MARTURISIREA SI APOSTAZIA in istoria Bisericii si in vremurile noastre. Intre RUSINAREA DE HRISTOS si PROVOCAREA CU DINADINSUL A PERSECUTIEI

[icoana “rasturnata” a rastignirii Sfantului Apostol Petru: rasturnarea realitatii intru Adevar]

***

Apostazia si marturisirea in vremurile noastre

(fragment)

“[…] Pe aceasta cale a marturisirii deschise a manifestarilor puterii dumnezeiesti in viata oamenilor se si intareste in omenire credinta in Dumnezeu si in lucrarea Lui proniatoare, iar totodata creste si se largeste sfera persoanelor care alcatuiesc Biserica Ortodoxa.

Cum vor chema numele Ace­luia in Care inca n-au crezut? Si cum vor crede in Acela de Care n-au auzit? Si cum vor auzi fara propovaduitor?… Prin urmare, credinta este din auzire (Rom. 10,14,17),

zice Sfan­tul Apostol Pavel.

Prin urmare, marturisirea fatisa a credintei in Dumnezeu este in multe cazuri o indatorire pentru crestin, si refuzul acestei marturisiri este adeseori totuna cu tradarea lui Hristos.

Oricine va marturisi pentru Mine inaintea oamenilor, spune Domnul, marturisi-voi si Eu pentru el inaintea Tata­lui Meu, Care este in ceruri, iar de cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, si Eu Ma voi lepada de el inaintea Tata­lui Meu, Care este in ceruri (Mt. 10, 32-33).

Mai ales in vremurile de decadere generala a credintei sau de persecutare a religiei este importanta si necesara marturisirea. Exemplul unui om viteaz, care in pofida batjocurilor si persecutiilor marturiseste pe fata credinta in Dumnezeu si in Domnul Iisus Hristos, o sprijina in inimile slabe, sova­itoare, si intareste sufletele tematoare spre nevointa apararii religiei si patimirii pentru numele lui Hristos. In asemenea momente grele, critice, tradarea lui Hristos si lepadarea de El sunt deosebit de rusinoase.

Ce pacat greu ni se pare a fi lepadarea de Hristos a Apos­tolului Petru in clipa primejdiei, atunci cand Domnul, luat sub straja, se afla in mainile prigonitorilor Sai, care Il palmuiau si-L batjocoreau, si cand in mijlocul acestor patimiri nu se afla alaturi nici un suflet milostiv, in afara a doi ucenici pierduti in gloata! Situatia aceea punea asupra ucenicilor o deosebita datorie de a-si arata barbateste, cu hotarare, simpa­tia fata de Dumnezeiescul Patimitor, fiindca in mijlocul urii si dispretului general aceasta ar fi fost pentru El o mangaie­re si o bucurie. Nu degeaba talharul care facuse aceasta pe cruce a primit iertarea si mila Domnului. Iar a auzi intr-un asemenea moment, din gura ucenicului Sau iubit, lepadarea: Nu-L cunosc pe Omul Acesta (Mc. 14, 71) nu insemna oare pentru Domnul sa afle in paharul Sau plin ochi cu patimiri o noua picatura de amaraciune? Si atunci cand Domnul, intorcandu-Se, a privit catre Petru (Lc. 22, 61), cat de graitoare a fost acea privire trista! Petru nu a putut uita privirea aceea intreaga viata, si de fiecare data cand canta cocosul plangea cu amar, amintindu-si de lepadarea sa. Ochii ii erau totdeau­na rosii de lacrimi.

La fel si cand sufera in prigoane Biserica lui Hristos, mama noastra gingasa, iubitoare, care ne-a educat cu slujbele si cu randuielile sale, ne-a hranit cu invatatura sa, ne-a adapat prin Taine din izvorul harului Duhului Celui Sfant, a o parasi in aceste clipe de necaz si de persecutii in loc de a o apara este un lucru deosebit de rusinos, propriu sufletelor josnice si putin credincioase.

Dimpotriva, ce minunat tablou al nobletii, al credinciosiei, al cinstei este oferit de marturisirea mucenicilor crestini din vremea prigoanelor antice!

Iata o scena obisnuita pentru vremurile acelea. Un oras de la miazazi… In piata centrala a orasului e con­struit un esafod, si pe acesta, inaintea dregatorului, se desfasoara anchetarea crestinilor. In jur sta patimasa multime sudica, impresionabila, nestatornica, schimbatoare ca marea, plina de simtaminte amestecate. Unii se uita la crestini cu dispret, ca la niste prosti si niste fanatici vatamatori pentru stat, altii – cu uluire fatisa, caci nu pot intelege nicidecum ce putere ii face sa mearga la cazne si la moarte;- altii sunt plini de incantare launtrica si de admiratie fata de barbatia si darzenia neclintita a acestor oameni… Iar ei, acesti oameni ciudati, uimitori, sunt multi… Sunt si batrani cu parul alb, garboviti de ani si istoviti de vietuirea lor aspra, sunt si barbati in putere, in floarea varstei, tineri aflati in pragul vietii, fete sfioase si delicate ca niste crini, pana si copii… Si toti repeta un singur lucru, care ii osandeste la moarte irevocabil: „Sunt crestin!” „Sunt crestina!” Si in aceasta marturisire toti sunt deopotriva de neclintiti: si crestinii cu vechime, si neofitii ce abia s-au convertit la crestinism.

Toti au o singura nazuinta, un singur simtamant, o sin­gura mare iubire – pentru Hristos… Un singur gand, plin de entuziasm:

„Sa Te cunosc pe Tine, Doamne, sa simt ca in viata mea nimeni nu e mai presus de Tine, sa ma inchin patimirii Tale, sa indur aici chinurile vremelnice, ca in vesnicie sa praznuiesc impreuna cu Tine; nu este fericire mai mare decat a ma impartasi de patimirile Tale, ale Celui pe Care Il iubesc!”

Li se propun, in schimbul apostaziei, bogatii, bunastare ca in basme, ca si cum se doreste sa se vada pana unde poate ajunge nebunia crestinilor: nimic nu-i poate amagi. Nu este pret pentru care sa-L poata trada pe Hristos, pentru care sa vanda credinta lor.

Iar de cealalta parte stau uneltele de tortura, se aprind ruguri, se topeste plumb… Toata aceasta grozavie a rautatii si a cruzimii, care merge pana la limitele imaginatiei in nasco­cirea torturilor celor mai rafinate si incredibile, ii ameninta pe mucenici.

Si doar se cere atat de putin: sa bei un pocal de vin ori sa arunci un pic de tamaie pe jertfelnicul paganesc, si gata!… Si nu vor!… O tin una si buna: „Sunt crestin!” „Sunt crestina!” Ei nu cunosc nimic mai inalt si mai de cinste decat aceasta. Si pentru asta mor. Mor in chinuri groaznice. Mor linistiti, cu rugaciunea pe buze, cu un zambet senin pe chip.

Tocmai aceasta marturisire a raspandit credinta; pe sange­le mucenicilor a crescut si a inflorit Biserica lui Hristos. Vea­curile de prigoane fatise pentru credinta lui Hristos au tre­cut, insa dezvoltarea si intarirea in continuare a Bisericii lui Hristos cereau, la fel ca inainte, marturisirea oamenilor viteji si puternici cu duhul, fiindca razboiul puterii rele impotriva Bisericii n-a incetat, ci a imbracat alte forme: la violenta s-au adaugat viclenia si inselarea. A venit epoca ereziilor.

In aceasta epoca vedem din nou un sir intreg de lupta­tori darji pentru credinta adevarata, care au aparat Biserica cu cuvantul lor indraznet, puternic, sincer, fara sa tina seama de primejdia ce-i ameninta.

Iata-l pe Atanasie cel Mare. Pe acesta l-a scos in prim-plan lupta cu arianismul – cea dintai incercare a mintii viclene diavolesti de a rasturna invatatura ortodoxa despre dumnezeu-omenitatea lui Hristos prin declararea Lui faptura. Aproape toata viata sa, ierarhul Atanasie s-a luptat cu aceas­ta erezie, care lua uneori dimensiuni infricosatoare. Au exis­tat momente cand Ortodoxia prigonita se sprijinea aproape numai pe Atanasie. El si-a petrecut o insemnata parte din viata in exil, insa nimic, nici un fel de presiuni si de atacuri nu l-au putut zdrobi. El a pastrat si a transmis viitorimii in curatie nestirbita invatatura credintei.

A urmat epoca iconoclasmului. Acesta a fost o prigoa­na nu numai impotriva icoanelor, ci si impotriva monahismului, impotriva randuielilor bisericesti, impotriva a tot ce infraneaza patimile. Cativa imparati au desfasurat prigoana cu o cruzime inversunata, fara sa se dea in laturi de la nimic, si doar o mana de oameni ramasi credinciosi Bisericii, inaltandu-si cu curaj glasul pentru vechile randuieli, au aparat cinstirea icoanelor.

In aceasta lupta plina de abnegatie pentru curatia credin­tei se remarca in mod deosebit doi eroi ai marturisirii: Sfintii Cuviosi Teodor Studitul si Ioan Damaschinul.

Ioan Damaschinul fusese primul ministru al califului din Damasc. Neobisnuit de talentat si de o credinta inflacarata, el si-a dedicat toata ravna si tot talentul luptei impotriva ico­noclasmului. A scris in apararea icoanelor multe poezii inspi­rate, care au dobandit in popor o popularitate deosebita si s-au raspandit pe toata intinderea Imperiului Bizantin, sprijinindu-i pe cei putini in credinta si intarindu-i pe cei slabi. O vreme, principalul prigonitor al icoanelor, imparatul Leon al III-lea Isaurianul, nu a putut face nimic ca sa opreasca lucra­rea lui Ioan, deoarece Califatul de Damasc se gasea dincolo de hotarele stapanirii lui. In cele din urma, rautatea uratoru­lui icoanelor a gasit un mijloc perfid: a poruncit sa fie alcatuita o scrisoare falsa, primita de el, chipurile, de la Ioan, care cuprindea propunerea de a-l trada pe calif pentru a-l da jos de pe tron. Leon a trimis aceasta scrisoare califului, ca si cum ar fi fost indignat de josnicia propunerii. Scopul clevetitorului a fost atins: infuriindu-se cumplit pe primul sau ministru, stapanitorul de la Damasc a poruncit sa i se taie acestuia mana care, chipurile, scrisese scrisoarea tradatoare.

Asa a patimit Sfantul Ioan pentru marturisirea sa indraz­neata. Da, acestia au fost oameni adevarati! Si ce repros sufla asupra noastra de la aceste chipuri luminoase, dintr-o bucata, in vremea de acum, in razvratirea de acum impotriva Bisericii, impotriva randuielilor bisericesti, impotriva lui Hristos!

Si cata nevoie este acum de marturisire! Ce mare insemnatate are uneori in viata Bisericii cand fie si un singur om viteaz marturiseste fatis credinta ori da in vileag nedreptatea cu indrazneala!

In anul 1439, papa romano-catolic a alcatuit planul uni­rii cu Biserica Ortodoxa a Rasaritului, nazuind s-o supuna inrauririi si stapanirii sale. In acest scop, el a convocat la Flo­renta un sinod, la care au fost chemati reprezentantii Biseri­cii Ortodoxe. Printre acestia s-au gasit destui tradatori, care s-au invoit sa primeasca unirea ce dadea catolicismului stapanire asupra Ortodoxiei – insa unul dintre Parintii Biseri­cii Rasaritului, Marcu al Efesului, om respectat de toti pentru sinceritatea, cinstea si devotamentul sau fata de credinta, a refuzat sa semneze actul de unire a Bisericilor. Inraurirea lui si respectul de care se bucura erau atat de mari, incat papa de la Roma, afland ca in protocoalele sinodale nu este semnatura lui Marcu, a exclamat: „N-am facut nimic!” A avut dreptate: unirea de la Florenta a ramas fara rezultat.

Iata ce inseamna uneori darzenia unui singur om! Exem­plele de fermitate in credinta si de marturisire fatisa sunt deosebit de importante pentru tineri, care adesea cauta si nu gasesc reazem in nazuintele lor religioase. Imaginati-va un tanar lasat de izbeliste intr-un mediu necredincios. Poate ca in sufletul lui exista bazele corecte ale credintei, puse inca din familie, insa toate acestea, toata viziunea lui duhovni­ceasca asupra lumii se afla doar in stadiul de formare, si ca atare nu au statornicie. Impresiile negative lasate de totala indiferenta fata de credinta sau de criticarea usuratica a acesteia ataca din toate partile creierul neintarit inca, si, picatura cu picatura, credinta copilareasca piere. Pentru un asemenea tanar, a afla in exemplul credintei constiente a altcuiva un sprijin in lupta cu raceala fata de religie ce-l inconjoara este o mare fericire. Unii credinciosi – putini, din pacate – inteleg lucrul acesta si nu-si ascund convingerile religioase.

„In fata tineretului, spunea odata cunoscutul profesor de filosofie Astafiev, nu imi ascund, ci imi subliniez in mod con­stient credinta religioasa. Daca trec pe langa biserica seara si este frig, iar strada este pustie, uneori imi fac o cruce mica, fara sa-mi scot caciula – dar daca vad un student imi scot caciula si-mi fac o cruce mare, chiar daca este vreme proasta.”

Daca de la chipurile acestor marturisitori mari si mici ne vom muta atentia asupra vietii noastre, vom vedea o alta priveliste. Noi nu numai ca nu consideram necesar sa ne mar­turisim fatis credinta, ci, dimpotriva, adeseori ne ascundem cu grija convingerile crestine, de parca ne-ar fi rusine cu ele. Multi oameni obisnuiti sa-si faca cruce atunci cand trec pe langa biserica uneori se tem sa-si scoata caciula din cap si sa-si faca cruce daca se uita cineva la ei sau daca vad in apropiere un cunoscut necredincios, zeflemist. Ce lasitate ciudata, insuflata, fara indoiala, de duhul cel viclean, pune stapanire cateoda­ta pe ei! Vai, ce groaznic sa pari caraghios in ochii unui scep­tic semidoct, care face parada de liberalismul la moda! Va dati seama, ce-o sa spuna:

„Sa crezi in secolul al XX-lea! In secolul electricitatii, credinta medievala in Dumnezeu! Ce inapoie­re! Si pe deasupra sa fii ortodox, ca babele! Protestantismul, cu abordarea sa rationala, mai merge cat de cat!… Dar Orto­doxia! Vai, ce caraghioslac!”

Si ortodoxul, facandu-se mic si privind cu teama la zeflemist, se straduie sa se furiseze cat mai repede pe langa biserica fara sa-si faca cruce, desi are strangeri de inima, iar mana se intinde fara voia lui catre caciula.

Atat de mare este aceasta frica de zeflemea si aceasta teama de a parea inapoiat, incat cateodata oameni care cred cu sinceri­tate, mai ales dintre intelectualii de oras, in loc sa atarne o icoa­na de marime normala, cu candela, undeva la vedere, atarna o iconita marunta, abia vazuta, intr-un ungher, alegand-o in asa fel incat sa se confunde cat mai mult cu tapetul. Vai de mine, o sa vina musafiri, cunoscuti, intelectuali… o sa ma condamne!

Oare aceasta nu este apostazie? Nu-L cunosc pe Omul Acesta!

Se intampla cateodata ca intr-o societate vesela sa se povesteasca o anecdota plina de profanarea cea mai revol­tatoare, si nimeni dintre cei prezenti nu-l opreste pe poves­titor, nu-si arata nemultumirea fata de jignirea sentimentu­lui religios. In ultima vreme au aparut povestiri si anecdote cumplit de hulitoare – si ortodocsii asculta toate acestea in tacere, ba uneori chicotesc si aplauda…

Nu ne respectam religia!

Mai ales in vremurile viclene de acum, cand impotriva Ortodoxiei se poarta o campanie atat de inversunata, se arata tot mai mult cat de putin pretuim credinta stramosilor nos­tri. Ca un val urias se revarsa apostazia, cuprinzand nu numai tineretul, ci cateodata si pe batrani. Ortodoxia si Biserica sunt tradate cu cea mai mare usurinta, din cele mai neinsemna­te motive. Dorinta de a face cariera, teama de sicane, pozitia de la serviciu, batjocurile obraznice, argumentele pseudo-stiintifice de doi bani – toate acestea sunt socotite scuze pen­tru apostazie (cel putin pentru apostazia exterioara). Daca este sa facem o comparatie cu puterea credintei crestinilor din epoca persecutiilor, aceasta nu va fi deloc in favoarea noas­tra. Cat de mult isi pretuiau atunci crestinii crestinismul! Ce firi dintr-o bucata, puternice, sincere si cinstite faurea atunci acest devotament profund fata de religie, si cat de vlaguita, cat de neputincioasa este societatea „crestina” contemporana! Cat de putine sclipiri se gasesc in ea — nu vorbesc de valorile evanghelice, ci de valori pur si simplu spirituale!

Adeseori, oamenii se indreptatesc spunand ca tradeaza Biserica si pe Iisus Hristos numai pe dinafara, sub presiunea imprejurarilor, dar in sufletul lor raman credinciosi.

Domnul insa spune:

Cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, si Eu Ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri (Mt. 10, 33).

Apostolul Pavel marturises­te:

Vrednic de crezare este cuvantul: daca am murit impreuna cu El, vom si invia impreuna cu El; daca ramanem intru El, vom si imparati impreuna cu El; de-L vom tagadui, si El ne va tagadui pe noi (II Tim. 2,11-12).

Nu este infricosator?

Este prigonita Biserica – si noi trebuie sa induram prigoa­na. Rabda Hristos – trebuie sa rabdam si noi, impartasindu-I patimirile, fiindca

cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie nu este vrednic de Mine, spune El (Mt. 10,38).

Asadar, pentru crestinul ortodox marturisirea in vremea de acum este indispensabila si inevitabila.

Aici se pune insa o intrebare foarte importanta si abso­lut fireasca: daca pentru crestin este indispensabila martu­risirea fatisa, cum se impaca aceasta cu pastrarea tainei vietii duhovnicesti, care de asemenea i se cere, dupa cum am vazut mai sus? Fiindca si Domnul, cerand marturisire de la feme­ia cu curgere de sange, nu cere asta de la Iair, ci, dimpotri­va, porunceste lui si rudelor lui sa treaca sub tacere minunea invierii fetei. Asadar, nici marturisirea nu se cere intotdeau­na, ci doar in anumite cazuri, bine definite.

Asa este, si istorisirea evanghelica pe care am cercetat-o aici arata limpede cand anume se cere marturisirea.

Cand a marturisit public minunea femeia vindecata?

Cand a cerut-o de la ea Domnul.

Iata raspunsul la intrebarea pusa si dezlegarea respectivei nedumeriri.

Marturisirea in vremea prigoanelor este obligatorie pentru crestin atunci cand il cheama la asta Domnul, adi­ca atunci cand imprejurarile cer neaparat ca el sa-si arate in fata oamenilor atitudinea fata de Dumnezeu, daca este pen­tru Hristos sau impotriva Lui. Imprejurarile vietii noastre – toate, pana la ultimul amanunt, sunt determinate de voia lui Dumnezeu, si daca Domnul il pune pe om intr-o situa­tie care cere ca el sa-si marturiseasca pe fata credinta, aceasta este chemare a lui Dumnezeu.

Atunci cand crestinii primelor secole erau arestati si dusi la dregator pentru a fi interogati, ei isi marturiseau cu barba­tie credinta in Hristos, dar nu cautau singuri chinurile.

A cauta de capul tau nevointa marturisirii este un lucru legat, indeobste, de simtamantul trufiei si parerii de sine, manat de acestea, si ca atare este deseori pedepsit, fiindca Dumnezeu

celor mandri le sta impotriva, iar celor smeriti le da har (I Pt. 5,5).

Marturisitorii samavolnici, ramanand fara aju­torul haric dumnezeiesc, cu propriile lor puteri nu pot indura incercarile si sfarsesc in mod inevitabil prin a apostazia.

Din vremurile vechi s-a pastrat intristatoarea istorisire despre un oarecare apostat pe nume Narcis, care in timpul unei persecutii grele s-a dus de capul sau sa marturiseasca si, in pofida indemnurilor parintelui duhovnicesc, s-a aratat carmuitorului pagan ca sa primeasca – credea el – cununa muceniceasca pentru numele lui Hristos. Carmuitorul l-a primit cu blandete.

– Ce-ti trebuie? – l-a intrebat.

– Sunt crestin – a zis cu tarie Narcis – si am venit sa-ti spun ca dumnezeii vostri sunt idoli, iar voi sunteti niste nebuni care se inchina lemnului si pietrei…

– Dar stii ca potrivit edictului imperial crestinii sunt pedepsiti cu moartea? De ce ai venit, nerodule? Pleaca…

– Noi, crestinii, nu ne temem de moarte, caci ea ne duce la Hristos…

– Taci… Leapada-te de vorbele tale, ori poruncesc sa fii chinuit…

– Chinuie-ma! Noua, crestinilor, ne sunt dulci patimirile pentru Hristos… Pentru El suntem gata sa rabdam orice, si nici un fel de cazne nu ma vor face sa ma lepad de Domnul meu!

Aceasta incredere in sine a marturisitorului nechemat a fost pedepsita aspru.

Carmuitorul a chemat calaii. Narcis a rabdat cu darzenie cateva chinuri, spunand tot timpul ca nu se teme de nici un fel de chinuri – insa vointa lui, neintarita de harul dumneze­iesc, pana la urma n-a rezistat, si cand au fost aduse noi unel­te de tortura, ingrozitoare la vedere, a cazut cu duhul, s-a lepadat rusinos de Hristos si a jertfit idolilor.

De aceea, Biserica veche nu a incuviintat niciodata aceas­ta ravna lipsita de discernamant si intotdeauna i-a sfatuit pe crestini sa astepte cu prevedere si intelepciune semne limpezi ale voii lui Dumnezeu care sa cheme la mucenicie.

Pana si episcopii se ascundeau adeseori de chinuitori, pastrandu-si viata spre folosul Bisericii, iar crestinii care se duceau la chinuri de capul lor nu erau numarati in ceata sfintilor.

Aceasta atitudine a Bisericii fata de marturisire si-a gasit expresia in canoanele Sfantului Petru al Alexandriei, care au fost recunoscute de Biserica drept obligatorii pentru calau­zirea in viata crestina. In a noua pravila a Sfantului Petru se explica punctul de vedere ortodox asupra acestei probleme.

„Insusi Stapanul si Invatatorul nostru, se spune acolo, de multe ori a fugit de cei ce voiau a-L vrajmasui, incat uneori nici nu umbla de fata printre ei, si cand s-a apropiat vremea patimilor Lui nu S-a dat pe Sinesi, ci a asteptat pana cand au venit ei asupra Lui cu sabii si cu toiege, si atunci le-a zis:

Ca la un talhar ati iesit cu sabii si cu toiege ca sa Ma prindeti (Mc. 14,48).

Iar ei, zice Evanghelistul, L-au dat lui Pilat. Insa cei ce dupa asemanarea Lui au patimit si catre scopul Lui alear­ga, aducandu-si aminte de dumnezeiestile Lui cuvinte, prin care El, intarindu-ne, spune despre prigoane:

«Luati amin­te, ca va vor da pe voi la adunari si in sinagogile lor va vor bate pe voi.»

«Va vor da », zice, nu: «Va veti da pe voi insi­va», si:

Veti fi adusi la dregatori si la imparati pentru numele Meu (Lc. 21,12), nu: «Va veti aduce pe voi insiva».

Pentru ca El vrea ca noi, prigoniti fiind pentru numele Lui, sa ne mutam din loc in loc, precum Il si auzim zicand:

Cand va urmaresc pe voi in cetatea aceasta, fugiti in cealalta (Mt. 10, 23),

ca nu voieste sa ne ducem singuri la scutierii si lancierii diavolului, ca sa nu ne facem lor pricinuitori de si mai multe morti, ca si cum i-am sili sa se salbaticeasca si mai tare, ci sa asteptam si sa luam aminte la noi insine, sa priveghem si sa ne rugam, ca sa nu intram in ispita (Mt. 26,41).”

Asadar, crestinul nu trebuie sa caute de capul sau chinuri, atragandu-si-le singur, ca prin aceasta sa nu-i faca pe prigonitorii crestinismului a pacatui si mai mult prin cruzime si prin faradelegi noi, dar cand este silit sa marturiseasca trebu­ie sa ia nevointa aceasta asupra sa.

(din: Sfantul Vasile al Kineşmei, Evanghelia pentru omul modern. Învățături din Evanghelia după Marcu – volumul 1, Editura Sophia, 2013)

Legaturi:

***