tot în sprijinul unei vieții lumești aggiornate creștin, nu a celei cerești)

UN CREȘTINISM FĂRĂ VOIA ȘI GÂNDUL LUI HRISTOS, IATĂ CREȘTINISMUL PECETLUIT, CREȘTINISMUL ”NOSTRU”, NU AL LUI….

[…]

Spre deosebire de catolicism, Biserica Ortodoxă are o singură statuie: cea în care se transformă ea însăși, privind spre lume, în urmă….

Aceasta este ortodoxia a cărei pecetluire a început de mult și se desăvârșește în duhurile noastre…..

***

Evanghelia pentru roboți(3). POPORUL STRIGĂTULUI. un bocet.

Fericit norodul care știe strigarea, în lumina feței Tale vor merge. Și întru numele Tău se vor bucura toată ziua, și întru dreptatea Ta se vor înălța. Că lauda puterii lor Tu ești…

(Psalm 88; 15-17, în diortosirea veche)

Psaltirea este o carte a strigătului omului către Dumnezeu. Evanghelia, a strigătului lui Dumnezeu către om. Amândouă sunt ”scrise” pe Cruce.

Biserica este poporul celor care ”au urechi de auzit” strigătul lui Dumnezeu și își deschid inimile sabiei acestui Strigăt, răspunzându-I cu strigătul lor, de durere topită în uimire și bucurie: căci prin rana pe care le-a făcut-o strigătul lui Dumnezeu în inimi AU VĂZUT ÎMPĂRĂȚIA CERURILOR!

Strigătul este ultima încercare a cuiva de a se face auzit; după el urmează doar tăcerea cu care vorbește, calm și politicos, moartea veșnică….

Ne înecăm tot mai mult în ortodoxie ”simpatică”, decentă și civilizată, de floretă a spiritului nu de Sabie a Duhului, de conversație isteață și civilizată, nu de strigăt; în ortodoxie moartă dar surâzătoare, zîmbind cu un surâs de curtezană bizantină, copie de icoană făcută cu fardurile culturii și psihologiei…

Ortodoxie șarmantă, al cărui spirit e de salon sau amfiteatru, nu de biserică, meșteră în conversații spirituale gâdilicioase, în duhovnicie ce te face să hăhăi de-a dreptul, când scapă toți caii frivolității, la conferințele ei….

În care citatele din Scripturi și Părinți sunt din ce în ce mai eficient încorporate în viața corect politică a societății, îngenunchind tot mai vădit în fața Științei, cu spatele la Poporul Strigătului, în așteptarea confirmării dreptului lor de a participa la viața progresistă a cetății…

Căci poporul Strigătului e sărac cu duhul și nu știe decât să urle de durerea acestei sărăcii… Singura de care se plânge…

Singura de care omul se poate alina doar ghemuindu-se pe crucea sa, lipindu-se cu inima de coasta lui Hristos și sugând, cu-adâncul inimii, din rana ei…

Și, de aceea, singura ce ne poate scăpa de ispitele tot mai irezistibile ale transumanismului….

***

apel către ”prieteni”

Nu vă mai obosiți să mă catalogați! Nu vă mai pierdeți vremea, foarte prețioasa vreme, cu păreri despre textele de pe acest blogg! Ați ajuns chiar să mă considerați demonizat… De ce mă mai citiți? Aveți, cumva, puterea de a scoate dracii?

EU SCRIU PENTRU UN SINGUR MARE MOTIV: CA SĂ RECUPEREZ ȘI SĂ PĂSTREZ STRIGĂTUL FĂRĂ DE CARE CREȘTINISMUL NU MAI ARE LEGĂTURĂ CU MÂNTUIREA SUFLETULUI!

Căci Petru, când începe să se scufunde, strigă! Nu ține predici pioase, conferințe sau cursuri de teologie dogmatică!

Și nu mă interesează cât de ”ortodox”, ”isihast”, ”patristic” este strigătul meu, ci dacă el mă scoate sau nu din moartea sufletului! Căci există și o moarte sufletească ”ortodoxă”….

Eu simt în pierderea acestui STRIGĂT moartea ethosului creștin!

Cine nu strigă, nu crede și nu simte, cu adevărat, că piere! Când Ortodoxia nu mai e strigăt, ci discurs, înseamnă că a devenit o ideologie, nu o mântuire!

Pentru mine, CRITERIUL ADEVĂRULUI nu este coerența logică a argumentelor scripturistice sau patristice, fundamentarea lui pe silogisme, ci VIUL pe care îl transmit inimii, hrănind credința și nădejdea ei în Hristos! Criteriul adevărului Învierii este învierea sufletului meu! Hristos e viu, nu pentru că mi-au spus Apostolii și m-a convins profunzimea discursului lor: ci pentru că prin cuvântul lor am primit viață din Hristos, am primit viața despre care vorbesc!

Chiar nu simțiți că vi se îneacă Strigătul inimii în cultura ortodoxă de azi?

Sau nu l-ați avut niciodată?

Eu scriu doar pentru acest Strigăt fără de care suntem absenți din propria noastră rugăciune.

Dacă nu înțelegeți asta, nu vă mai pierdeți vremea cu acest blogg…
Pentru că pur și simplu nu aveți nevoie de el….

***

viața la mare. depărtare de Viață.

un om se zbate să nu se înece.
și cei din jur se plâng că
stropește și face
gălăgie.
și se miră că
omul se zbate și mai tare.
să nu se scufunde.

în trans-umanista
lor isihie. 

***

Dacă nu

Dacă nu ești rănit de Cer
nu ești creștin.

și dacă evlavia ta nu înseamnă
a mări neîncetat
această rană

ești eretic.

(sursa fotografiei: http://www.csrm.org/news–updates/persecuted-church-sunday)

Legaturi: