ARHIMANDRITUL SOFRONIE si BINECUVANTAREA DE A CUNOASTE CALEA (II): “Calea crestinului este rastignirea… A trai crestineste este cu neputinta; crestineste este cu putinta numai a muri… aceasta este acea CALE INGUSTA ce duce la viata”. CONSTIENTIZAM MARETIA CHEMARII NOASTRE IN HRISTOS?

„Auzit-ati ca s’a zis celor de demult: Sa nu ucizi (Ies. 20:13)… Dar Eu zic voua: ca tot cel ce se manie asupra fratelui sau in desert, vinovat va fi judecatii… Auzit-ati ca s’a zis celor dedemult: Sa nu preacurvesti (Ies. 20:13). Dar Eu zic voua: ca tot cel ce cauta la femeie spre a pofti pre ea, iata a preacurat cu dansa intru inima sa… Dar Eu zic voua: Sa nu te juri nicidecum… Dar Eu zic voua: Sa nu stati improtiva celui viclean… Auzit-ati ca s’a zis: Sa iubesti pre aproapele tau si sa urasti pre vrajmasul tau. Dar Eu zic voua: Iubiti pre vrajmasii vostri, binecuvantati pre cei ce va blastama, bine faceti celor ce va urasc, si va rugati pentru cei ce va supara si va prigonesc. (Cf. Mt. Cap. 5) …Cela ce va strica una dintr’aceste porunci mai mici, si va invata asa pre oameni, mai mic se va chema intru imparatia cerurilor. …Ca zic voua: ca de nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decat a Carturarilor si a Fariseilor, nu veti intra in Imparatia Cerurilor.”

“Frica era asupra mea, nu cumva a strica poruncile Domnului, si astfel a pieri. In acei ani grei, dar binecu­vantati, faptul de „a trai” dupa poruncile evanghelice lua in mine chipul unuia care merge pe o franghie in­tinsa peste o prapastie fara fund si unindu-i cele doua laturi. Curand aceasta s-a prefacut in viziunea mainilor lui Hristos intinse pe Cruce, adunand intru una lumea risipita orizontal: popoarele dezbinate prin ura. Totul ma depasea dincolo de orice masura, iar eu ma aflam „rastignit” de invatatura lui Hristos. Drept raspuns rugaciunii mele deznadajduite, trupul Domnului atarnat pe Cruce imi aparu asemenea unei minunate punti intre Cer si Pamant. Calea crestinului este rastignirea:

„Tot Cel ce va voi sa vie dupre Mine, sa se lepede de sine si sa-si ia crucea… si sa urmeze Mie” (Lc. 9:23).

Astfel se contopesc in suflet si bucuria subtire de „a cunoaste ca­lea”, si nu putina frica din pricina nemarginirii sarcinii.

Cu neputinta este a povesti in cuvinte despre infricosatul privilegiu al acelui mers pe tainica franghie; precum nici cei mutati de la noi in cealalta lume nu in­cearca prin aratarile lor sa impartaseasca celor ramasi in trup maretia ce li se dezvaluie in noul taram.

Impreunand in sine si pe Dumnezeu si omul, Dom­nul ne cheama sa urmam Lui. Pe aceasta inalta cale, duhul nostru, biruind patimile ce trag in jos, contempleaza realitati pana atunci necunoscute, neinchipuite ale taramului Dumnezeiesc al Fiintei. Asemenea unui corp greu care, aruncat dincolo de limitele atractiei Pa­mantului, patrunde in conditiile „mecanicii ceresti” si se misca cu o viteza cu neputinta pe Pamant, astfel si duhul nostru patrunde in netarmurirea intinderii „intele­gatoare”, a mintii patrunse de Lumina ce poarta martu­rie despre Adevarul cel fara-de-inceput, precum si de­spre a noastra nemurire. Mintii atunci i se dau vedenii deosebite prin adancul si cuprinsul lor.

Atingerea de inima a iubirii lui Dumnezeu este pri­mul pas pe latura cereasca a prapastiei, si o noua nas­tere de Sus in vecinicie. Aceasta iubire se traieste ca Adevar, ca Lumina, ca Imparatie. Gandul despre moar­te, despre vrajmasi, despre cele pamantesti, dispare din constiinta si, slobod de ele, duhul traieste o alta forma a fiintarii.

