SFANTUL IGNATIE BRIANCIANINOV despre SEMNELE SI MINUNILE ANTIHRISTULUI. “Antihrist va fi primit foarte grabnic, fara chibzuinta; in insasi intocmirea duhului omenesc va aparea CEREREA, CHEMAREA lui Antihrist”

“Mai ales Antihrist însuşi va izvori minuni cu îmbelşugare, uimind şi satisfăcând prin ele cugetarea trupească şi neştiinţa: el le va da semnul din cer pe care acestea îl aşteaptă şi de care însetează… Antihrist se va arăta blând, milostiv, plin de dragoste, împlinitor a toată virtutea: îl vor socoti ast­fel şi i se vor închina pe temeiul preaînaltei sale virtuţi cei ce socot că dreptatea omului este dreptatea căzută şi nu s-au lepădat de aceasta pentru Evanghelie. […] Potrivnicii lui Antihrist vor fi socotiţi făcători de tulburare, vrăjmaşi ai binelui obştesc şi ai rânduielii sociale, vor fi supuşi prigoanei pe faţă şi într-ascuns, vor fi supuşi la cazne şi pedepse. Duhurile viclene, răs­pândite prin lume, vor stârni în oameni o părere de obşte cât se poate de înal­tă despre Antihrist, un entuziasm general, o atracţie de nebiruit către el…”

***

30 aprilie – 147 de ani de la plecarea catre Patria cereasca a marelui Stalp al Bisericii Ortodoxe din ultimele veacuri, Sfantul Episcop Ignatie Briancianinov

“Sfanta Evanghelie ne-a istorisit astăzi că fariseii, nefiind satisfăcuţi de minunile pe care le săvârşea Domnul, cereau de la Dânsul o mi­nune deosebită: semn din cer (Mc. 8, 11). Cererea unei asemenea minuni, venită dintr-o concepţie ciudată cu privire la semne şi mi­nuni, a fost repetată nu doar o dată, precum şi Domnul a mărtu­risit: Neamul acesta cere semn (Mc. 8, 12). La cererea fariseilor s-au alăturat şi saducheii, care se deosebeau atât de mult prin crezul lor de farisei (Mt. 16, 1).

Dorinţa unui semn din cer a fost arătată câteodată şi de popor. Astfel, du­pă minunata înmulţire a celor cinci pâini şi saturarea cu ele a unei numeroase adunări, ce cuprindea cinci mii de bărbaţi, afară de femei şi de copii, înşişi-văzătorii [martorii oculari] ai acelei minuni, părtaşii acelei trapeze, îi spuneau Domnului:

Ce semn faci Tu, ca să vedem şi să credem în Tine? Ce lucrezi? Părin­ţii noştri mană au mâncat în pustie, precum este scris: Pâine din cer le-a dat lor de au mâncat (In. 6, 30-31).

Pentru ei a părut neîndestulătoare minunata înmul­ţire a pâinilor în mâinile Mântuitorului: ea a fost săvârşită cu linişte, cu sfântă smerenie, de care erau pătrunse toate lucrările Dumnezeu-Omului – în vreme ce ei aveau trebuinţă de spectacol, le trebuiau lucruri de efect. Aveau nevoie ca cerul să fie acoperit de nori groşi, să răsune tunetul şi să scapere fulgerul, să cadă pâini din aer.

Acelaşi caracter l-a avut cererea arhiereilor şi fruntaşilor iudei către Mântuitorul de a săvârşi minune, atunci când Dumnezeu-Omul a binevoit a Se sui pe cruce.

Arhiereii, batjocorindu-L, istoriseşte Evanghelia, împreună cu cărturarii şi cu fariseii, ziceau: Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu poate să Se mântuiască? De este împărat al lui Israel, pogoară-Se acum de pe cru­ce, şi vom crede în El (Mt. 27, 41-42).

Ei recunosc minunile săvârşite de către Domnul drept minuni, şi totodată le batjocoresc; batjocorindu-le, le leapădă; lepădând minunile dăruite de milostivirea lui Dumnezeu, cer o minune după socotinţa lor, minune care, de s-ar fi săvârşit, ar fi nimicit scopul veni­rii pe pământ a Dumnezeu-Omului, şi acesteia nu i-ar mai fi urmat răscum­părarea oamenilor. Intre cei ce doreau să vadă de la Domnul minune, între cei a căror usuratate, curiozitate, nechibzuinta se voiau satisfacute se arata si Irod (Lc. 23, 8). Acesta avea nevoie de un semn pentru a-şi petrece timpul în chip plăcut; neprimind ceea ce poftise, el l-a acoperit pe Domnul cu batjocuri, lu­cru prin care a şi dobândit un minut de distracţie.

Dar ce înseamnă obşteas­ca cerere de minuni de la Dumnezeu-Omul, cerere exprimată de oameni cu orientare atât de diferită, cerere îmbinată cu dispreţuirea minunilor izbitoare făcute de Dumnezeu-Omul? Această cerere vădeşte concepţiile cugetării tru­peşti despre minuni.

Ce este cugetarea trupească? Este un fel de a gândi cu privire la Dumnezeu şi la tot ce este duhovnicesc luat de om din starea lui de cădere, iar nu din Cuvântul lui Dumnezeu. Insuşirea vrăjmăşiei faţă de Dumnezeu şi a împotrivirii faţă de Dumnezeu, însuşire de care este molipsită şi preaplină cugetarea tru­pească, se vădeşte cu deosebită limpezime din cererea către Dumnezeu-Omul de a face minuni după socotinţa înţelegerii [raţiunii] cu nume mincinos, ce­rere însoţită de neluare-aminte la minuni, de lepădare şi osândire a minuni­lor pe care le-a săvârşit Dumnezeu-Omul potrivit bunătăţii Sale celei negrăi­te. El le-a săvârşit fiind Puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (I Cor. 1,24).

Partea întâi

A fost un păcat greu cererea către Dumnezeu-Omul de a face minuni, ce­rere făcută pe temeiul şi pornind de la principiile cugetării trupeşti. Dumne­zeu-Omul, auzind această cerere cutezătoare, hulitoare,

suspinând cu Duhul Său, a zis: Pentru ce neamul acesta cere semn? Adevăr grăiesc vouă, că nu se va da semn acestui neam. Şi lăsându-i, a plecat (Mc. 8, 12-13).

Bucurie se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte: dimpotrivă, locuitorii cerului se întristează de căderea omului în păcat şi de lepădarea [respingerea] pocăinţei de către păcătos (Lc. 15, 10)^[1]. Aflat în contemplarea harică a bunătăţii lui Dumnezeu faţă de omenire, în contemplarea bunăvoin­ţei lui Dumnezeu ca toţi oamenii să se mântuiască, Macarie cel Mare a găsit de cuviinţă să spună că pe Insuşi Atotsfântul, Nepătimitorul Dumnezeu îl cuprinde plânsul – plânsul propriu Dumnezeirii – pentru pierzania oamenilor^[2]. Nu e străin de Duhul Cel Dumnezeiesc un plâns negrăit mai presus de înţelegerea noastră, şi Duhul Sfânt, după ce S-a sălăşluit în om, mijloceşte pentru el cu suspinuri negrăite (Rom. 8, 26).

Un astfel de suspin a fost stârnit în Fiul lui Dumnezeu de cererea trufaşă şi nebunească de săvârşire a unei minuni. El, suspinând cu Duhul Său, a zis: Pentru ce neamul acesta cere semn? Această între­bare a fost un răspuns al lui Dumnezeu la cererea, potrivnică lui Dumnezeu, de săvârşire a unui semn. Ce plâns adânc, plâns dumnezeiesc s-a auzit în acest răspuns! In el s-a făcut auzită o anumită nedumerire, pricinuită de necuviin­ţa şi obrăznicia cererii! In el se vede pierderea nădejdii pentru mântuirea oa­menilor care au rostit cererea potrivnică Duhului, Dătătorului mântuirii. Pe cei pecetluiţi de cugetarea trupească, cei ce rămân cu încăpăţânare în ea, cei ce bolesc fără putinţă de tămăduire, Domnul îi părăseşte: îi lasă de capul lor, îi lasă pe mâna pierzării pe care au primit-o de voia lor şi de care se ţin de vo­ia lor. Şi lăsându-i, a plecat. Intocmai: Cugetarea trupească moarte este (Rom. 8, 6). Este propriu celor morţi sa nu îşi simtă starea de omorâre: este propriu cugetării trupeşti să nu priceapă şi să nu simtă pierzania omului. Din pricina neconştientizării pierzaniei sale, ea nu simte nevoia de înviere şi, pe temeiul conştiinţei mincinoase a faptului că trăieşte, a lepădat şi leapădă adevărata via­ţă – pe Dumnezeu.

Oare poate sa fie un semn din cer vrednic de crezare în mod special? Cei care au cerut un astfel de semn l-au cerut punând pe seama lui acest lucru. Oare se poate trage încheierea că un semn din cer este negreşit un semn de la Dumnezeu? Din Dumnezeiasca Scriptură se vede cu totul altceva. Insăşi ex­presia semn din cer e foarte vagă: pe atunci – precum fac şi în ziua de astăzi cei mai mulţi dintre oamenii nefamiliarizaţi cu ştiinţele – se punea pe seama cerului tot ce avea loc în văzduh sau pe întinderea de sub văzduh. Astfel, soa­rele, luna, stelele sunt socotite ca aflătoare pe cer, în vreme ce ele plutesc pe întinderea de sub cer; ploaia, tunetul, fulgerul sunt numite fenomene cereşti, în vreme ce ele au loc în văzduh, în atmosfera pământească, aparţin – hotărât lucru – pământului. Sfânta Scriptură istoriseşte că, prin lucrarea diavolului, foc a căzut din cer şi a mistuit oile şi păstorii dreptului Iov (Iov 1)^[3]. Este lim­pede că acest foc s-a format în văzduh, aşa cum se formează în acesta fulgerul. Simon magul uluia prin minuni poporul orb duhovniceşte, ce socotea pute­rea satanei, lucrătoare în Simon, drept marea putere a lui Dumnezeu (Fapte 8, 10). Simon i-a uluit pe închinătorii la idoli din Roma îndeosebi atunci când în numeroasa lor adunare, după ce s-a declarat dumnezeu şi a vestit hotărârea sa de a se înălţa la cer, a început fără de veste să se înalţe în văzduh; despre aceasta istoriseşte Sfântul Simeon Metafrast, împrumutându-şi povestirea de la scriitori creştini foarte vechi^[4]. Infricoşătoare nenorocire este lipsa din om a adevăratei cunoaşteri de Dumnezeu: ea primeşte lucrurile diavolului drept lucruri ale lui Dumnezeu.

Inaintea celei de-a doua veniri a lui Hristos, când creştinismul, cunoaşterea duhovnicească şi dreapta socotinţă se vor împuţina cum nu se poate mai mult între oameni,

se vor scula hristoşi mincinoşi şi pro­roci mincinoşi şi vor da semne mari şi minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi (Mt. 24, 24).

Mai ales Antihrist însuşi va izvori minuni cu îmbelşugare, uimind şi satisfăcând prin ele cugetarea trupească şi neştiinţa: el le va da semnul din cer pe care acestea îl aşteaptă şi de care însetează.

Venirea lui, grăieşte Sfântul Apostol Pavel, se va săvârşi prin lucrarea satanei, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni ale minciunii şi întru toată amăgirea nedreptăţii întru cei pieritori: pentru că dragostea adevărului n-au primit, ca să se mântuiască (II Tes. 2, 6, 10).

Neştiinţa şi cugetarea trupească, văzând acele minuni, nu vor sta câtuşi de puţin să chibzuiască: le vor primi fără întârzie­re, potrivit înrudirii duhului propriu cu duhul acelor minuni, potrivit orbirii lor, vor socoti şi mărturisi lucrarea satanei drept lucrare cât se poate de mare a puterii lui Dumnezeu. Antihrist va fi primit foarte grabnic, fără chibzuin­ţă^[5]. Oamenii nu vor pricepe că minunile lui nu au nici un scop bun, raţional, nici un înţeles bine hotărnicit, că ele sunt străine de adevăr, sunt preapline de minciună, că sunt o comedie monstruoasă, atotrăutăcioasă, fără noimă, care se străduieşte să uluiască, să-i aducă pe oameni într-o stare de nedumerire şi uitare de sine, să-i amăgească, să îi înşele, să îi atragă fermecându-i prin efecte fastuoase, deşarte, prosteşti.

Nu e ciudat faptul că minunile lui Antihrist vor fi primite fără împotrivire şi cu entuziasm de către cei apostaziaţi de la creştinism, de către vrăjmaşii ade­vărului, vrăjmaşii lui Dumnezeu: aceştia s-au pregătit pe sine pentru primirea pe faţă, cu lucrul, a trimisului şi uneltei satanei, a învăţăturii lui, a tuturor lu­crărilor lui, după ce au intrat dinainte în împărtăşire după duh cu satana.

Este vrednic de adâncă luare-aminte şi tânguire faptul că minunile şi lucrările lui Antihrist vor pune în încurcătură pe înşişi aleşii lui Dumnezeu. Pricina pu­ternicei înrâuriri a lui Antihrist asupra oamenilor va sta în viclenia şi făţărnicia lui satanică, prin care va ascunde cu iscusinţă cea mai cumplită răutate, în neînfrânata şi neruşinata lui obrăznicie, în preaîmbelşugata împreună-lucrare cu el a duhurilor căzute; în fine, în putinţa de a face minuni, deşi mincinoase, însă uluitoare. Inchipuirea omenească este neputincioasă a-şi zugrăvi un rău­făcător cum va fi Antihrist; nu este propriu inimii omeneşti, fie ea şi stricată [pervertită], să creadă că răul poate atinge acea treaptă pe care o va atinge în Antihrist. El va trâmbiţa despre sine precum au trâmbiţat înainte-mergătorii şi icoanele sale, se va numi pe sine propovăduitor şi restaurator al adevăra­tei cunoaşteri de Dumnezeu: cei care nu înţeleg creştinismul vor vedea în el reprezentantul şi apărătorul religiei, se vor uni cu el. El va trâmbiţa despre si­ne că este şi se va numi pe sine Mesia cel făgăduit: ieşind întru întâmpinarea lui, fiii cugetării trupeşti vor striga osanale; văzându-i slava, puterea, capaci­tăţile geniale, dezvoltarea cât se poate de cuprinzătoare după stihiile lumii, îl vor proclama dumnezeu, se vor face ajutoare ale lui^[6].

Antihrist se va arăta blând, milostiv, plin de dragoste, împlinitor a toată virtutea: îl vor socoti ast­fel şi i se vor închina pe temeiul preaînaltei sale virtuţi cei ce socot că dreptatea omului este dreptatea căzută şi nu s-au lepădat de aceasta pentru Evanghelie^[7]. Antihrist va îmbia omenirea cu realizarea celei mai înalte bunăstări şi prospe­rităţi pământeşti, va îmbia cu cinstire, bogăţie, măreţie, înlesniri [comodităţi] şi plăceri trupeşti: căutătorii de cele pământeşti îl vor primi pe Antihrist, îl vor numi stăpân al lor^[8].

Antihrist va înfăţişa omenirii, asemenea meşteşugitelor reprezentaţii de teatru, o privelişte de minuni cu neputinţă de explicat de către ştiinţa vremii; el va înfricoşa prin caracterul înspăimântător şi neobiş­nuit al minunilor sale, va satisface prin ele curiozitatea nechibzuită şi neştiin­ţa grosolană, va satisface slava deşartă, va satisface superstiţia, va descumpăni ştiinţa omenească: toţi oamenii ce se călăuzesc după lumina firii lor căzute, ce s-au înstrăinat de călăuzirea după lumina lui Dumnezeu, vor fi atraşi sub stăpânirea amăgitorului (Apoc. 13, 8).

Semnele lui Antihrist se vor arăta cu precădere în văzduh^[9]: acolo domneşte cu precădere satana (Efes. 2, 2; 6, 12). Semnele vor lucra mai ales asupra văzului, vrăjindu-l şi înşelându-l^[10]. Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu, văzând duhovniceşte, întru descoperire, întâmplările care trebuie să premeargă sfârşitului lumii, spune că Antihrist va săvârşi lucruri mari, ca şi foc să facă se se pogoare din cer pe pământ înaintea oamenilor (Apoc. 13, 13). Acest semn este arătat de Scriptură ca cel mai înalt dintre semnele lui Antihrist, si locul acestui semn va fi văzduhul: el va alcătui o privelişte minunată şi înfricoşătoare. Semnele lui Antihrist vor completa lu­crările purtării lui viclean meşteşugite: ele vor vâna spre urmarea lui pe cei mai mulţi dintre oameni.

Potrivnicii lui Antihrist vor fi socotiţi făcători de tulburare, vrăjmaşi ai binelui obştesc şi ai rânduielii sociale, vor fi supuşi prigoanei pe faţă şi într-ascuns, vor fi supuşi la cazne şi pedepse. Duhurile viclene, răs­pândite prin lume, vor stârni în oameni o părere de obşte cât se poate de înal­tă despre Antihrist, un entuziasm general, o atracţie de nebiruit către el^[11]. In multe trăsături a zugrăvit Scriptura greutatea celei din urmă prigoane asupra creştinismului şi încrâncenarea prigonitorului. Drept trăsătură hotărâtoare şi definitorie slujeşte numele care este dat de către Scriptură acestui om cumplit: el este numit fiara (Apoc. 13, 1), aşa cum îngerul căzut este numit şarpe (Fac. 3, 1; Apoc. 12, 3). Amândouă numirile zugrăvesc fără greş caracterul ambilor vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. Unul lucrează în chip mai ascuns, celălalt mai pe faţă; şi fiara aceasta are asemănare cu toate fiarele (Apoc. 13, 2 – şi fiara pe ca­re am văzut-o era asemenea pardosului, şi picioarele ei ca şi ale ursului, şi gura ei ca gura leului).

Pentru sfinţii lui Dumnezeu va veni o încercare cumplită: vi­clenia, făţărnicia, minunile prigonitorului se vor sili să-i amăgească şi să-i în­şele; prigoanele şi strâmtorările rafinate, calculate şi disimulate cu o vicleană inventivitate, puterea nelimitată a prigonitorului îi vor pune într-o situaţie cât se poate de grea; micul lor număr va părea nimicnic în faţa întregii omeniri, şi pe seama părerii lor se va pune o deosebită neputinţă; dispreţul obştesc, ura obştească, clevetirea, prigoana, moartea silnică vor deveni soarta lor. Numai printr-o osebită împreună-lucrare a Harului Dumnezeiesc, sub călăuzirea lui, aleşii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrăjmaşului lui Dumnezeu, vor putea mărturisi înaintea lui şi a tuturor oamenilor pe Domnul Iisus.

Urmarea nemijlocită a celor spuse stă în aceea că fariseii şi saducheii, cerând de la Domnul semn din cer, au cerut o minune de felul minunilor lui Anti­hrist. Prin faptul că au cerut tocmai o asemenea minune se lămureşte purtarea Domnului faţă de cererea lor. Odată, la o asemenea cerere, Dumnezeu-Omul Şi-a arătat amărăciunea adâncă, a refuzat cererea mai mult decât hotărât, nici nu a vrut să mai rămână cu cei ce îşi îngăduiseră să facă o asemenea cerere, S-a depărtat de ei. Altă dată, le-a dat următorul răspuns ameninţător: Neam viclean şi preacurvar cere semn: şi alt semn nu i se va da, afară de semnul prorocului Iona (Mt. 16, 1,4; 12, 38-42). „Neam” sunt numiţi toţi cei care cer semn, potrivit înrudirii lor după duh; sunt numiţi „neam preacurvar” pentru că au intrat în împărtăşire cu satana prin duhul lor^[12], stricând împărtăşirea cu Dumnezeu; sunt numiţi „neam viclean” pentru că, dându-şi seama de minu­nile Dumnezeu-Omului, s-au prefăcut că nu îşi dau seama de ele; defăimând şi hulind minunile lui Dumnezeu, ei au cerut minune potrivită cu aşezarea lor sufletească cea nefericită, cu duhul lor. Cererea unui semn din cer a fost nu atât cerere a unei minuni, cât batjocorire a minunilor Dumnezeu-Omului şi manifestare a unei concepţii ignorante, pervertite despre minuni. „Sem­nul lui Iona prorocul” sunt, precum dă lămurire însuşi Mântuitorul (Mt. 12, 40), semnele care au însoţit moartea şi învierea Lui. Atunci a fost dat semnul din cer al lui Dumnezeu! Atunci soarele, văzând pe Domnul răstignit, s-a în­tunecat în plină zi; s-a lăsat pretutindeni întuneric adânc, ce a ţinut trei cea­suri; catapeteasma templului din Ierusalim s-a despicat singură în două, de la marginea de sus până la cea de jos; a avut loc cutremur; s-au crăpat pie­tre, s-au deschis morminte; numeroşi sfinţi au înviat si s-au arătat multora în sfânta cetate (Lc. 23, 45; Mt. 27, 45, 51-53). La învierea Domnului a urmat iarăşi un cutremur; un înger purtător de lumină s-a pogorât din cer la mormân­tul Domnului ca martor al învierii, a lovit cu groază străjerii puşi la mormânt de către căutătorii de semn din cer (Mt. 28, 2-4). Străjerii au vestit despre în­vierea Domnului sinedriului iudeu. Acesta, primind semn din cer, a arătat faţă de el dispreţul şi ura pe care le arătase faţă de toate minunile de mai înainte ale Dumnezeu-Omului, a mituit străjerii, s-a îngrijit împreună cu ei să acopere cu întunericul minciunii minunea lui Dumnezeu (Mt. 11-15).

Să ne întoarcem acum la cercetarea minunilor săvârşite de către Domnul nostru Iisus Hristos. Ele sunt dar al lui Dumnezeu pentru omenire. Darul nu a fost dat după datorie: a fost dat numai din bunăvoinţă şi din milostivire. Oamenii sunt datori să se poarte faţă de dar şi faţă de Dătătorul lui cu cea mai mare evlavie şi chibzuinţă, fiindcă Dătătorul darului a vestit despre Sine că este Dumnezeu, Care a primit omenitatea pentru a-i mântui pe oameni, iar despre darul Său că mărturiseşte pentru El. Darul are o valoare de netăgăduit; însă dat fiind că primirea mântuirii a fost lăsată la libera alegere a voii oame­nilor, li s-a dat acestora libertatea de a cerceta minunile lui Hristos, de a jude­ca autenticitatea şi calitatea lor, de a trage din ele concluzii despre Săvârşitorul lor, aşa încât recunoaşterea şi primirea Răscumpărătorului să fie urmare a unei convingeri libere, pozitive, nu a unei atracţii pripite, uşuratice, oarecum silite. Minunile lui Hristos au o noimă foarte precisă. S-ar putea spune cu privire la toate ceea ce a spus Domnul Apostolului Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele, şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea, şi nu fi necredincios, ci credincios (In. 20, 27).

Minunile lui Hristos au fost palpabile; ele au fost înve­derate şi pentru cei mai simpli oameni; nimic în ele nu era enigmatic; oricine putea să le cerceteze lesne; pentru îndoiala şi nedumerirea: „Minune a fost as­ta, sau doar părere de minune?” nu era loc. Morţii înviau, bolile cu neputinţă de vindecat prin mijloace omeneşti se tămăduiau, leproşii se curăţeau, cei orbi din naştere dobândeau vedere, muţii începeau să vorbească; hrana se înmulţea într-o clipită pentru cei ce aveau trebuinţă de ea; valurile mării şi vânturile se linişteau în faţa unui cuvânt de poruncă, şi erau izbăviţi de moarte cei pe ca­re furtuna îi ameninţa cu moartea; mrejile pescarilor celor ce se osteniseră în zadar vreme îndelungată cu prinsul peştilor se umpleau dintr-o dată de peşti, care ascultau de glasul cel întru tăcere al Domnului lor.

Minunile Dumnezeu-Omului aveau o mulţime de martori, dintre care cea mai mare parte fie că Ii erau vrăjmaşi, fie nu Il băgau în seamă, fie căutau de la El doar ajutor tru­pesc. Minunile erau de netăgăduit. Nici cei mai înrăiţi vrăjmaşi ai Domnului nu le tăgăduiau, ci doar se străduiau să le nimicească prin răstălmăcirile lor ce­le hulitoare şi prin toate celelalte mijloace insuflate de viclenia şi răutatea lor (Mt. 12, 24; In. 9, 24).

In minunile Domnului nu era nici un pic de deşertă­ciune, nici un pic de teatralitate; nici o minune nu a fost făcută de ochii lu­mii; toate minunile erau acoperite cu acoperământul smereniei dumnezeieşti. Ele alcătuiesc un sir de binefaceri fată de omenirea suferindă. Totodată, ele au vădit în chip cu totul îndestulător stăpânirea Făcătorului asupra făpturii ma­teriale şi asupra duhurilor zidite, au arătat şi dovedit vrednicia lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa omenitatea, Care S-a arătat om între oameni.

Una dintre minunile Domnului, având un înţeles de taină, nu a fost însotită de nici o binefacere fată de vreun om, fiind semn al binefacerii care urma să se reverse asupra întregii omeniri. Este vorba de omorârea smochinului ne­roditor, bogat numai în frunze (Mc. 11, 13, 14, 20). Acest pom este amintit de Scriptură (Fac. 3, 7), în istorisirea despre căderea protopărinţilor, ca fiind unul din pomii raiului. El a slujit cu frunzele sale la acoperirea goliciunii pe care protopărinţii nu şi-o băgaseră de seamă înainte de cădere. Poate că rodul smochinului din rai era rodul oprit. Domnul n-a dobândit de la smochin rod: El a căutat acest rod la vreme nepotrivită, El a îngăduit trupului Său să doreas­că mâncare la vreme nepotrivită^[13], fapt care arată că dorinţa protopărinţilor era greşită – dorinţă pe care, ca pe toate neputinţele omeneşti, Domnul a luat-o asupra Sa şi a nimicit-o prin Sine. Neaflând rod, Domnul a lepădat şi frunzele, a nimicit însăşi fiinţarea pomului: alt pom, pomul crucii, era pregătit deja ca unealtă a mântuirii oamenilor. Pomul care a fost unealtă a pierzării oame­nilor este omorât prin porunca Domnului. Minunea cea de taină s-a săvârşit în faţa doar a ucenicilor iubiţi ai învăţăturii celei de taină, a sfinţilor apostoli. Ea a fost săvârşită chiar înainte de purcederea Dumnezeu-Omului la nevoinţa pătimirilor răscumpărătoare pentru omenire, înaintea suirii pe cruce.

Minunile Domnului aveau o noimă de taină, un scop sfânt. Chiar dacă erau în sine mari binefaceri, din punctul de vedere al iconomiei dumnezeieşti ele slujeau numai drept mărturie şi dovedire a unei binefaceri neasemuit mai mari. Domnul, luând omenitatea, a adus oamenilor un dar veşnic, duhovni­cesc, fără de preţ: în ce priveşte viaţa, Domnul era fără păcat, atotsfânt (In. 8, 46); cuvântul Lui era preaplin de putere (Mc. 1, 42). Oamenii însă căzuseră adânc în negura şi întunericul cugetării trupeşti; inimile şi minţile lor orbise­ră. A fost nevoie de un osebit pogorământ faţă de starea cea de boală a ome­nirii; a fost nevoie să se dea mărturie cât se poate de limpede pentru simţurile trupeşti; a fost nevoie a se împărtăşi, prin mijlocirea simţurilor trupeşti, cu­noştinţele vitale minţii şi inimii, care muriseră de moartea care le este proprie, de moartea veşnică. In ajutorul cuvântului dumnezeiesc au fost date minunile dumnezeieşti. Pentru ca oamenii să priceapă şi să primească darul duhovni­cesc, văzut numai cu ochii sufleteşti, Domnul a adăugat la darul duhovnicesc, veşnic, un dar asemănător lui, dar vremelnic, trupesc: tămăduirea bolilor tru­peşti ale oamenilor.

Păcatul este pricina tuturor bolilor în om, atât a celor su­fleteşti cât şi a celor trupeşti, este pricină a morţii vremelnice şi a celei veşnice. Domnul, arătând stăpânirea Sa asupra urmărilor păcatului în trupurile ome­neşti, a arătat prin acest lucru stăpânirea Sa asupra duhurilor îndeobşte. Cuge­tarea trupească nu vede nici bolile sufleteşti, nici moartea veşnică – dar bolile trupeşti şi moartea trupului le vede, le recunoaşte; acestea lucrează cu putere asupra ei, o umplu de grijă. Domnul, vindecând numai cu cuvântul, numai cu porunca Sa, pe toţi bolnavii, înviind morţii, poruncind duhurilor necura­te, a arătat stăpânirea Sa, a arătat stăpânirea lui Dumnezeu asupra oamenilor, asupra păcatului, asupra duhurilor căzute, a arătat toate acestea în chip vădit simţurilor trupeşti, în chip vădit însăşi cugetării trupeşti. Aceasta, văzând şi pipăind stăpânirea aceasta, putea şi trebuia, potrivit logicii, să recunoască stăpânirea Domnului asupra păcatului nu numai în ce priveşte raportul păcatu­lui cu trupul, ci şi în ce priveşte raportul păcatului cu sufletul; să recunoască stăpânirea Domnului asupra sufletului, cu atât mai mult cu cât în unele mi­nuni ale Domnului, ca de pildă în învierea morţilor, se arăta nemărginita Lui stăpânire dumnezeiască atât asupra trupului cât şi asupra sufletului. Trupul căpăta viaţă; era chemat în el sufletul deja plecat din această lume în lumea duhurilor şi se unea cu trupul pe care îl părăsise pentru totdeauna. Omului i-au fost date minuni în el însuşi, nu altundeva aiurea; i s-au dat dovezi ale mântuirii în el însuşi, nu departe de el. Mărturia veşnicei mântuiri a sufletului şi trupului a fost dată prin mântuirea cea vremelnică a trupului de bolile tru­peşti şi de moartea trupească.

(…)

Sfântul Evanghelist Marcu, sfârşindu-şi Evanghelia, spune că după înăl­ţarea Domnului apostolii propovăduiau pretutindeni cuvântul, Domnul împre­ună-lucrând şi adeverind cuvântul prin semnele ce urmau cuvântului (Mc. 16, 20). Acelaşi gând l-au vădit toţi apostolii în rugăciunea prin care au alergat la Dumnezeu după ameninţarea Sinedriului, care îi oprise a învăţa şi a lucra în numele lui Iisus: Dă robilor Tăi, au spus ei, a grăi cu toată îndrăzneala cuvân­tul Tău când vei întinde mâna Ta spre tămăduiri, şi semne şi minuni să se facă prin numele Sfântului Tău Fiu Iisus (Fapte 4, 29-30). Semnele de la Dumne­zeu au fost date spre a împreună-lucra cu cuvântul lui Dumnezeu. Semnele mărturiseau despre puterea şi însemnătatea cuvântului (Lc. 4, 36). Lucrătorul esenţial era cuvântul. Nu e nevoie de semne acolo unde e primit cuvântul, fi­indcă acolo este înţeleasă valoarea cuvântului. Semnele sunt un pogorământ faţă de neputinţa omenească.

Intr-un fel lucrează cuvântul, si în alt fel semnele. Cuvântul lucrează nemijlocit asupra minţii şi a inimii; semnele lucrează asupra minţii şi a inimii prin mijlocirea simţurilor trupeşti. Urmările lucrării cuvântului sunt mai puternice, mai limpezi decât urmările lucrării semnelor. Când cuvântul şi sem­nele lucrează împreună, lucrarea semnelor rămâne oarecum nebăgată în sea­mă din pricina îmbelşugatei lucrări a cuvântului. Acest lucru se vede limpe­de din istorisirile Evangheliei. Asupra lui Nicodim au lucrat semnele, şi el a recunoscut în Domnul doar un învăţător trimis de la Dumnezeu (In. 3, 2). Asupra Apostolului Petru a lucrat cuvântul, şi el L-a mărturisit pe Domnul Hristos drept Fiu al lui Dumnezeu. Cuvinte ale vieţii veşnice ai, i-a grăit el Dumnezeu-Omului: şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui Viu (In. 6, 68-69). Sfântul Petru fusese însuşi-văzător al multor minuni ale Domnului; înmulţirea celor cinci pâini şi saturarea cu ele a unei numeroase adunări numai ce se săvârşiseră: dar în mărturisirea sa Apostolul trece sub tăcere minunile, vorbeşte doar despre puterea şi lucrarea cuvântului. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu cei doi ucenici care vorbeau cu Domnul, fără a-L recunoaşte, pe drumul spre Emaus, şi L-au recunoscut după ce au ajuns în acel sat, când erau de acum în casă, la frângerea pâinii. Indată ce L-au recunos­cut, Domnul S-a făcut nevăzut. Ei nu au spus nimic cu privire la minunea cea uimitoare, ci şi-au întors toată luarea-aminte asupra lucrării cuvântului. Au nu era inima noastră arzând întru noi, spuneau ei unul către altul, când Domnul grăia nouă pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile? (Lc. 24, 32).

Dumnezeu-Omul i-a fericit pe cei ce nu au văzut semne şi au crezut (In. 20, 29). El şi-a arătat compătimirea faţă de cei care, nemulţumindu-se cu cuvântul, aveau nevoie de minuni. De nu veţi vedea semne şi minuni, nu vezi crede (In. 4, 48), i-a spus el fruntaşului din Capernaum.

Intocmai! Vrednici de compătimire sunt cei ce părăsesc cuvântul, căutând încredinţare de la minuni. Această căutare a lor dă în vileag o deosebită precumpănire a cugetării trupeşti, o neştiinţă grosolană, o vieţuire adusă jertfa stricăciunii şi păcatului, lipsa îndeletnicirii cu deprinderea legii lui Dumnezeu şi cu virtuţile cele iubi­te de Dumnezeu, lipsa din suflet a capacităţii de împreună-simţire cu Sfântul Duh, de simţire a prezenţei şi a lucrării Lui în cuvânt. Semnele erau îndeobşte menite convingerii şi aducerii la credinţă a oamenilor robiţi simţurilor, prinşi de grijile lumii. Cei cufundaţi în grijile lumeşti, ţintuiţi pururea cu sufletul de pământ şi de lucrurile acestuia, au o capacitate mică de a preţui valoarea cuvântului: Cuvântul Cel Milostiv îi atrăgea la mântuirea cea dăruită prin cuvânt prin mijlocirea semnelor văzute, care, alcătuind modul material de convingere, lucrător prin simţuri, aduceau sufletul neputincios la Cuvântul Atotputernic, Mântuitor. Intre cei care au crezut în Hristos, aceia care au făcut-o din pricina semnelor alcătuiau pătura cea mai de jos. Atunci când li s-a îmbiat învăţătura duhovnicească, preaînaltă, atotsfântă, mulţi dintre ei au răs­tălmăcit-o după ideile lor (In. 6, 60), n-au vrut să ceară lămurirea cuvântului dumnezeiesc de la Dumnezeu, au osândit cuvântul, care era Duh şi viaţă (In. 6, 63); prin aceasta au dat în vileag superficialitatea credinţei lor, superficiali­tatea aşezării [dispoziţiei] inimii lor, şi mulţi dintre ucenicii Lui, care văzuseră multe semne, s-au întors înapoi, şi nu mai umblau cu Dânsul (In. 6, 66).

Nici cuvântul, nici semnele Dumnezeu-Omului nu au reuşit să lucre­ze binefăcător asupra arhiereilor, cărturarilor, fariseilor şi saducheilor iudei, chiar dacă în afara celor din urmă toţi cunoşteau cu de-amănuntul după lite­ră Legea lui Dumnezeu. Ei nu doar că erau străini de Dumnezeu, vrăjmaşii lui Dumnezeu din pricina bolii păcatului celei de obşte [comune] întregii omeniri, ci s-au făcut astfel, s-au întărit şi s-au pecetluit întru această aşeza­re sufletească din pricina alegerii propriei voinţe, din pricina părerii de sine, din pricina dorinţei de a duce viaţa şi de a spori în viaţa oprită [interzisă] de Evanghelie. Ei n-au putut să îl asculte pe Fiul lui Dumnezeu, Care le vorbea; ei nu au ascultat precum se cuvenea cuvântul Lui; doar vânau cuvintele care li se păreau potrivite pentru a fi răstălmăcite şi pentru a-L învinui în temeiul lor pe Domnul.

Aşa se poartă de obicei ura faţă de cuvintele celui urât. De ce nu înţelegeţi vorbirea mea? – le spunea Mântuitorul vrăjmaşilor Săi, care le­pădau cu încăpăţânare şi înverşunare mântuirea cu care erau îmbiaţi. „De ce nu înţelegeţi învăţătura Mea? De ce nu primiţi cuvintele Mele vindecătoare? Fiindcă nu puteţi să daţi ascultare cuvântului Meu (In. 8, 43): el este de nesu­ferit pentru voi. Intrucât sunteţi fii ai minciunii şi lucraţi după îndreptarea pe care v-o dă minciuna,

“pe Mine nu Mă credeţi, fiindcă spun adevărul (In. 8, 45). Cel care este de la Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu; de aceea voi nu mă ascultaţi, pentru că nu sunteţi de la Dumnezeu (In. 8, 47). Dacă nu fac lucrările Tatălui Meu, să nu credeţi în Mine: iar dacă le fac, chiar dacă nu credeţi în Mine, credeţi în aceste lucrări, ca să ştiţi şi să cunoaşteţi că Tatăl este în Mine şi Eu în El (10, 37-38).”

Zadarnice au fost cuvintele care, ca adevăr dumnezeiesc, erau îndestulă adeverire (In. 8, 14); zadarnice au fost minunile care erau îndestulă adeverire, care erau atât de palpabile şi de evidente încât vrăjmaşii Dumnezeu-Omului, cu toată dorinţa şi silinţa lor de a le lepăda, nu puteau să nu le recunoască (In. 9, 24). Mijlocul care lucra asupra oamenilor ce nu ştiau Legea lui Dumnezeu ori o ştiau foarte puţin şi îşi petreceau viaţa în îndeletniciri şi deşertăciuni pământeşti, însă nu lepădau de voie [intenţio­nat] Legea lui Dumnezeu, ei bine, acest mijloc nu a lucrat defel asupra ce­lor care ştiau cu de-amănuntul după literă Legea lui Dumnezeu, lepădând-o prin viaţa şi alegerea voii lor (In. 5, 46-47; 7, 19). Tot ce se putea face pentru mântuirea oamenilor, negrăita milostivire a lui Dumnezeu a făcut.

De nu aş fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au dezvinovăţire pen­tru păcatul lor… De nu aş fi făcut între ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a fă­cut, păcat nu ar avea; dar acum M-au şi văzut, şi M-au urât pe Mine şi pe Tatăl Meu (In. 15, 22-25).

Creştinismul a fost predanisit cu atâta limpezime încât nu este dezvinovăţire pentru cei ce nu îl cunosc. Pricina neştiinţei este doar libera alegere făcută de voinţă. Precum luminează soarele de pe cer, aşa lumi­nează şi creştinismul. Cel ce îşi închide ochii de bunăvoie să pună nevederea şi neştiinţa sa pe seama voii sale, nu pe seama lipsei luminii. Pricina lepădării de către oameni a Dumnezeu-Omului stă în oameni, precum în ei stă şi pri­cina primirii lui Antihrist.

Eu am venit în numele Tatălui Meu, a dat mărturie Domnul către iudei, şi voi nu mă primiţi: dacă va veni altul în numele său, pe acela îl veţi primi (In. 5, 43).

Ei sunt numiţi totodată lepădători ai lui Hristos şi primitori ai lui Antihrist, deşi Antihrist este pomenit ca cineva care va să vină. Lepădându-L, potrivit aşezării duhului lor, pe Hristos, ei l-au primit toto­dată, potrivit aceleiaşi aşezări a duhului, pe Antihrist: ei au intrat în rândurile primitorilor lui Antihrist, chiar dacă şi-au sfârşit alergarea pribegiei pămân­teşti cu multe veacuri înainte de venirea lui. Ei au săvârşit cea mai mare dintre lucrările lui: uciderea de Dumnezeu. Pentru vremea venirii lui Antihrist pentru el însuşi nu a rămas de săvârşit nici o nelegiuire pe măsura acesteia. Precum duhul lor se afla în stare de vrăjmăşie faţă de Hristos, în aceeaşi masură se afla în stare de împărtăşire cu Antihrist, cu toate că erau despărţiţi de acesta printr-o uriaşă întindere de vreme, care acum ajunge, iată, la două mii de ani.

Orice duh care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui Antihrist, despre care aţi auzit că vine, şi chiar acum este în lu­me (I In. 4, 3).

Cei mânaţi de duhul lui Antihrist Il leapădă pe Hristos, l-au primit pe Antihrist cu duhul lor, au intrat în împărtăşire cu el, s-au supus şi s-au închinat lui în duh, recunoscându-l drept dumnezeu al lor.

Drept aceea, Dumnezeu le trimite o lucrare de amăgire, ca ei să creadă minciunii, ca să fie osândiţi toţi cei ce n-au crezut adevărul, ci au binevoit întru nedreptate (II Tes. 2, 11-12).

Intru îngăduinţa Sa, Dumnezeu este Drept Judecător. Ingăduinta va fi satisfacere, dar totodată dare în vileag şi judecată pentru duhul omenesc Antihrist va veni la vremea sa, la vremea rânduită lui. Inaintea venirii lui va merge lepădarea majorităţii oamenilor de credinţa creştină. Prin lepădarea de Hristos, omenirea se va pregăti pentru primirea lui Antihrist, îl va primi în duhul său. In însăşi întocmirea duhului omenesc va apărea cererea, chemarea lui Antihrist, împreună-simţirea cu el, aşa cum în starea de boală grea apare setea de o băutură ucigătoare. Poftirea va fi rostită! Va răsuna glasul chemător în societatea omenească, care va arăta stăruitor că are trebuinţă de un geniu al geniilor, care să ridice dezvoltarea şi propăşirea materială pe cea mai înaltă treaptă, care să încetăţenească pe pământ o asemenea bunăstare încât raiul şi cerul să devină de prisos pentru om. Antihrist va fi urmarea logică, îndreptăţită şi firească a orientării morale şi duhovniceşti a oamenilor.

Minunile lui Dumnezeu înomenit alcătuiau cele mai mari binefaceri ma­teriale pe care şi le poate închipui omenirea. Ce binefacere mai mare poate fi decât a îi înapoia celui mort viaţa? Ce binefacere mai de preţ poate fi decât vindecarea unei boli de nevindecat, care răpea viaţă după viaţă, care făcea via­ţa asemenea mai degrabă cu o moarte prelungită decât cu o viaţă? Şi totuşi, în pofida caracterului binefăcător, sfinţeniei, însemnătăţii duhovniceşti pe care le aveau minunile lui Hristos, aceste minuni au fost doar nişte daruri vremel­nice, în sensul exact al cuvântului, ele erau semne – semne ale mântuirii veş­nice dăruite prin cuvânt. Cei înviaţi de Dumnezeu-Omul au murit iarăşi, la vremea lor: li s-a dăruit numai prelungirea vieţii pământeşti, nu li s-a înapoiat această viaţă pentru totdeauna. Cei vindecaţi de Dumnezeu-Omul s-au îm­bolnăvit din nou, şi de asemenea au murit: sănătatea le-a fost înapoiată numai pentru o vreme, nu pentru totdeauna. Au fost revărsate faceri de bine vremel­nice si materiale ca semn al facerilor de bine veşnice si duhovniceşti. Darurile văzute au fost împărţite oamenilor robiţi simţurilor, ca aceştia să creadă în fi­inţarea darurilor nevăzute şi să le primească pe acestea. Semnele îi scoteau pe oameni din prăpastia neştiinţei şi împătimirii simţurilor, îi aduceau la credin­ţă: credinţa le împărtăşea cunoaşterea bunătăţilor celor veşnice şi le insufla do­rinţa de a le dobândi. Cu ajutorul semnelor minunate, apostolii au răspândit grabnic creştinismul în lume: semnele erau dovadă limpede şi puternică pen­tru creştinism, atât pentru popoarele cultivate cât şi pentru popoarele cufundate în neştiinţă şi barbarie; iar atunci când credinţa a fost sădită pretutindeni, a fost sădit cuvântul: atunci au fost înlăturate semnele, fiindcă îsi terminaseră slujirea. Ele au încetat să lucreze la scară largă şi pretutindeni: le săvârşeau, arareori, numai aleşii lui Dumnezeu.

Ioan Gură de Aur, Părinte şi scriitor din veacurile 4-5, spune că în vremea lui deja încetase a mai lucra harisma sem­nelor, chiar dacă se mai aflau pe alocuri, mai cu seamă între monahi, bărbaţi care săvârşeau semne (Tâlcuirea la II Cor. 3, 18). Odată cu trecerea timpului, bărbaţii săvârşitori de semne s-au împuţinat tot mereu. Despre vremurile din urmă, Sfinţii Părinţi au prezis că atunci nu vor mai fi deloc bărbaţi săvârşitori de semne^[14].

„De ce, spun unii, acum nu mai sunt semne? Ascultaţi cu osebită luare-aminte răspunsul meu: fiindcă întrebarea pusă mie acum o aud de la mulţi, deseori, chiar mereu. De ce atunci toţi cei care primeau botezul înce­peau să vorbească în limbi, iar acum nu se mai întâmplă asta? De ce s-a luat acum de la oameni harul minunilor? Dumnezeu face asta nu pentru a ne face necinste, ci chiar mai multă cinste dându-ne. Cum asta? Am să vă lămuresc. Oamenii din acele vremuri erau mai săraci la minte, ca unii rupţi nu de mult de slujirea idolilor; mintea lor era groasă şi tâmpă, erau cufundaţi în mate­rie şi se dăruiseră ei, nici prin gând nu le trecea că sunt şi daruri nemateriale, nici nu ştiau ce înseamnă harul duhovnicesc, că totul se primeşte prin singură credinţa: din această pricină erau semne. Dintre darurile duhovniceşti, unele sunt nevăzute şi se primesc doar prin credinţă, altele sunt împreunate cu oa­recare semn simţit, spre trezirea credinţei în cei necredincioşi. De pildă: ier­tarea păcatelor e dar duhovnicesc şi nevăzut, noi nu vedem cu ochii noştri cei trupeşti în ce chip sunt curăţite păcatele noastre. Sufletul este curăţit – însă el este nevăzut pentru ochii trupului. Aşadar, iertarea de păcate e dar duhovnicesc, care nu poate fi descoperit ochilor trupului; iar putinţa de a vorbi in limbi, chiar dacă ţine de lucrările duhovniceşti ale Duhului, slujeşte totodată drept semn simţit, ce poate fi uşor văzut de necredincioşi: lucrarea nevăzută săvârşită înăuntrul sufletului se face vădită şi se arată prin mijlocirea limbii străine, ce se aude în afară. Din această pricină spune Pavel: Fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folos (I Cor. 12, 7). Ca atare, eu de semne nu am nevoie. De ce? Fiindcă m-am învăţat a crede Harului Dumnezeiesc şi fără semne. Cel necredincios are nevoie de dovadă; eu, însă, credincios fiind, nu am deloc nevo­ie nici de dovadă, nici de semne; chiar dacă nu vorbesc în limbi, ştiu că sunt cu­răţit de păcat. Cei de pe vremuri nu credeau până nu primeau semne. Semnele li se dădeau ca dovedire a credinţei pe care o primeau. Drept aceea, se dădeau semne nu celor credincioşi, ci necredincioşilor, ca să se facă credincioşi; aşa spu­ne şi Apostolul Pavel: Semnele nu sunt pentru credincioşi, ci pentru necredincioşi (I Cor. 14, 22)”^[15].

Dacă semnele ar fi neapărat trebuincioase, ele ar fi rămas. A rămas cuvân­tul, la a cărui înstăpânire lucrau minunile. El s-a răspândit, a împărăţit, a cu­prins lumea întreagă. El a fost tâlcuit [explicat] în chip cu totul îndestulător de către Părinţii Bisericii: a devenit foarte uşoară ajungerea la el şi însuşirea lui. El este de o necesitate esenţială; el e neapărat trebuincios; el săvârşeşte mân­tuirea oamenilor; el dă bunătăţile cele veşnice; el dă împărăţia Cerurilor; în el sunt ascunse cele mai înalte semne ale lui Dumnezeu (Ps. 118, 18). Cuvântul Domnului rămâne în veac: şi acesta este cuvântul care vi s-a binevestit (I Ptr. 1, 25). In cuvânt este viaţa, şi El este viaţa (Ioan I, 4). El naşte pe oamenii cei morţi întru viata veşnică, dându-le din sine viata lui atotsfântă: ascultătorii si lucrătorii cuvântului devin născuţi nu din sămânţă stricăcioasă, ci din nestri-căcioasă, prin cuvântul Dumnezeului Celui Viu şi care rămâne în veac (I Ptr. 1, 23).

Pentru a cunoaşte însemnătatea cuvântului, este nevoie să îl împlinim. Poruncile evanghelice, atunci când sunt împlinite, încep fără întârziere să transfigureze, să preschimbe omul, să-i dea viaţă, să preschimbe felul lui de a gândi, simţămintele inimii lui, însuşi trupul:

Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic es­te să judece simţirile şi cugetările inimii (Evr. 4, 12).

Cuvântul lui Dumnezeu cuprinde în sine însuşi mărturie privitoare la sine. El, asemenea semnelor pur­tătoare de vindecări, lucrează chiar în om, şi prin această lucrare dă mărtu­rie despre sine. El este cel mai înalt semn. El este semn duhovnicesc, care, fiind dăruit omului, îndestulează toate trebuinţele mântuirii lui, face de prisos ajutorul semnelor materiale. Creştinul ce nu ştie de această însuşire a cuvântului îşi dă în vileag prin aceasta răceala faţă de cuvânt, necunoaşterea cuvân­tului lui Dumnezeu sau cunoaşterea lui moartă, după literă”.

(continuarea aici)

sursa: Sf. Ignatie Briancianinov, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2008

[1] Vezi şi Preacuviosul Macarie cel Mare, Omilia XXX, cap. 7. [2] Omilia XXX, cap. 7 [3] Vezi Tâlcuirea Sfântului Teofilact al Ohridei la Evanghelia după Matei 16, 1. [4] Viaţa Sfântului Apostol Petru, Vieţile Sfinţilor, 29 iunie. Pinetti, care a trăit la sfârşitulveacului al XVIII-lea şi începutul veacului al XlX-lea, a săvârşit „minuni” de acest fel. Le-au săvârşit şi le săvârşesc şi alţii. [5] Preacuviosul Efrem Sirul, Cuvântul despre Antihrist. [6] Idem. [7] Preacuviosul Macarie cel Mare, Omilia XXXI, cap. 4. [8] Tâlcuirea Sfântului Teofilact al Ohridei la Evanghelia după Ioan – 5, 43. [9] Preacuviosul Efrem Sirul, Cuvântul despre Antihrist. [10] „A căuta spre cer (nevoitorul rugăciunii) foarte rar se cuvine, de frica duhurilor viclene, care sunt în văzduh, drept care se şi numesc duhuri ale văzduhului, care pricinuiesc multe şi felurite înşelări în văzduh”. Simeon Noul Teolog. Dobrotoliubie, ton 1. Despre cel de-al treilea fel al luării-aminte. [11] Preacuviosul Efrem Sirul, Cuvântul despre Antihrist. [12] Tâlcuirea Sfântului Teofilact al Ohridei la Evanghelia după Matei. [13] Tâlcuirea Sfântului Teofilact al Ohridei la Marcu 11, 13-14. [14] Al 4-lea răspuns al Sfântului Nifon al Ţarigradului. [15] Prima Omilie a Sfântului Ioan Gură de Aur la Cincizecime.

LEGATURI: