ISPITA ANGELISMULUI SAU INSELAREA DIN RAVNA CEA CU MANDRIE – Cazul parintelui Ioil din manastirea Slatina si discernamantul Avvei Cleopa

***

Din povestirile de adevarat pateric romanesc ale IPS Antonie Plamadeala, fostul Mitropolit al Ardealului si vietuitor in tinerete al Manastirii Slatina (Suceava), impreuna cu marele parinte Cleopa Ilie (vezi foto):

“In obsti, … porniri[le] spre exagerare au fost intotdeauna temperate, chemate la ordine prin taierea voii de catre stareti sau de catre duhovnici. Si s-a procedat astfel nu numai pentru ca e vorba de exagerari in sine, ci si pentru ca ele pot favoriza tocmai contrariul smereniei si al pocaintei, cai periculoase de suficienta de sine, de ceea ce se numeste angelism sau luciferism, experiente de autoamagire care se termina intotdeauna prost. Duc la falsuri si falsificari, la vedetism, la inlocuirea celor cu adevarat duhovnicesti prin surogate de suprafata, prin poza si simulacru. S-au vazut vocatii reale cazute in mreaja vedetismului si naufragiate in cele din urma lamentabil spre rusinea lor si a celor ce i-au luat o vreme in serios. Un caz mai usor — mai usor decat cateva mai mari si cunoscute, care trebuie cu discretie trecute cu vederea — s-a petrecut, in anii cand obstea era mare si starea de spirit cam aprinsa, chiar in Manastirea Slatina.

Parintele Ioil avea plete blonde revarsate peste umeri in ondulari matasoase si o barbuta rara, rosie si scurta, crescuta mai degraba pentru a-i colora fata decat pentru a i-o imbraca in chip calugaresc. Era tanar si frumos ca un Rafael, cu frunte inalta, cu pielea obrazului subire si stravezie si avea buze desenate, feminine. Inalt, subire si cu ochii albastri, parea coborat dintr-un tablou de Renastere, contrastand evident cu trasaturile bizantine ale manastirii, de pilda cu barba lui Ava Arsenie, ascutita si lunga ca a Sfantului Onufrie, sau cu mustatile lui Ava Marcu, care se revarsau pamatuf peste gura, acoperindu-i-o de tot pana se uneau cu barba pe deasupra, de te mirai cum de mai poate sa manance. Adevarul adevarat era ca mancarea era un chin pentru bietul batran, dar cand il intrebai de ce n-o scurteaza, zicea: “– Nu-mi poti da mata atata mancare cat pot eu manca asa, printre mustati!” Dar toti stiau ca […] se smereste si ca purta mustata asa, fiindca nu voia sa corecteze infatisarea pe care i-a dat-o Dumnezeu si, mai ales, fiindca nu-l preocupa chipul lui cel din afara, cum au facut dintotdeauna calugarii cei adevarati.

Chipurile de la Slatina erau barbatesti, cu frumuseti aspre, chipuri de tarani dinspre Baia, de sus de la Suceava si Botosani si din partile Neamtului. Postul si privegherea alungise fetele, brazdandu-le cu linii verticale, adanci, iar un fel de privire necontenita spre dincolo, cum te-ai uita in soare, sau departe in zare, facuse ca ochii celor mai multi sa se micsoreze si sa se adune in triunghiuri negre la radacina nasului, peste care sprancenele bogate pareau stresine prea mari, dar in acelasi timp dadeau chipurilor un plus de barbatie si gravitate. Ava Ioil era printre dansii ca un fluture imbracat in culorile florilor de primavara. Mai ales parul lui ca graul copt, te facea sa crezi ca afara era soare si cand nu era. Dar nici el, nici ceilalti nu pareau a observa diferenta dintre ei. Nimeni nu statea sa dea vreo importanta chipurilor. Regula era sa nu apropii foarfecele de parul capului sau de barba, si Ava Ioil se supusese regulei exact ca toti ceilalti.

Dar daca chipul din afara al lui Ava Ioil nu atragea atentia calugarilor — poate si pentru ca refuzau diferenta dintre frumos si urat, infatisarile fiind darul lui Dumnezeu oricum ar fi fost — despre chipul sau cel dinlauntru, parerile erau neimpartite: Ava Ioil era un inger. Un inger senin si serios, caci Ava Ioil nu radea niciodata. Nu, nu era o gravitate compusa, ca sa intre in tonul manastirii. Era una adevarata, caci la adanc, in Ava Ioil mocnea un foc mare: voia sa se faca sfant. Repede. De aceea ravna lui nu cunostea margini si chipul lui nu se slobozea zambetului. Bland cu graiul, vorbind cu o moldoveneasca moale si lipicioasa, saritor la fapta buna si fara impotrivire la ascultare, cu nedeosebita tragere de inima la treburile gospodariei ca si la biserica, a atras repede atentia batranilor. Intr-o zi, mai repede decat o faceau pentru altii, l-au recomandat lui Ava Cleopa, staretul, pentru preotie.

– E prea tanar parintilor. Si ravna lui e prea mare, spuse Ava Cleopa. Ar mai trebui incercata. Nu stiti ce zice un Ava din Pateric?: “Cand vezi un tanar ca se urca prea repede in cer, trage-l de picioare inapoi la pamant, ca este ispita”. In tinerete roada ravnei inalte, le spuse Ava Cleopa mai de­parte, e mai degraba mandria decat sfintenia, pentru ca mintea tanara e manata mai mult de mandrie decat de mantuire. Stiti ce spune Ava Antonie cel Mare: “daca intinzi arcul prea tare, se rupe”. Mie mi se pare ca al lui Ioil o sa se rupa. Stai de vorba cu el si simiti cat e de incordat tot, cat de mult ar vrea sa ajunga repede sus. Cam ispiteste pe Dumnezeu si ma tem sa nu-l ia dracii in primire. Si nu prea intreaba. Face nevointa aspra fara ascultare. Nu doarme. Nu mananca. Se roaga mult.

– Doar de asta am venit la manastire, zise Ava Gherontie razand cam de sus. Sfintia ta nu faci la fel?

Parerea lui Ava Gherontie era ca Ava Cleopa cam complica lucrurile si face cam mult loc diavolului in viata calugarilor.

– Daca am pune mereu teama de draci inaintea purtarii de grija a lui Dumnezeu, ar trebui sa traim fara nadejde, zise el.

– Eu stiu de la parintele meu, Ioanichie [Moroi], spuse Ava Cleopa netulburat — ca in manastire trebuie sa ai mai mare griia de cel ravnitor, decat de cel pacatos. Celui pacatos ii spui sa se indrepte si te intelege. Te crede, ca se stie pacatos. Dar cel ravnitor isi curata greu ravna de mandrie. Mai ales daca face totul dupa randuiala, nu te pricepe cand ii spui ca ar putea cadea, tocmai cand se crede mai indreptat, daca de pilda se crede mai bun decat ceilalti. Si cand esti tanar e greu sa nu te ispiteasca gandul acesta. De aceea batranii au randuit ca viata duhovniceasca sa se desfasoare sub supravegherea celor incercati.

– Lasa, Prea Cuvioase, zise si Ava Emilian, n-o fi nici asta o lege ca toti cei cu ravna trebuie sa si cada!

Nu era o lege, fireste, pentru ca lupta duhovniceasca nu se desfasoara dupa legi fixe. Dar Ava Cleopa avea experienta multor intamplari si ar fi vrut sa previna vreo intamplare nefericita. Dar consiliul batranilor hotari sa-l recomande totusi pe Ava Ioil pentru preotie.

– L-o mai ajuta si harul Domnului sa nu cada, zise Ava Arsenie.

Acum erau toti convinsi ca o nenorocire e posibila, dar hotarara in acord cu Ava Arsenie ca harul preotiei e un motiv in plus de aparare. Numai Ava Cleopa nu parea convins, dar urmand sfatul Consiliului ii scrise Mitropolitului si, in cateva saptamani, il si chema pe Ioil la Iasi ca sa-l hirotoneasca.

Cand s-a intors si a inceput sa slujeasca, era un alt om. Harul ii dublase si seriozitatea si evlavia. Parea un arhanghel cu aripi de foc, de nu-l deosebeai de cei pictati pe usile diaconesti ale bisericii lui Lapusneanu de la Slatina.

Potrivit cu o randuiala mai veche, pe care o aplica tuturor noilor hirotoniti, Ava Cleopa l-a trimis sa faca patruzeci de liturghii la Schitul Rarau, schitul de retragere al manastirii Slatina, sus pe muntele Rarau, deasupra Campulungului Moldovenesc. Schitul acesta are poate una din cele mai minunate asezari de manastiri din Romania. Zidit pe versantul Bistritei, zis versantul romanesc, unde fusese mutat de Ava Sisoie cand austriecii ocupasera Bucovina, caci la inceput fusese pe versan­tul celalalt, schitul are in fata sirul de munti de peste Bistrita, incepand cu Barnarul si terminand cu Ceahlaul. In dreapta, ca o spinare de urs urias, se saruta cu cerul Giumalaul, iar in spate varful Raraului cu Pietrele Doamnei, cu Piatra Zimbrului si Popii Raraului, se lasa spre muntele Todirescu, coborand pana jos la Slatioara. De pe Rarau se vad si muntii Adam si Eva de deasupra Pojoratei, unde pe vremea aceea mai era inca un schit viu, cu cativa calugari.

Ca sa ajungi de la Slatina la Rarau, trebuie sa mergi o zi intreaga pe jos, patruzeci de km, sa treci prin Gainesti, pe dea­supra Negrilesei, prin Stulpicani si apoi, de la Slatioara sa urci drept in sus pe Todirescu, unde poti avea bucuria sa intalnesti ursi, asa ca e bine sa nu fii niciodata singur, cand e sa ai bucu­ria asta! De pe Todirescu cobori drept in schit pe sub Piatra Zimbrului, intr-o jumatate de ceas. La schit erau pe atunci vreo zece pustnici batrani si un singur preot, Ava Casian egumenul, asa ca preotul trimis de la Slatina il mai scutea de slujbe, mai ales de acelea obositoare de la miezul noptii. Dar Ava Casian tot venea la biserica, numai ca nu se mai obosea slujind.

Dupa vreo doua saptamani de la trimiterea lui Ava Ioil la Rarau, Ava Cleopa se trezi cu unul din pustnicii de la Rarau, cu toiag si traista, pogorat sa aduca o veste ciudata.

– M-a trimis egumenul Casian sa-ti dau de stire ca Ava Ioil pe care I-ai trimis sa slujeasca, spune ca noaptea la utrenie, in altar, lumanarile de pe prestol se aprind singure. El le stinge si ele se aprind din nou!

– Ai vazut si sfintia ta asta?

– Nu, eu n-am vazut, dar spune el si o fi asa. Egumenul cere sfat ce sa faca. De aceea m-a trimis.

– Dar Ioil ce face? intreba Ava Cleopa.

– Se roaga, abia mai gusta ceva, a slabit, i s-au dus ochii in fundul capului de post … O tine intr-una ca se face minune in altar.

– Du-te inapoi la schit, Prea Cuvioase, si spune-i lui Casian sa-l trimita pe Ioil aici. Sa vie tot acum, porunci Ava Cleopa.

A doua zi spre seara, veni. Avea chipul transfigurat si parea furat de un vis.

– Parinte Ioil, maine ai sa pleci de ascultare la vie, la Cotnari, ii spuse Ava Cleopa, fara sa-l intrebe nimic de lumanari.

Manastirea avea sase hectare de vie la Cotnari si o lucra cu calugari, iar in sezonul de munci grabnice, folosea si mireni platiti.

– Sa lucrez impreuna cu mirenii? intreba nedumerit Ava Ioil.

– Asa cum spun, cu calugarii, cu mirenii…

– Dar stiti… dadu Ava Ioil sa povesteasca intamplarea cu lumanarile ca sa se indreptateasca si sa ceara pasuire.

– Lasa asta, il opri Ava Cleopa, pricepandu-i gandul. Du-te la Cotnari.

Dupa ce pleca Ava Ioil, Ava Cleopa ii spuse lui Ava Kiril, care era de fata:

– A dat ispita peste dansul mai repede decat era de asteptat. Era prea grabit. El a grabit-o. L-au luat dracii in primire. Naluciri, ce crezi, Sfintia Ta. Crezi ca sta Dumnezeu sa-i aprinda lumanarile lui Ioil? L-au scos dracii din minti. Cine stie ce se intampla daca-l mai lasam la Rarau. Unuia ca el, dupa niste vedenii, dracii i-au poruncit sa-si omoare duhovnicul. Si a facut-o, crezand ca e porunca lui Dumnezeu. Acum e greu de stiut ce se va intampla cu el. Il trimit la vie ca sa uite, sa se ia cu munca, cu fratii si cu mirenii. Alta metoda nu-i. Daca i-am explica nu ne-ar crede, nu ne-ar intelege. Ceea ce a vazut el e mai important decat ce ar auzi de la noi. Daca ceea ce s-a intamplat a fost de la Dumnezeu, atunci se va linisti si se va intoarce inapoi la toamna, si nu va mai povesti nimanui intamplarea. Daca n-a fost de la Dumnezeu, se va razvrati si nu mai stiu ce va iesi din razvratire. Datoria noastra e sa cercam duhurile. Parintii toti ne indeamna sa nu primim vedeniile. Nu stii ce spune un Ava de la Pateric?: “chiar Hristos de ti s-ar arata, nu-l crede si zi ca esti pacatos si nu esti vrednic sa ti se arate.”

Ajuns la vie, duhul lui Ioil se dete repede pe fata.

– Ce staret e asta? Mie mi-aprind ingerii lumanarile, si el ma trimite sa lucrez cu mirenii. Nu ma mai intorc la manastire. Nu mai este nici un respect pentru sfintenie!

Si, drept urmare, se prefacu din nou din Ioil intr-un oarecare Ion, lepadandu-se si de nume si de pletele blonde si de barba rosie si pleca in lume.

– Nu-i nimic, zise Ava Cleopa, cand auzi. Un Ion care se va cai intr-o zi, e mai de pret decat un Ioil care se mandreste”.

Progresul duhovnicesc ramane real si pur, numai la adapostul discretiei. Termenul numeste una din cele mai fine si mai subtiri virtuti care insotesc pe calatorul pe drumul desavarsirii. Sa nu se stie ce faci. Sfantul care stie ca e sfant, nu e sfant. Sfantul care vrea sa se stie despre el ca e sfant, nu e sfant. Sfantul care vrea sa se faca sfant, nu va fi sfant niciodata. Orice rezultat bun pentru unii ca acestia e un esec. Nu exista o cale mecanica a sfinteniei. Nu exista o Regula care duce la sfintenie, sau asigura sfintenia.

In limitele traditiei in care discretia e regina, ca ramura de umbra a smereniei, sfintenia e posibila, dar e pe drumul dintre cautari, e ascunsa in speranta.

Tot ceea ce in tratatele de spiritualitate si in indemnurile Parintilor si Batranilor se refera la mantuire, se refera si la sfintenie. Cum se ajunge la ea? Am amintit despre Ava Alonie care spunea ca “de va voi omul, de dimineata pana seara ajunge la masura dumnezeiasca”.

Unora le e deci de ajuns o zi, altora nu le ajunge o viata. Unora li se prescriu cai grele si lungi, altora usoare si scurte. Se poate si altfel: cai usoare si lungi si cai grele si scurte. Lui Ava Iosif i-a marturisit cineva ca nu poate merge nici pe o cale usoara, nici pe una grea. Batranul i-a gasit si acestuia un raspuns: “Daca nu poti din acestea nici una a face, macar pazeste-ti stiinta ta despre aproapele”, adica sa se fereasca a judeca pe altii.

(din: Mitropolit Antonie Plamadeala, Traditie si libertate in spiritualitatea ortodoxa, Editura Sophia, 2010)