Dupa intoarcerea in obisnuita simtire a lumii, sufletul ramane intr’o intristare pentru cele pierdute: el ar fi dorit mai mult sa nu se intoarca, macar ca simtamantul dragostei lui Dumnezeu nu a pierit de tot.

Hristos ne-a daruit totul: El ne-a descoperit cea preamareata taina a Sfintei Treimi; El „ne-a aratat pre Tatal” (cf. Io. 14:8-9); prin El am primit si am cunoscut din experienta Duhul Sfant si putem judeca negresalnic cand lucreaza in noi El Insusi, Cel ce de la Tatal pur­cede, al Treilea Ipostas, iar nu vreun oarecare alt duh ce ar putea sa para unui necercat ca fiind stapanitor. Prin Hristos si intr’Insul ni s’a aratat, in cea mai vadita infa­tisare cu putinta, si Omul in chipul sau cel dintai, si dumnezeiasca asemanare. Iar de acum nu mai avem ni­mic si pe nimeni altul afara de El care sa se arate a fi temei fiintei noastre, fie in limitele relativitatii paman­testi, fie in Absolutul Dumnezeiesc. Si cuvintele lui Hristos:

„Toti cati mai nainte de Mine au venit, furi sant si talhari” (Io. 10:8)

– rasuna in deplinul lor ade­var, prin intelegerea limpede ce ni s’a dat. Insa ele tre­buie intelese in aceeasi perspectiva in care noi traim si cealalta imprejurare: „Vrajmasii omului – casnicii lui” (Mt. 10:36). Ei – „casnicii” – ne iubesc, si noi ii iubim; noi insa nu putem urma lor, cand ei ne impiedica a ne darui lui Dumnezeu. In masura in care ne abat de la calea cea una adevarata, ei se fac noua „vrajmasi”, ei sant ,,furi si talhari.”

Prin viata dupa poruncile Evangheliei, treptat – desi, este drept, printr’un proces dureros – dobandim dezlegarea multor probleme care din veci au napastuit omenirea. Nu va uimiti de aceasta – cu adevarat este asa: in Hristos se afla mantuirea fiecarei persoane in parte, in El – mantuirea celor uniti in Numele Lui, asijderea si a intregi popoare – si a toata lumea (Io. 4:42; Mt. 12:21). Nu exista si nu poate exista o asemenea imprejurare in care El sa fie neputincios a mantui. Zicand acestea, nicicum socotim ca El neaparat va vindeca vreo anume boala sau alta, va izbavi dintr’un anume necaz, fie el fizic, moral sau material, de asupritori si, indeobste, de tot ce se socoteste a fi daunator sau pier­zator. Chiar daca si acestea sant in mainile Sale. Adevarata mantuire consta in faptul de a ramane, in toate imprejurarile, statornic in dragostea Lui, precum El In­susi „poruncile Tatalui (Sau) au pazit si au ramas in dragostea Sa” (cf. Io. 15:10). Stim cu totii prin ce incercari a trecut Domnul, mai cu seama in ultimele Sale zile petrecute cu noi. Si totusi, inaintea insesi mortii, El a spus ucenicilor Sai:

„Acestea am grait voua, ca bucu­ria Mea intru voi sa ramaie, si bucuria voastra sa se plineasca” (Io 15:11).

Si iarasi:

„Amin zic tie, astazi vei fi cu Mine in Rai“ (Lc. 23:43).

Toata dragostea va fi cercata, si adevarata prietenie se cunoaste in necaz. Cand dragostea este mai tare de­cat moartea, atunci ea este desavarsita. Dupa o astfel de „cercare” – de neaparata trebuinta noua tuturor, fara exceptie – dragostea, prin moartea in planul pamantesc, biruieste moartea in vecinicie si face omul vrednic „Im­paratiei neclatite” (Evr. 12:28).

Nevointa crestinului, la inceput se concentreaza inlauntrul sau; in desavarsirea sa insa, ea devine rugaciu­ne pentru intreaga lume, pentru intregul Adam. Intaia miscare a dragostei duce catre Dumnezeu; cea de-a doua – catre aproapele. Precum dragostea catre Dum­nezeu Tatal a Fiului Celui intrupat si-a atins absolutul, astfel si dragostea Sa catre Om merge „pana in sfarsit” (vezi Io. 15:10-15; 13:1). Iata anume ce ne este porun­cit si noua.

Poruncile lui Hristos, in esenta lor, sant descoperirea de Sine a lui Dumnezeu. Graite in cuvinte pamantesti, ele ne par relative, insa pe cel ce le pazeste in chip cuvenit il aduc pana la hotarul dintre relativ si absolut, dintre tarmurit si netarmurit, dintre determinism si de-sine-stapanire. Paza acestor porunci nesilitoare, de departe depaseste puterile noastre de faptura. Neaparat trebuie ca El Insusi, Care ni S’a descoperit ca Atotpu­ternic, prin reala salasluire inlauntrul nostru sa ne inalte in taramul ce ii este propriu, al Fiintei absolute, celei de nimeni si de nimic conditionate:

„Eu sant buciumul vi­tei, voi vitele; cel ce ramane intru Mine si Eu intru el, acela aduce roada multa; caci fara de Mine nu puteti face nimic” (Io 15:5).

Asa graieste Cel Singur Stapanitor a toata faptura (Mt. 28:18).

Dumnezeiasca obarsie a indrumarilor evanghelice se vadeste si prin faptul ca cei ce le pazesc, netinand seama de nivelul culturii exterioare, primesc pe Cel Fara-de-inceput in inima lor:

“…Marturisescu-Ma Ţie, Parinte, Doamne al Cerului si al Pamantului, ca… ai descoperit acestea pruncilor” (Lc 10:21).

Apostolilor, prunci in ceea ce priveste stiinta omeneasca, Hristos le-a dat adevarata cunoastere a Adevarului Celui mai nainte de veci (cf. Io. 17:3).

Cel ce a cunoscut pe Tatal Carele este in ceruri, in acela deja salasluieste viata vecinica:

„…bucurati-va ca numele voastre sant scrise in ceruri” (Lc. 10:20).

A trai crestineste este cu neputinta; crestineste este cu putinta numai a muri, dar moarte in forma fiintarii noastre pamantesti. Dar nici aceasta murire nu este usoara, simpla: ea este acea „poarta stramta“, acea „cale ingusta” ce duce la viata, dar pe care putini o afla (cf. Mt. 7:13-14).

Bunavestire a lui Hristos depaseste dincolo de ori­ce masura tot ceea ce cunoaste Pamantul. Cum sa se vindece acea cumplita boala cu care Vrajmasul a mo­lipsit pe Om inca din zorii ivirii sale in lume (Fac. 3:1-6)? Cum este cu putinta a face pe oameni sa inte­leaga ca acel om cat se poate de neobisnuit – Iisus Hristos cel din Evanghelii – este cu adevarat Dumne­zeul Cel Fara-de-inceput, Facatorul a tot ce fiinteaza, Care S’a descoperit lui Moisi cu numele Eu Sant? Cine dintre cei „sanatosi la minte” ar putea ajunge la o astfel de „nebunie” incat sa recunoasca drept Dumnezeu pe un om care a murit pe cruce in rnijlocul talharilor?… Dar ce putem spune? Cei ce nu pot crede in Dumnezei­rea lui Hristos, in nici un alt chip nu vor ajunge la pro­pria lor indumnezeire.

A crede sant in stare sau copiii curati la inima, sau cei ce poarta in sine, in ciuda con­stiintei caderii si nimicniciei lor, o intuitie in ce prives­te inrudirea lor cu Dumnezeu. Cred in Hristos cei care cred in propria indumnezeire. De intelegerea inaltata sau injosita a Omului atarna credinta si necredinta. Pentru credincios, moartea pe cruce a lui Hristos – cum si pentru ce a fost rastignit – este cea mai puternica marturie in sprijinul Lui. Uitati-va cum a inteles aces­tea Pavel, cel mai nainte prigonitor:

„Hristos m’au tri­mis… sa binevestesc, nu in intelepciunea cuvantului, ca sa nu se faca desarta Crucea lui Hristos. Caci cuvantul Crucii, celora ce pier, nebunie este, dara… celora ce ne mantuim, puterea lui Dumnezeu. Ca scris este: Pierde-voiu intelepciunea inteleptilor, si priceperea celor priceputi voiu lepada. … Au nu au facut nebuna Dumne­zeu intelepciunea lumii acesteia? Ca de vreme ce intru intelepciunea lui Dumnezeu nu a cunoscut lumea prin intelepciune pre Dumnezeu (intelepciunea aratata in zidire), bine au voit Dumnezeu prin nebunia propoveduirii a mantui pre cei ce cred. Pentru ca si Iudeii semn cer, si Ellinii intelepciune cauta, dar noi propoveduim pre Hristos Cel rastignit, Iudeilor sminteala, iar Ellinilor nebunie. Insa celor chemati, Iudeilor si Ellinilor, Hristos, puterea lui Dumnezeu si intelepciunea. Pentru ca ce este nebun al lui Dumnezeu, mai intelept decat al oamenilor este, si ce este slab al lui Dumnezeu, mai tare decat al oamenilor este.

…Iar intelepciunea o graim intre cei desavarsiti, insa intelepciune nu a veacului acestuia… Ci graim intelepciunea lui Dumnezeu cea intru taina, cea ascunsa, carea au randuit Dumnezeu mai nainte de veci spre slava noastra, carea nimenea din stapanitorii veacului acestuia o au cunoscut... Iara noua au descoperit Dumnezeu prin Duhul Sau… Insa noi am luat Duhul Cel din Dumnezeu, ca sa stim cele ce sant de la Dumnezeu daruite noua” (cf. 1 Cor. 1:17-25; 2:6-12).

Noi ne imputinam la suflet, insa Hristos ne zice:

„Indrazniti, Eu am biruit lumea” (Io 16:33).

Daca El a biruit „lumea” („cosmos”, in limba greaca), inseamna ca El si ca om S’a facut mai presus de zidire, mai presus de lume. Si tot cel ce crede intr’Insul, biruind in nevointa pocaintei „legea pacatului” (cf. Rom. 7:23), se face ase­menea lui Hristos, mai presus de lume (supra-cosmic).

„Parinte, graiurile carile ai dat Mie… si slava carea ai dat Mie, am dat lor… Parinte, pre carii ai dat Mie, voiesc ca unde sant Eu, si aceia sa fie cu Mine, ca sa vaza slava Mea carea ai dat Mie, caci M’ai iubit mai nainte de intemeierea lumii” (Io. 17:8 ; 22 ; 24).

Pentru a vedea acea slava, omul neaparat trebuie sa fie si el in aceeasi slava. Pentru a intelege macar in parte „Cine este Acesta?” (Mt. 21:10), neaparat trebuie a ne asemana cu El prin petrecerea in duhul poruncilor Lui. Cine nu I-a urmat intru deplina credinta, cine nu L-a iubit din toata inima si din toata mintea, si din acea pricina nu I-a pazit cuvantul, acela sa nu indrazneasca in putinatatea mintii sale sa-L judece, nici sa judece cele despre El (cf. 1 Cor. 2:14-15). Fie el cinstit si pastreze tacerea, ca nu este indestulat a judeca cele despre Fiul lui Dumnezeu si Cuvantul Tatalui. Daca in domeniul stiintei sau al artei, pentru a pretui cum se cuvine geniul artistului sau al savantului trebuie sa nu fii prea departe de el – tot asa si in taramul Duhului. Insa cel ce si-a zidit viata pe piatra invataturii Lui ca pe o stanca (cf. Mt. 7:24-29), acela treptat va ajunge sa inteleaga „Cine este Acesta”.

Hristos a spus:

„Nimenea cunoaste pre Fiul, fara numai Tatal; nici pre Tatal cunoaste nimeni, fara numai Fiul, si caruia va voi Fiul sa descopere” (Mt 11:27).

Cu alte cuvinte, sant unii carora El le descopera.

„Nimenea poate sa vie catre Mine, de nu va trage pre el Tatal” (Io. 6:44).

Inseamna ca – El „trage.”

„Nimenea vine la Ta­tal, fara numai prin Mine” (Io. 14: 6).

De aci se vadeste ca ei „vin” la Tatal prin El.

Omul este cu adevarat o mare taina. Zidit dintru nimic, el este indreptat catre deplinatatea Fiintei Nezi­dite. Dumnezeu atat a iubit pe om, incat i se da lui fara masura, fara limita. Precum Dumnezeu depaseste tot ce se cuprinde in realitatea cosmica, asa si omul, indum­nezeit prin salasluirea Duhului Sfant in el, este mai pre­tios decat toate galaxiile. Iata constiinta proprie cresti­nului, iar in afara ei, el nu poate „cu vrednicie a umbla potrivit chemarii cu carea s’a chemat” (Ef. 4:1).

O astfel de indraznire oare nu este o nebunie nesa­buita? Bineinteles ca nu, daca vom urma pilda lui Hris­tos:

„Eu pilda am dat voua, ca precum Eu am facut voua, si voi sa faceti” (Io. 13:15);

daca vom urma Apostolilor si Parintilor nostri:

„Urmatori fiti mie, precum si eu lui Hristos” (1 Cor 11:1).

In al sasesprezecelea capitol al Evangheliei de la Matei aflam o cuprinzatoare invatatura despre aceasta.

„Iisus… au intrebat pre ucenicii Sai, zicand: Ci­ne-Mi zic oamenii ca sant Eu, Fiul Omului? Iar ei au zis: Unii Ioan Botezatorul, altii Ilie, iara altii Ieremia sau unul din proroci. Zis-au lor: Dara voi cine-Mi ziceti ca sant? Si raspunzand Simon Petru, a zis: Tu esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu. Si raspunzand Iisus, au zis lui: Fericit esti Simone var Iona, ca trup si sange nu au descoperit tie, ci Tatal Meu cel din ceruri. Si Eu zic tie ca tu esti Petru, si pre aceasta piatra voiu zidi Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui. Si voiu da tie cheile Imparatiei Cerurilor, si tot ce vei lega pe pamant, legat va fi in ceruri, si tot ce vei dezlega pre pamant, dezlegat va fi in ceruri. Atunci au poruncit ucenicilor Sai ca sa nu spuie nimanui ca El este Hristosul. De atunci au inceput Iisus a spune ucenicilor Sai ca se cuvine Lui a merge in Ierusalim, si multe a patimi de la batrani si de la arhierei si de la carturari, si a fi omorit, si a treia zi a invia. Si luand pre El Petru, a inceput a-L certa, zicand: Milostiv fii Ţie, Doamne, sa nu fie Ţie acestea. Dar El intorcandu-se, au zis lui Petru: Mergi inapoia Mea, satano; sminteala imi esti, ca nu cugeti cele ce sant ale lui Dumnezeu, ci cele ce sant ale oamenilor. Atunci Iisus au zis ucenicilor Sai: Tot cel ce voieste sa vie dupre Mine, sa se lepede de sine si sa-si ia crucea si sa urmeze Mie. Ca cine va voi sa-si mantu­iasca sufletul, pierde-l-va; iara cine va pierde sufletul sau pentru Mine, afla-va pre el. Ca ce folos este omului de va dobandi lumea toata, iar sufletul sau va pierde? Sau ce va da omul schimb pentru sufletul sau? Ca va sa vie Fiul Omului intru slava Tatalui Sau, cu ingerii Sai, si atunci va rasplati fiestecaruia dupre faptele lui. Amin zic voua: Sant unii din cei ce stau aci, cari nu vor gusta moarte pana ce vor vedea pre Fiul Omului venind intru Imparatia Sa” (Mt 16:13-28).

In aceasta frantura din Evanghelie ne sant date mo­mentele cele mai insemnate ale descoperirii despre „poarta cea stramta si calea cea ingusta ce duce la viata“. Cand multi din popor au inceput sa-L socoteasca pe Hristos ca mare proroc, iar Apostolii chiar ca „Fiu al lui Dumnezeu Celui Viu“, atunci El a „inceput sa des­copere ucenicilor” despre suferintele si moartea ce Il asteptau. „Simtamantului omenesc” al lui Petru, Dom­nul i-a dat un raspuns hotarat:„Mergi inapoia Mea”, si Si-a continuat invatatura despre neaparata nevoie a crucii pentru toti cei ce urmeaza Lui. Si ajunge pana la gandurile ultime: spre a-si mantui sufletul pentru vecinicie in Imparatie, este nevoie de a-l pierde in planul intereselor pamantesti.

Vrednicia sufletului este atat de mare, incat daca pretul dobandirii intregii lumi va fi pricina de dauna in planul lui Dumnezeu, atunci nici toate bunurile Pamantului nu vor acoperi „paguba” duhovniceasca adusa. Biserica Sa cea nebiruita de iad, El o zideste pe marturisirea Dumnezeirii Sale. Odata luata de la El deplinatatea Dumnezeirii, nici Biserica, nici oricine altcineva nu va putea birui nici lumea, nici cele mai de jos ale iadului.

Si iarasi auzim cuvantul despre maretia si stapani­rea Sa cea fara de inceput, care se va arata unora din cei de fata in acel ceas. Cea din urma s’a savarsit pe Thavor, unde Hristos S’a rugat pentru „iesirea” Sa la judecata si la moarte (cf. Lc. 9:31); unde Lumina cea nefacuta a Duhului Sfant a luminat pe Apostoli, si ei au vazut pe Moisi si pe Ilie ca slujitori ai Domnului, si au auzit glasul cel neajuns al Tatalui dand marturie pentru fiimea cea mai nainte de veci a lui Iisus.

In cel mai scurt rastimp – si slava nemarginita, si pogorarea in iad. Si aceasta este calea pentru crestini: ei se osandesc pe sine muncilor, dar ca raspuns primesc darul milostivirii Tatalui, pe care nici un cuvant nu-l poate descrie. Iata viata adusa noua de Hristos, in toata bogatia prisosului ei (cf. Io. 10:10): ea cuprinde si iadul si Imparatia; impreuneaza in sine si suferinta limita, si cea mai inalta fericire. Ea face ca micul om sa fie mare, universal, asemanator intru toate lui Dumnezeu… Din nefericire, „putini sant carii afla pre ea” (Mt. 7:14).

Darurile Tatalui depasesc masura noastra de a le putea purta. Cand puterea cea preanemasurata se pogoara asupra omului stricacios, s’ar putea ca atunci sa se apropie de el acela care a cazut, in paroxismul man­driei sale. Cum vom ocoli noi caderea aceluia? Iarasi, si aci ne povatuieste pilda lui Hristos cel ispitit in pus­tie. Asijderea, ne amintim inca si de cuvintele Sale:

„Si tu, Capernaume, carele pana la cer te-ai inaltat, pana la iad te vei pogori“ (Mt. 11:23).

Pentru a zugravi mai limpede tabloul caii noastre crestine, asemenea Parintilor, vom alege metoda pildei. Cand ne uitam la un pom batran, de veacuri, care isi inalta coroana pana in nouri, noi stim ca puterea radaci­nilor lui care se afunda in adanc trebuie sa fie pe masu­ra dimensiunilor sale. Daca radacinile lui nu ar patrun­de in intunecatele sanuri ale pamantului, poate tot atat de adanc pe cat este de inalta coroana; daca intinderea radacinilor sale si puterea lor nu ar fi pe masura volumului si greutatii partii vazute a copacului, ele nu ar putea nici sa il hraneasca, nici sa-l tina in picioare: un vant slab l-ar putea dobori.

Tot asa si in viata duhovni­ceasca a omului. Daca constientizam maretia chemarii noastre in Hristos, cu alte cuvinte, alegerea noastra in Sfatul cel mai nainte de veci al lui Dumnezeu spre in­fiere, iar aceasta mai nainte de zidirea lumii, atunci de aci noi nu ne vom inalta in mandrie, ci cu adevarat ne vom smeri. Miscarea in jos, in intunerecul cel din afara, este de neaparata trebuinta noua tuturor, pentru a ne tine in adevaratul duh crestin. Ea se exprima printr-o necontenita amintire a nimicniciei noastre dintru ince­put prin cea mai aspra osandire de sine in toate. Si cu cat mai adanc se pogoara omul in osandirea de sine, cu atat mai mult il inalta Dumnezeu.

“Zic voua… ca tot cela ce se inalta pre sine smeri-se-va, iar cel ce se sme­reste pre sine se va inalta” (Lc 18:14).

Foarte multi sant cei care, necunoscand din experi­enta lucrarile binefacatoare ale rugaciunii, nu stiu ca prin ea duhului omului i se deschide lumea unei maretii de nedescris: si intunecoasele adancuri ale iadului, si taramurile de lumina purtatoare ale cerurilor. Fara credinta in inviere, mai toata suferinta devine absurda, lip­sita de sens; ea poate imblanzi sufletul indaratnic, insa nu il vindeca de mandria ce se ascunde in strafundurile lui; ea imbogateste experienta vietii; insa fara rugaciu­ne nu duce sufletul catre nepatimire; treptat, ea omoara si trupul, si inima, si mintea, fara ca ele sa se desavarseasca in cunoasterea lui Dumnezeu.

Cand insa se atin­ge de suflet Lumina lumii de Sus, atunci totul se schim­ba: mor patimile pamantesti, iar duhul se inalta spre a vedea pe Cel vecinic. Daruit cu aceasta binecuvantare, omul isi traieste orice situatie pamanteasca (sociala, materiala, ba chiar si stiintifica) ca pe un „accesoriu”, si nicicum nu se sinchiseste de cariera sa pamanteasca. Si daca va continua traindu-se pe sine in constiinta smerita, atunci ii va fi data si mai multa cunoastere despre tainele veacului ce va sa fie.

Impreunandu-se prin rugaciune cu Hristos, omul primeste launtric, in inima si in minte, marturia ca in vecinicie intreg cuprinsul fiintei, si dumnezeiesti si omenesti, ii va fi dat drept stapanie nestramutata. In vartutea acesteia, toata buna faptuire savarsita de catre oricine, inca de aci incepe sa-l imbucure cu bucuria pentru mantuirea cea de obste (cf. Lc. 15:31-33). Slava fratelui va fi si propria lui slava. Vederea fețelor prosla­vite de Lumina cea Dumnezeiasca – te indulceste; si cu cat mai bogata stralucirea lor, cu atat mai minunata ve­derea, Imparatia ce vine, a sfintilor, consta in prisosul iubirii, a carei inainte-gustare o da Dumnezeu inca de aci. Dragostea lui Dumnezeu imbratiseaza si iadul. Si noi stim acum ca pogorarea noastra in iad, in cursul acestei vieti, este adevarata cale catre desavarsire.

Biruinta asupra iadului are doua perioade: cea dintai – biruinta intunerecului sau inlauntrul nostru; a doua – dragostea proprie Dumnezeirii care impreuna-patimeste cu toata faptura. Da, dragostea aceasta umple intreaga lumea facuta, si prin Duhul Sfant se impartaseste celor mantuiti. Vecinicia nu are „intindere” dar cuprinde in sine toate intinderile veacurilor; vecinicia imbratisaza nedesfasurat in sine toate nesfarsitele intinderi ale zidirii.

Experienta noastra pamanteasca nu atinge deplina­tatea absoluta, ceea ce insa nu o face mai putin vredni­ca de crezare. Iata cum vorbeste Sf. Pavel despre acest sfant eveniment:

„Dragostea niciodata nu cade; ci fie prorocii, vor pieri; fie limbi, vor inceta; fie cunoastere, se va zadarnici. Pentru ca in parte cunoastem, si in parte prorocim. Dar cand va veni ce este desavarsit, atunci ce este in parte se va zadarnici. …Ca vedem acum ca prin oglinda intunecata, in ghicitura, dar atunci fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voiu cunoaste (desavarsit) precum si cunoscut sant (de catre Dumnezeu). Ci acum ramane credinta (ca inceput al iubirii), nadejdea (coacerea ei), dragostea (in desavarsirea ei), acestea trei; dar mai mare dintre acestea este dragostea” (cf. 1 Cor. 13:8-13).

[…]

[va urma]

(din: Arhimandritul Sofronie, “Vom vedea pe Dumnezeu precum este”, Editura Sophia, Bucuresti, 2005)

Legaturi: