Se afișează postările cu eticheta Teatru. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Teatru. Afișați toate postările
vineri, 8 aprilie 2011
joi, 3 martie 2011
O lume pe dos in imagini
Nu uitati ca sambata de la ora 19:00 va astept la Sala ArCuB la spectacolul O lume pe dos.
luni, 15 noiembrie 2010
O lume pe dos. Pentru brasoveni si nu numai
O lume pe dos soseste la Brasov pe 23 noiembrie la Centrul Cultural Reduta. Cineva a intrebat de bilete. Le gasiti aici.
Mai jos aveti un montaj de trei minute din spectacolul nostru. Cred ca va va starni curiozitatea si o sa veniti sa ne vedeti. Am rugamintea, adresata celor care detin bloguri, sa preluati acest film pe blogurile voastre sau pur si simplu sa-l dati mai departe pe Facebook mentionand informatiile legate de locul, ora si data spectacolului. Teatrul se promoveaza mai greu in ziua de azi asa ca publicul ramane baza.
Mai jos aveti un montaj de trei minute din spectacolul nostru. Cred ca va va starni curiozitatea si o sa veniti sa ne vedeti. Am rugamintea, adresata celor care detin bloguri, sa preluati acest film pe blogurile voastre sau pur si simplu sa-l dati mai departe pe Facebook mentionand informatiile legate de locul, ora si data spectacolului. Teatrul se promoveaza mai greu in ziua de azi asa ca publicul ramane baza.
luni, 1 noiembrie 2010
Biloxi Blues. 9 noiembrie. Palatul National al Copiilor
BILOXI BLUES la Palatul National al Copiilor, Bucuresti
Vezi mai multe video din divertisment
Bilete aici
luni, 11 octombrie 2010
Theatre is back
Incepe sezonul de teatru. Incercam sa pregatim un mini turneu in diverse locatii din Bucuresti si din tara. Vorbim de Biloxi Blues si de ultima productie din care fac parte, O lume pe dos, care a fost lansata oficial la sfarsitul acestui spectacol. Cele doua spectacole vor avea pagini pe facebook, update-uri foto, interviuri cu actorii din distributie. Stay tuned. Foarte curand vom comunica datele si locatiile in calendarul de deasupra.
marți, 25 mai 2010
Actorul roman, intre burta si conditie fizica
Cred ca una dintre problemele actorilor dupa ce termina facultatea este pregatirea fizica. Din pacate, in Romania nu exista conceptul actorului total. Un actor care trebuie sa fie perfect stapan pe toate mijloacele sale de expresie. Nu e suficient sa descifrezi si sa nuantezi un text. Nu e destul sa fii stapan pe mijloacele interioare (gand, procesualitate). Corpul, muschii, gratia obtinuta din studiul miscarii, un anume tip de expresie motrica, ritm, un trup mobil si pregatit pentru dans, toate astea fac parte din abilitatile pe care un actor are datoria si obligatia sa si le dezvolte.
Mi se pare ca la noi scoala te pregateste pentru un cult al replicii si al gandului de parca daca ai detine secretele expresiei "din interior" te-ai califica automat pentru Hamlet.
Sunt ore de miscare, de dans, de lupte si mici trucuri de cascadorie, e adevarat. Dar studentii nu se ingramadesc. Nici eu, in facultate, nu ma ingramadeam, fiind mult mai preocupat sa-mi descopar personajul la masa de lectura. Privind in urma, stau sa ma gandesc daca profesorii nostri au facut travaliul de convingere referitor la necesitatea dezvoltarii capacitatilor noastre fizice. Nu-mi aduc aminte, dar cred ca scoala nu pune accent pe asta.
M-am lovit de asta personal in doua randuri: la spectacolul "Am sa ma intorc barbat" si la "Chirita of Barzoieni". Multi dintre noi eram complet nepregatiti fizic. Mobilitatea si capacitatea de efort erau zero. Practic, coregrafii spectacolelor (Florin Fieroiu - ASMIB si Roxana Colceag -Chirita) ar fi trebuit sa faca pregatire de la zero cu noi pentru a ne aduce pe linia de plutire. Pentru asa ceva, insa, nu era timp. Presupun ca randamentul nostru a fost departe de suta la suta.
Dincolo de asta, au fost si accidente: rupturi musculare, inflamari de ligamente, hernii in unele cazuri. Am prieteni, tineri actori, care acuza asemenea accidente sau afectiuni astazi. Mi se pare anormal.
Vreau sa trag un semnal de alarma pentru actorii din generatiile tinere. De cativa ani, duc o viata sportiva. Pot sa inot 2 km in 55 de minute, pot sa alerg 5 km in douazeci de minute(nu sunt recorduri, dar sunt timpi buni pentru un amator). M-am apucat de sport fortat de o negociere cu propriul meu organism care m-a alertat in acest sens. Poate ca a fost in ceasul al douasprezecelea, dar a meritat. Am alt suflu la show-urile Vama si alt suflu pe scena cand vine vorba de miscare. Imi spal adesea creierii alergand sau plonjand in bazin si numarand timp de o ora.
Dincolo de asta, cel mai important, daca apare un musical sau vreun spectacol care implica efort fizic sustinut, nu mai sunt luat prin surprindere si sunt un material bun pentru cei care au de gand sa lucreze cu mine.
Actorii nu au avere mai mare decat corpul lor. Nu exista alt loc mai important in care sa investeasca. Instrumentele noastre suntem noi. Iar noi, fiecare dintre noi, suntem mai mult decat spirit. Si asta se vede si pe scena. Cine a fost la Hamlet-ul lui Ostermeier la Bucuresti a putut vedea un Hamlet cu burta aplicata, cocosat si puhav. La mijlocul spectacolului actorul s-a dezbracat si am putut vedea un corp lucrat si o conditie fizica de invidiat. Burta poti s-o joci daca n-o ai, dar conditia fizica nu o poti juca, trebuie sa o ai.
Mi se pare ca la noi scoala te pregateste pentru un cult al replicii si al gandului de parca daca ai detine secretele expresiei "din interior" te-ai califica automat pentru Hamlet.
Sunt ore de miscare, de dans, de lupte si mici trucuri de cascadorie, e adevarat. Dar studentii nu se ingramadesc. Nici eu, in facultate, nu ma ingramadeam, fiind mult mai preocupat sa-mi descopar personajul la masa de lectura. Privind in urma, stau sa ma gandesc daca profesorii nostri au facut travaliul de convingere referitor la necesitatea dezvoltarii capacitatilor noastre fizice. Nu-mi aduc aminte, dar cred ca scoala nu pune accent pe asta.
M-am lovit de asta personal in doua randuri: la spectacolul "Am sa ma intorc barbat" si la "Chirita of Barzoieni". Multi dintre noi eram complet nepregatiti fizic. Mobilitatea si capacitatea de efort erau zero. Practic, coregrafii spectacolelor (Florin Fieroiu - ASMIB si Roxana Colceag -Chirita) ar fi trebuit sa faca pregatire de la zero cu noi pentru a ne aduce pe linia de plutire. Pentru asa ceva, insa, nu era timp. Presupun ca randamentul nostru a fost departe de suta la suta.
Dincolo de asta, au fost si accidente: rupturi musculare, inflamari de ligamente, hernii in unele cazuri. Am prieteni, tineri actori, care acuza asemenea accidente sau afectiuni astazi. Mi se pare anormal.
Vreau sa trag un semnal de alarma pentru actorii din generatiile tinere. De cativa ani, duc o viata sportiva. Pot sa inot 2 km in 55 de minute, pot sa alerg 5 km in douazeci de minute(nu sunt recorduri, dar sunt timpi buni pentru un amator). M-am apucat de sport fortat de o negociere cu propriul meu organism care m-a alertat in acest sens. Poate ca a fost in ceasul al douasprezecelea, dar a meritat. Am alt suflu la show-urile Vama si alt suflu pe scena cand vine vorba de miscare. Imi spal adesea creierii alergand sau plonjand in bazin si numarand timp de o ora.
Dincolo de asta, cel mai important, daca apare un musical sau vreun spectacol care implica efort fizic sustinut, nu mai sunt luat prin surprindere si sunt un material bun pentru cei care au de gand sa lucreze cu mine.
Actorii nu au avere mai mare decat corpul lor. Nu exista alt loc mai important in care sa investeasca. Instrumentele noastre suntem noi. Iar noi, fiecare dintre noi, suntem mai mult decat spirit. Si asta se vede si pe scena. Cine a fost la Hamlet-ul lui Ostermeier la Bucuresti a putut vedea un Hamlet cu burta aplicata, cocosat si puhav. La mijlocul spectacolului actorul s-a dezbracat si am putut vedea un corp lucrat si o conditie fizica de invidiat. Burta poti s-o joci daca n-o ai, dar conditia fizica nu o poti juca, trebuie sa o ai.
joi, 11 februarie 2010
Lectia pe care o tot primesc
In seara asta are loc prima dintre cele trei premiere oficiale cu O Lume pe Dos. Sunt impacat si linistit pentru ca prezentam un spectacol in care cred enorm. Cred in tema, cred in echipa, cred in viziune si, mai mult, sunt emotionat de fiecare data cand joc.
Imi iubesc toate cele trei personajele si cred ca si ele ma iubesc pe mine. Da, cred cu tarie ca de acolo, din paginile tiparite ale unei piese de teatru, personajele sunt vii si isi judeca actorul, care, de fapt, nu le da viata, ci le oglindeste. Ele au viata deja. Cred ca energia si harul pe care un autor le imprumuta personajelor sale are darul de a le insufleti, astfel incat pot sa contemple felul in care actorul le aduce la cunostinta publicului.
Imi iubesc toate cele trei personajele si cred ca si ele ma iubesc pe mine. Da, cred cu tarie ca de acolo, din paginile tiparite ale unei piese de teatru, personajele sunt vii si isi judeca actorul, care, de fapt, nu le da viata, ci le oglindeste. Ele au viata deja. Cred ca energia si harul pe care un autor le imprumuta personajelor sale are darul de a le insufleti, astfel incat pot sa contemple felul in care actorul le aduce la cunostinta publicului.
Da, ma iubesc personajele mele. Si ma iubesc pentru ca le-am dat totul timp de patru luni, nu am umblat cu jumatati de masura, tergiversari sau ocolisuri. Le-am dat cata pricepere si talent am avut la momentul la care le-am intalnit. Le-am dat timpul meu.
La una din ultimele reprezentatii de acum doua saptamani parca s-a intamplat un transfer foarte ciudat. Eram la unul dintre monologurile de final si, impropriu pentru un actor, m-am obiectivat mai mult decat e cazul si dintr-o data mi s-a facut mila de personajul meu, de contorsiunea lui interioara si de framantarile lui. Mi-au dat lacrimile. Nu mai conta publicul, reactiile lui, detalii tehnice. Nu mai conta nici macar ca ma aflam pe scena. Pentru cateva fractiuni de secunda eram acolo doar eu si un alt destin pe care incercam sa-l inteleg si care mi se revela in toata splendoarea lui tragica. Cred ca asta era teatru pur.
Era ca sentimentul unui orgasm pe care reusesti sa-l oferi unei fecioare care te-a ales pe tine, dupa mult timp, ca sa se daruiasca prima oara. Nu incerci de multe ori senzatia asta pe scena. Si poate, dincolo de orice, ar trebui sa multumesc personajelor mele ca mi-au dat ocazia sa TRAIESC. Si poate ca asta e rasplata pentru sinceritatea cu care m-am dedicat lor.
Sigur ca e de un subiectivism extrem aceasta declaratie si e posibil ca nici jumatate din sentimentele pe care le-am incercat sa nu ajunga la public, dar ce mai conteaza? Fac teatru pentru mine, in primul rand. Si ce e si mai frumos este ca daca esti corect cu personajele tale si cinstit cu ele, lectiile de viata pe care ti le ofera sunt dintre cele mai pertinente.
Ma duc la teatru. E o noua seara. E o noua lupta.
luni, 1 februarie 2010
marți, 15 decembrie 2009
O lume pe dos
Am muncit foarte mult la O lume pe dos. Cele cinci spectacole programate in decembrie s-au jucat. A fost un rodaj absolut necesar. Suntem multumiti si pregatiti sa vi le oferim la "cote maxime" incepand cu 15 ianuarie. As vrea sa-mi cer scuze pentru faptul ca nu toti vor gasi bilete la primele spectacole. Sala Studio are 50 de locuri. Ne gandim serios sa-l mutam la Sala Mare, desi ne-am indragostit iremediabil de acest spatiu intim al salii Studio. Foarte curand voi publica niste fotografii, un soi de teasing al spectacolului. Pot afirma deocamdata ca este un spectacol unic in peisajul bucurestean atat prin structura (trei piese intr-un act), cat si prin tema propusa care uneste cele trei piese intr-un singur act dramatic unitar. Eu joc trei roluri, experienta dificila si care m-a cam transformat de multe ori intr-o personalitate scindata, schizofrena :). Sa zicem, insa, ca am depasit cu bine momentul si am reusit sa nu amestec personajele intre ele. E foarte complicat sa cauti si sa investesti trei destine complet diferite. A fost o experienta pe care nu stiu daca as mai repeta-o pentru simplu fapt ca unul dintre roluri risca invariabil sa i te dedici mai putin.
Ca sa revin, ne vedem la teatru incepand cu 15 ianuarie.
Ca sa revin, ne vedem la teatru incepand cu 15 ianuarie.
joi, 3 decembrie 2009
E gata. Nu se mai poate face nimic.
E gata. Nu se mai poate face nimic. Cu gandul asta linistitor m-am trezit azi, pe la pranz. Dupa trei luni de zile in care sambata a fost o zi ca oricare alta, mi-am permis sa spun asta: E gata. Nu se mai poate face nimic.
Este ora trei. Mai sunt patru ore si jumatate pana la primul spectacol cu "O lume pe dos". Prima reprezentatie - pentru prieteni, colegii de teatru si oamenii importanti din jurul nostru. PRIMUL SPECTACOL.
Am emotii, multe emotii, pentru ca am pus mult din mine aici. Toti am facut asta. Si am emotii pentru ca miza acestui proiect a crescut pentru noi cu fiecare repetitie, cu fiecare replica sau intentie. Si acum sunt convins ca fac parte dintr-un spectacol profund, ale carui sensuri pot sa dea de gandit publicului. Un spectacol la care sa te gandesti si peste doua saptamani dupa ziua in care l-ai vazut. In trei ore am sa confrunt toate gandurile astea cu primii spectatori. Da, am emotii, dar mai puternica decat emotiile este convingerea ca am facut un lucru frumos. Si asta vine din tristetea care m-a cuprins la gandul ca repetitiile s-au terminat. Pentru ca am repetat serios si intens si am vazut sub ochii nostri cum creste un lucru cu semnificatii neasteptate.
Am repetat patru, cinci, sase ore pe zi. Am ras, ne-am chinuit, ne-am framantat, ne-am certat, am disperat, unii au cedat, altii le-au luat locul si au intregit echipa care suntem astazi si care prezinta "O lume pe dos" la Teatrul de Comedie. Stiu ca o sa-mi fie dor de astea trei luni. Pentru ca au fost trei luni care m-au obligat sa privesc in mine. Trei luni care m-au fortat sa fug de omul social si urban pe care mediul inconjurator ma obliga sa-l intruchipez.
Da, a trebuit sa privesc adanc in mine ca sa-mi gasesc resursele pentru cel care voi fi in seara asta pe scena. Nu e putin lucru. Este un cadou imens care mi s-a facut si pentru asta multumesc lui Dumnezeu. O sa-mi fie dor si de fetele de la Gregory’s care au invatat pe de rost ca-mi trebuie in fiecare dimineata doua pateuri cu branza si un ceai negru cu lapte in cel mai mare pahar, cu o lingurita de zahar si inca una rasa.
Va marturisesc ca am enorm de mult de scris despre asta si as vrea s-o fac foarte bine, insa ma preseaza emotia. Nu mai am rabdare nici sa scriu un text sincer si care sa aiba rostul sa va faca sa va doriti sa vedeti acest spectacol. Pentru asta cred ca o sa ma opresc aici. Ar trebui sa fiu la teatru la ora cinci, dar nu mai pot sta in casa. Nu mai vreau sa ma uit nici pe text, nu vreau decat sa se faca 19:30 si sa incepem. Pentru ca atunci, in primul minut, in prima situatie de lumina, la prima respiratie, voi sti ca nu se mai poate face intr-adevar nimic si ca spectacolul nu mai e doar al nostru, ci si al celor care-l privesc.
Inainte sa plec spre teatru ar trebui sa multumesc mamei mele. Se numeste Iarina Demian si este regizorul acestui spectacol. Trebuie sa-i multumesc pentru intelegere si sprijin, pentru tenacitate, viziune si pentru felul in care a lucrat cu noi toti. Dupa multi ani, in seara asta, ea se intoarce pe scena si face un rol exceptional. Si pentru asta ii multumesc.
Apoi trebuie sa-i multumesc Smarandei Caragea pentru ca este o actrita (tanara) inteligenta si talentata si un partener de scena cald si onest.
Simonei Stoicescu trebuie sa-i multumesc pentru dedicare si seriozitate si pentru entuziasm.
Ii multumesc lui Marius Drogeanu pentru sprijin si pentru un excelent “supporting part”.
Lui Andrei Runcanu ii multumesc pentru bancuri, preocupare si implicare.
Noi suntem cei de pe scena in seara asta reprezentand O lume pe dos.
Ar mai fi multe de adaugat, dar trebuie sa plec. Meseria mea nu este blogul. Meseria mea este sa fiu actor, asa ca ma duc la TEATRU. Va astept si pe voi…
Este ora trei. Mai sunt patru ore si jumatate pana la primul spectacol cu "O lume pe dos". Prima reprezentatie - pentru prieteni, colegii de teatru si oamenii importanti din jurul nostru. PRIMUL SPECTACOL.
Am emotii, multe emotii, pentru ca am pus mult din mine aici. Toti am facut asta. Si am emotii pentru ca miza acestui proiect a crescut pentru noi cu fiecare repetitie, cu fiecare replica sau intentie. Si acum sunt convins ca fac parte dintr-un spectacol profund, ale carui sensuri pot sa dea de gandit publicului. Un spectacol la care sa te gandesti si peste doua saptamani dupa ziua in care l-ai vazut. In trei ore am sa confrunt toate gandurile astea cu primii spectatori. Da, am emotii, dar mai puternica decat emotiile este convingerea ca am facut un lucru frumos. Si asta vine din tristetea care m-a cuprins la gandul ca repetitiile s-au terminat. Pentru ca am repetat serios si intens si am vazut sub ochii nostri cum creste un lucru cu semnificatii neasteptate.
Am repetat patru, cinci, sase ore pe zi. Am ras, ne-am chinuit, ne-am framantat, ne-am certat, am disperat, unii au cedat, altii le-au luat locul si au intregit echipa care suntem astazi si care prezinta "O lume pe dos" la Teatrul de Comedie. Stiu ca o sa-mi fie dor de astea trei luni. Pentru ca au fost trei luni care m-au obligat sa privesc in mine. Trei luni care m-au fortat sa fug de omul social si urban pe care mediul inconjurator ma obliga sa-l intruchipez.
Da, a trebuit sa privesc adanc in mine ca sa-mi gasesc resursele pentru cel care voi fi in seara asta pe scena. Nu e putin lucru. Este un cadou imens care mi s-a facut si pentru asta multumesc lui Dumnezeu. O sa-mi fie dor si de fetele de la Gregory’s care au invatat pe de rost ca-mi trebuie in fiecare dimineata doua pateuri cu branza si un ceai negru cu lapte in cel mai mare pahar, cu o lingurita de zahar si inca una rasa.
Va marturisesc ca am enorm de mult de scris despre asta si as vrea s-o fac foarte bine, insa ma preseaza emotia. Nu mai am rabdare nici sa scriu un text sincer si care sa aiba rostul sa va faca sa va doriti sa vedeti acest spectacol. Pentru asta cred ca o sa ma opresc aici. Ar trebui sa fiu la teatru la ora cinci, dar nu mai pot sta in casa. Nu mai vreau sa ma uit nici pe text, nu vreau decat sa se faca 19:30 si sa incepem. Pentru ca atunci, in primul minut, in prima situatie de lumina, la prima respiratie, voi sti ca nu se mai poate face intr-adevar nimic si ca spectacolul nu mai e doar al nostru, ci si al celor care-l privesc.
Inainte sa plec spre teatru ar trebui sa multumesc mamei mele. Se numeste Iarina Demian si este regizorul acestui spectacol. Trebuie sa-i multumesc pentru intelegere si sprijin, pentru tenacitate, viziune si pentru felul in care a lucrat cu noi toti. Dupa multi ani, in seara asta, ea se intoarce pe scena si face un rol exceptional. Si pentru asta ii multumesc.
Apoi trebuie sa-i multumesc Smarandei Caragea pentru ca este o actrita (tanara) inteligenta si talentata si un partener de scena cald si onest.
Simonei Stoicescu trebuie sa-i multumesc pentru dedicare si seriozitate si pentru entuziasm.
Ii multumesc lui Marius Drogeanu pentru sprijin si pentru un excelent “supporting part”.
Lui Andrei Runcanu ii multumesc pentru bancuri, preocupare si implicare.
Noi suntem cei de pe scena in seara asta reprezentand O lume pe dos.
Ar mai fi multe de adaugat, dar trebuie sa plec. Meseria mea nu este blogul. Meseria mea este sa fiu actor, asa ca ma duc la TEATRU. Va astept si pe voi…
luni, 30 noiembrie 2009
O lume pe dos
O lume pe dos. Teatrul de Comedie. Ultima suta de metri. Ai centrat moving headurile? Pune si tu 201. Bai, se poate sa avem acelasi volum doua zile la rand? E posibil??? N-are sens sa joci asa gros. Esti prea de fata. Joaca cu ea ca nu esti singura pe scena. Masinistii unde sunt? Bai, n-am vazut asa ceva. Trebuia sa fie la schimbare. Cum vreti, ma, sa facem asa? Mai sunt patru zile si n-avem un snur cu lumini? Fracul vine miercuri. Miercuri? Pai mai bine il aduceati dupa premiera, nu? Pe bune. Baga-ti picioarele, ma, ca esti pe salariu. Nu poti sa pui tabloul ala in fata boxelor. Nu de la inceput. S-ar modifica volumele. Vreau si eu sa dau un text, va rog. Cum era aici? De doua ori "trebuie". Trimiteti perdelele la croitorie; sunt oribile. Stai, ma, ca nu raman astea, vin altele. Sa fie tot transparente, da? Bai, e atat de complicat sa potrivesti volumele alea? Incredibil. Ma vezi ca urlu si lasi muzica incet, ma vezi ca vorbesc si-o dai tare. Invers!! Intelegi cuvantul asta? Invers!!! Erau doua pahare aici... doua. Unul cu whiskey, unul cu apa. Ala cu apa e important. Verifica si tu recuzita. S-a facut referat pentru consumabile? Imi place mult nuanta aia de albastru pe fata ei. Liniste!!! Linisteee!! Incepem? Incercati sa va simtiti unii pe altii, sa fiti impreuna, urmariti-va... nu impinge atat de mult vocea in fata... e urlata; mai bine te ridica din lavaliera. Incepem?
duminică, 15 noiembrie 2009
Se reia Biloxi Blues.
In seara asta Biloxi Blues. Sala plina. Avem emotii. N-am jucat din primavara. E greu sa reiei un spectacol cu numai o singura repetitie. Sa stabilesti relatiile de joc cu colegii, sa iti redescoperi mecanismele, sa-ti scoti rolul de la naftalina. Desi sunt de multe ori insesizabile pentru public, micile greseli sau inadvertente reverbereaza hiperbolic in capetele noastre de actori emotionati. Oricum, povestea are darul de a-l purta pe spectator asa cum poarta valurile o placa de surf. Cred ca multi dintre cei care vor veni in seara asta la teatru, intra pe blogul meu. Asa ca va astept sa va spuneti parerea.
luni, 9 noiembrie 2009
O lume pe dos. Work in progress.
Astazi sunt criticat. - Mai cabotin, Tudor, e loc, poti fi mai cabotin. Prea fragmentat monologul, leaga-le mai mult. Nu te mai intoarce la public, n-are rost, rupi starea daca te intorci acolo. Ramai concentrat pe ea. Inceputul poti sa-l faci mai sus. - Mai sus de atat? -Da, mai sus. Surprinde-ne. Nu trebuie sa schimbi, dar vreau sa faci mai mult. Se poate mai sus. Gesturile largi sunt pe jumatate, du-le pana la capat, da? Ai descoperit doua locuri in care razi. E bine pentru ca nu m-astept s-o faci acolo. Patreaza asta.
Si tot asa. Cinci minute pauza si reluam. Mai e o luna pana la premiera...
Si tot asa. Cinci minute pauza si reluam. Mai e o luna pana la premiera...
luni, 2 noiembrie 2009
Dirijez intr-o lume pe dos
Se strange latul. Tensiunea intra in scena. "O lume pe dos" - ultima suta de metri. Momentul in care rolul nu te mai paraseste. Nu te mai lasa in pace. Il astepti sa te gaseasca. Asteptarea infrigurata a unui tren in care e cineva drag. Greu de pus in cuvinte felul in care mananca din tine.
Iti privesti interlocutorul la o cafea si te gandesti ca au avut dreptate la replica aia, ai putea sa o rostesti mai moale, mai bland. Vorbesti despre vreme, gandesti despre teatru.
Azi am repetat "Preludiu si liebestod". Rolul dirijorului. Il studiez pe Jansons de vreo doua saptamani si e foarte ciudat.
Personalitatea lui m-a acaparat complet. Cum expira si inspira Wagner. Ii studiez gesturile. Largi, cu bratele deschise impreunandu-se de parca ar inchide un colier de perle la gatul unei femei frumoase. Si ma pierd in personalitatea lui. Dar n-am voie. Pentru ca dirijorul meu are discursul lui, altul decat al lui Jansons.
Doua personaje se ciocnesc in mine. Sar scantei. Trebuie sa ramana unul. Unul care o sa apara curand in fata voastra.
Iti privesti interlocutorul la o cafea si te gandesti ca au avut dreptate la replica aia, ai putea sa o rostesti mai moale, mai bland. Vorbesti despre vreme, gandesti despre teatru.
Azi am repetat "Preludiu si liebestod". Rolul dirijorului. Il studiez pe Jansons de vreo doua saptamani si e foarte ciudat.
Personalitatea lui m-a acaparat complet. Cum expira si inspira Wagner. Ii studiez gesturile. Largi, cu bratele deschise impreunandu-se de parca ar inchide un colier de perle la gatul unei femei frumoase. Si ma pierd in personalitatea lui. Dar n-am voie. Pentru ca dirijorul meu are discursul lui, altul decat al lui Jansons.
Doua personaje se ciocnesc in mine. Sar scantei. Trebuie sa ramana unul. Unul care o sa apara curand in fata voastra.
joi, 15 octombrie 2009
O lume pe dos. O baba psihopata.
Voie buna la repetitii azi. Suntem trei. Eu, Meda Victor (o actrita pe care am sa v-o prezint mai pe larg) si Iarina Demian. Plus Doru Dragoi, asistentul nostru de regie. Am ridicat aproape toate cele trei piese in picioare. Asta inseamna ca schita de miscare e creionata. Iarina joaca o baba psihopata. Face niste treceri excelente. Radem mult, uitand de tragedia acestui personaj insingurat. Asa e si in viata. Hohotele de ras acopera adeseori tragediile ambulante. Personaje comice cu destine tragice. Dar teatrul e viata, nu? Intrebarea e retorica, nu va lansati in consideratii filosofice exagerate. Mi-e destul de clar ca toata lumea se pricepe la absolut orice, prin urmare va cred pe cuvant. Va tin la curent.
marți, 13 octombrie 2009
O lume pe dos
Lucram din greu la urmatoarea productie. V-am vorbit deja despre ea. "O lume pe dos". Suntem in situatia de a le fi ridicat deja in picioare. Cele trei piese intr-un act. Azi repetam "Naomi in camera de zi". Naomi este o doamna in varsta, psihopata, care primeste vizita fiului sau si a sotiei acestuia. Cand am citit prima data acest text, radeam singur ca prostul. Fabulos de absurd. Sau absurd de fabulos :). Discuta despre costume la ora acestor randuri. Imi astept intrarea in scena. Ieri am lasat repetitia intr-un punct foarte amuzant: trei actori miscandu-se simultan pe scena, cu actiuni diferite fara sa se ciocneasca si intr-o armonie vizuala studiata. Daca cineva privea de undeva de sus ar fi zis ca am innebunit. De zeci de ori aceleasi trasee parcurse de trei oameni care brusc se opresc, vorbesc ceva pret de cateva secunde si o iau de la capat cu plimbarea prin scena. Da, poate fi foarte ciudat... ma cheama in scena... revin.
miercuri, 17 iunie 2009
Admitere la Teatru
Invatati textul. Orice texte ati ales sa spuneti, invatati-le. Textul se invata prin repetitie. Nu pe de rost, ci asociind diversele stari cu versurile sau propozitiile. Daca nu inveti textul nu te poti concentra asupra interpretarii lui. Vei avea o dubla misiune. Sa ti-l amintesti si sa-l interpretezi. Renunta la prima. Invata textul.
Daca nu ti-ai facut un repertoriu pana acum e cam tarziu. Pe de alta parte, e uimitor cum talentul poate sa surmonteze obstacolele legate de timp. Cred, insa, ca si daca te hotarasti zilele astea sa dai la teatru ai nevoie de un preparator. Existenta lui nu-ti va garanta succesul, dar e un”must” pentru ca ai nevoie de o oglinda sau un indrumator.
In fata comisiei. Da-ti timp. Asculta ce ti se spune si, daca nu ai inteles FOARTE CLAR, nu te sfii sa pui intrebari. Comisia vede sute de candidati asa ca nu ai de ce sa ii obosesti fortandu-i sa-ti repete ceva ce nu ai inteles din prima. Asculta si, daca nu intelegi, roaga-i sa-ti repete. Iti vor fi recunoscatori, crede-ma.
Nu-ti pierde timpul vorbind cu ceilalti candidati pe holuri. Stiu ca este un sprijin moral sa impartasesti aceste momente cu cei din jur, dar, in acelasi timp, poti pierde o gramada de energie in aceste discutii, mai ales daca intri printre ultimii in examen. Fii politicos, zambeste, schimba cateva cuvinte cu ei, dar incearca sa ramai concentrat pe ce vei avea de facut. Concentrarea nu inseamna disperare, ci doar gand la ce va veni.
Nu te speria daca vei fi intrerupt de comisie. Mi s-a intamplat si mie (am crezut ca o sa pic) si mi-a folosit. Comisia nu te intrerupe pentru ca esti prost. Daca esti foarte prost nu te intrerupe deloc. Comisia te intrerupe atunci cand vrea si altceva de la tine. Vrea sa te vada in alta ipostaza. Vrea o alta stare, veselie in loc de melancolie, furie in loc de tristete. Nu te pierde daca esti intrerupt. Asculta-le cu ATENTIE cerintele si daca n-ai inteles ROAGA-I sa-ti explice si apoi incearca sa executi.
NU crede ca cei din comisie cauta un mare actor. Scoala n-ar mai avea rost, nu? Comisia vrea sa vada un posibil bun actor. Actorii mari sunt rari. Actorii buni se intalnesc mai des. Actorii mediocri sunt peste tot. Niciunul dintre genuri nu se va vedea in examen. Comisia va cauta sa vada cat esti de firesc, care sunt calitatile tale vocale, daca ai forta, daca esti spontan, daca poti sa improvizezi etc. Cu cat vei incerca sa dai totul si sa arati ca esti un mare actor si sa vrei sa “rupi gura” e posibil sa le diminuezi posibilitatea de a vedea in tine materialul brut. Nu poti fi un mare actor in examen. Trebuie insa sa fii: FIRESC, SPONTAN, SA AI FORTA, SA AI EMOTIE, SA POTI IMPROVIZA.
Sa nu fii obraznic. Sa nu fii timid. Fara tupeu. Fara frica si complexe.
Comisia vrea sa intri. Sunt prietenii tai, de fapt. E starea cu care incep sa priveasca orice candidat. Fii sigur ca nimeni nu pleaca cu vreo antipatie din start.
Daca te-ai incurcat la text, mergi mai departe. Daca te-ai incurcat la prea mult text, reia. Comisia are rabdare, mai ales daca le-a placut inceputul. Trebuie sa intelegi din nou ca NU AU ASTEPTARI URIASE DE LA TINE. Cu toate astea, trebuie sa-ti fie clar ca altii pot fi mai buni. Insist pe ideea de a nu incerca sa te depasesti de zece ori intr-o singura zi. Trebuie sa te prezinti asa cum te-ai pregatit, fara sa fortezi, fara sa impingi. Daca ai 100 de cai pe motor, alearga-i bine pe aia, nu le cere forta unor 180.
Daca vei pica, nu abandona. Teatrul e o meserie de cursa lunga. Foarte lunga. Asta este frumusetea acestei meserii.
Bai, ce sa zic, bafta!!! Oricum ai lua-o, e frumos ce ti se intampla!!! Ne vedem pe scena, sper! :)
Daca nu ti-ai facut un repertoriu pana acum e cam tarziu. Pe de alta parte, e uimitor cum talentul poate sa surmonteze obstacolele legate de timp. Cred, insa, ca si daca te hotarasti zilele astea sa dai la teatru ai nevoie de un preparator. Existenta lui nu-ti va garanta succesul, dar e un”must” pentru ca ai nevoie de o oglinda sau un indrumator.
In fata comisiei. Da-ti timp. Asculta ce ti se spune si, daca nu ai inteles FOARTE CLAR, nu te sfii sa pui intrebari. Comisia vede sute de candidati asa ca nu ai de ce sa ii obosesti fortandu-i sa-ti repete ceva ce nu ai inteles din prima. Asculta si, daca nu intelegi, roaga-i sa-ti repete. Iti vor fi recunoscatori, crede-ma.
Nu-ti pierde timpul vorbind cu ceilalti candidati pe holuri. Stiu ca este un sprijin moral sa impartasesti aceste momente cu cei din jur, dar, in acelasi timp, poti pierde o gramada de energie in aceste discutii, mai ales daca intri printre ultimii in examen. Fii politicos, zambeste, schimba cateva cuvinte cu ei, dar incearca sa ramai concentrat pe ce vei avea de facut. Concentrarea nu inseamna disperare, ci doar gand la ce va veni.
Nu te speria daca vei fi intrerupt de comisie. Mi s-a intamplat si mie (am crezut ca o sa pic) si mi-a folosit. Comisia nu te intrerupe pentru ca esti prost. Daca esti foarte prost nu te intrerupe deloc. Comisia te intrerupe atunci cand vrea si altceva de la tine. Vrea sa te vada in alta ipostaza. Vrea o alta stare, veselie in loc de melancolie, furie in loc de tristete. Nu te pierde daca esti intrerupt. Asculta-le cu ATENTIE cerintele si daca n-ai inteles ROAGA-I sa-ti explice si apoi incearca sa executi.
NU crede ca cei din comisie cauta un mare actor. Scoala n-ar mai avea rost, nu? Comisia vrea sa vada un posibil bun actor. Actorii mari sunt rari. Actorii buni se intalnesc mai des. Actorii mediocri sunt peste tot. Niciunul dintre genuri nu se va vedea in examen. Comisia va cauta sa vada cat esti de firesc, care sunt calitatile tale vocale, daca ai forta, daca esti spontan, daca poti sa improvizezi etc. Cu cat vei incerca sa dai totul si sa arati ca esti un mare actor si sa vrei sa “rupi gura” e posibil sa le diminuezi posibilitatea de a vedea in tine materialul brut. Nu poti fi un mare actor in examen. Trebuie insa sa fii: FIRESC, SPONTAN, SA AI FORTA, SA AI EMOTIE, SA POTI IMPROVIZA.
Sa nu fii obraznic. Sa nu fii timid. Fara tupeu. Fara frica si complexe.
Comisia vrea sa intri. Sunt prietenii tai, de fapt. E starea cu care incep sa priveasca orice candidat. Fii sigur ca nimeni nu pleaca cu vreo antipatie din start.
Daca te-ai incurcat la text, mergi mai departe. Daca te-ai incurcat la prea mult text, reia. Comisia are rabdare, mai ales daca le-a placut inceputul. Trebuie sa intelegi din nou ca NU AU ASTEPTARI URIASE DE LA TINE. Cu toate astea, trebuie sa-ti fie clar ca altii pot fi mai buni. Insist pe ideea de a nu incerca sa te depasesti de zece ori intr-o singura zi. Trebuie sa te prezinti asa cum te-ai pregatit, fara sa fortezi, fara sa impingi. Daca ai 100 de cai pe motor, alearga-i bine pe aia, nu le cere forta unor 180.
Daca vei pica, nu abandona. Teatrul e o meserie de cursa lunga. Foarte lunga. Asta este frumusetea acestei meserii.
Bai, ce sa zic, bafta!!! Oricum ai lua-o, e frumos ce ti se intampla!!! Ne vedem pe scena, sper! :)
luni, 13 aprilie 2009
Despre actor ca spectator
Un bun actor trebuie sa-si fie siesi cel mai bun spectator. Afirmatia poate fi interpretata ca un paradox, dar este o conditie sine qua non, dupa parerea mea. Sa repeti fara dedublare sau obiectivare permanenta te poate duce la pierderea legaturii cu personajul. Asa ca, poti sfarsi prin a o sugruma pe Desdemona, Otello fiind. Bine, asta intr-un registru care frizeaza putin patologicul. A fost o paranteza, aceasta din urma.
Ce vreau insa sa accentuez ar fi ca bunul simt, nuantele, culoarea sau latura psihologica a unui personaj nu pot fi dezvoltate fara un permanent ochi critic care sa ne apartina, mai presus de regizor sau parteneri de scena. Masura in care stim ceea ce ne dorim de la un personaj, trebuie contrabalansata cu contemplarea lui din exterior, in toate momentele repetitiilor.
De fiecare data cand descoperi ceva nou, trebuie sa lasi la o parte pentru o fractiune de secunda actorul si sa te transformi in spectatorul propriei descoperiri, s-o analizezi, s-o rumegi, s-o validezi sau din contra sa o amendezi.
Aceasta dubla calitate presupune insa si o educatie solida ca spectator. Repere culturale, filme si spectacole bifate, insusirea interpretarilor unor mari actori, stiluri de joc etc. Spectatorul din tine iti foloseste doar in masura in care el este avizat si are un sistem de referinta.
Toate astea sunt valabile in situatia actorului creator, a actorului care vrea sa depaseasca stadiul de instrument in mana regizorului, actorul care propune. Exista actori mari, in categoria "instrumentelor", care executa perfect drumul trasat de regizor. Asta in conditiile unui regizor experimentat, stapan absolut al propriei viziuni pe care nu este dispus sa-o impartaseasca cu actorii sai.
Asemenea cazuri sunt insa rare. Regizorul demiurg, actorul "instrument".
Exemplele mai frecvente ale duetelor regizor-actor definite prin schimbul de idei care sa reveleze viziunea finala solicita in schema actorul-spectator.
M-am surprins adesea la inmormantari (va rog sa nu ma judecati prea aspru) privindu-ma curios si incercand sa-mi fixez pe retina propriile reactii. Suna cinic, stiu, dar face parte din exemplul de mai sus.
Imi spuneam ca daca vreodata voi avea de jucat situatia respectiva sa pot confrunta realitatea cu fictiunea pe care ar trebui s-o transfigurez intr-o realitate artistica. Astfel, din participant la inmormantare, deveneam propriul spectator acumuland si stocand informatii pe care ulterior sa le pot folosi tot din perspectiva spectatorului, de aceasta data in relatie cu actorul.
Cine spune ca actoria e o profesie de opt ore pe zi cu weekenduri libere se insala amarnic.
Poate cea mai consumanta parte a unui rol este in afara repetitiilor.
Mi-aduc aminte ca pe Malvolio l-am descoperit intr-un restaurant.
Ce vreau insa sa accentuez ar fi ca bunul simt, nuantele, culoarea sau latura psihologica a unui personaj nu pot fi dezvoltate fara un permanent ochi critic care sa ne apartina, mai presus de regizor sau parteneri de scena. Masura in care stim ceea ce ne dorim de la un personaj, trebuie contrabalansata cu contemplarea lui din exterior, in toate momentele repetitiilor.
De fiecare data cand descoperi ceva nou, trebuie sa lasi la o parte pentru o fractiune de secunda actorul si sa te transformi in spectatorul propriei descoperiri, s-o analizezi, s-o rumegi, s-o validezi sau din contra sa o amendezi.
Aceasta dubla calitate presupune insa si o educatie solida ca spectator. Repere culturale, filme si spectacole bifate, insusirea interpretarilor unor mari actori, stiluri de joc etc. Spectatorul din tine iti foloseste doar in masura in care el este avizat si are un sistem de referinta.
Toate astea sunt valabile in situatia actorului creator, a actorului care vrea sa depaseasca stadiul de instrument in mana regizorului, actorul care propune. Exista actori mari, in categoria "instrumentelor", care executa perfect drumul trasat de regizor. Asta in conditiile unui regizor experimentat, stapan absolut al propriei viziuni pe care nu este dispus sa-o impartaseasca cu actorii sai.
Asemenea cazuri sunt insa rare. Regizorul demiurg, actorul "instrument".
Exemplele mai frecvente ale duetelor regizor-actor definite prin schimbul de idei care sa reveleze viziunea finala solicita in schema actorul-spectator.
M-am surprins adesea la inmormantari (va rog sa nu ma judecati prea aspru) privindu-ma curios si incercand sa-mi fixez pe retina propriile reactii. Suna cinic, stiu, dar face parte din exemplul de mai sus.
Imi spuneam ca daca vreodata voi avea de jucat situatia respectiva sa pot confrunta realitatea cu fictiunea pe care ar trebui s-o transfigurez intr-o realitate artistica. Astfel, din participant la inmormantare, deveneam propriul spectator acumuland si stocand informatii pe care ulterior sa le pot folosi tot din perspectiva spectatorului, de aceasta data in relatie cu actorul.
Cine spune ca actoria e o profesie de opt ore pe zi cu weekenduri libere se insala amarnic.
Poate cea mai consumanta parte a unui rol este in afara repetitiilor.
Mi-aduc aminte ca pe Malvolio l-am descoperit intr-un restaurant.
miercuri, 29 octombrie 2008
Cum sa imbraci o haina...
Una din cele mai frumoase lectii de teatru am primit-o de la doamna Miriam Raducan. Cu atat mai importanta cu cat era pe vremea cand credeam ca teatrul e doar traire nebuna si paroxistica. Doamna a venit in clasa si a cerut o haina. A pus-o in mijloc pe un scaun cu spatar. Apoi ne-a invitat sa mergem pe rand, fiecare dintre noi si s-o imbracam cat mai coerent cu putinta, fara miscari bruste, uns.
Mi se parea o pierdere de timp. Am imbracat si dezbracat haina de cateva ori. Totul ok. Apoi doamna Miriam ne-a dat un text de doua sau trei propozitii. Am fost invitati sa imbracam haina, cat mai natural, strict pe lungimea rostirii textului. Ce a urmat a fost demn de cascadorii rasului. Nu cred ca la primele zece sau cinsprezece incercari a fost vreunul in stare sa duca exercitiul la capat. Toti eram o sumedenie de miscari sacadate, naturale dar neplacute ochiului.
Am inteles atunci ca teatrul nu este realitate a momentului prezent ci sugestie, mai degraba. Pentru spectator sunt importante replicile din momentul in care tu imbraci haina si nu actiunea in sine al carei rost e doar sa-i informeze ca pleci. Ceea ce se intampla pe scena este rodul unei munci de esentializare a miscarilor din cotidian cu scopul de a ajuta actorul si nu de a-i pune piedici.
De multe ori o actiune poate inlocui cu scuuces o traire. Asta am invatat de la doamna Miriam Raducan. Din pacate am constientizat-o cativa ani mai tarziu, cu regret o spun.
Mi se parea o pierdere de timp. Am imbracat si dezbracat haina de cateva ori. Totul ok. Apoi doamna Miriam ne-a dat un text de doua sau trei propozitii. Am fost invitati sa imbracam haina, cat mai natural, strict pe lungimea rostirii textului. Ce a urmat a fost demn de cascadorii rasului. Nu cred ca la primele zece sau cinsprezece incercari a fost vreunul in stare sa duca exercitiul la capat. Toti eram o sumedenie de miscari sacadate, naturale dar neplacute ochiului.
Am inteles atunci ca teatrul nu este realitate a momentului prezent ci sugestie, mai degraba. Pentru spectator sunt importante replicile din momentul in care tu imbraci haina si nu actiunea in sine al carei rost e doar sa-i informeze ca pleci. Ceea ce se intampla pe scena este rodul unei munci de esentializare a miscarilor din cotidian cu scopul de a ajuta actorul si nu de a-i pune piedici.
De multe ori o actiune poate inlocui cu scuuces o traire. Asta am invatat de la doamna Miriam Raducan. Din pacate am constientizat-o cativa ani mai tarziu, cu regret o spun.
luni, 20 octombrie 2008
Behind the scenes
Aici pe blog lumea vrea "behind the scenes". Vrea in bucatarie. Bucataria unui rol, a unui cantec.Nu stiu daca e bine sa intram in bucatarie. Adesea in spatele aranjamentului de pe farfuria musafirilor raman vase nespalate, pete pe sort, fum sau gunoi. Unde se duc toate astea? Greu de explicat in cazul unui actor.
Au fost roluri care m-au consumat enorm si poate chiar i-au indepartat de mine pe cei apropiati.
Sufletul nostru nu are recycle bin asa ca deseurile care raman in urma unui rol trebuie gestionate atent si eliminate cu delicatete.
Un actor nu are opt ore de munca. Nu te duci la teatru, repeti opt ore dupa care pui toata munca la spate inchizi biroul si iti vezi de restul zilei, linistit. Rolul e o fiara care te macina, e un caine care nu se mai desparte de tine, latra sa-l bagi in seama. Te gandesti la rol in cele mai nepotrivite momente pentru cei de langa tine iar ei de multe ori nu sunt dispusi sa inteleaga fapul ca tu esti "absent". Si au dreptate pentru ca oamenii vor sa relationeze cu omul nu cu actorul, nu cu rolurile tale.
Travaliul unui rol este enorm. O piatra de moara. El vine la pachet cu incertitudini, temeri, indoieli, nehotarire. Directia in care o apuci poate fi gresita. O iei pe drumul ei si realizezi ca trebuie sa te intorci dupa zeci de kilometri. Si o iei de la capat. Colegii par mai avansati si asta te motiveaza dar te frustreaza in acelasi timp. Cauti solutii creative tarziu in noapte si nu stii cine ti le poate revela: un vanzator de la benzinarie, o statie de metrou plina cu oameni, un alt actor intr-un rol formidabil, iubita ta cand te saruta..Ajungi una cu rolul tau si nu te mai poti desparti de el pana in seara premierei. Vine cu tine peste tot. Te trezesti dimineata si stii ca ceva e in neregula. Iti amintesti: e una din scenele care nu-ti iese de vreo saptamana.
Malvolio m-a incalecat asa. Nu pot uita ziua in care am descoperit raguseala care l-a facut celebru. Repetam, trebuia sa o tratez arogant si superior la cote maxime pe Maria (Emilia ). Epuizasem toate mijloacele si nu mi se parea destul. Nu era bine, era cuminte. Si pentru ca nu mai gaseam modalitati de expresie am ridicat involuntar barbia astfel incat sa privesc peste capul Emiliei, mi-am tras colturile gurii in jos si am dat drumul replicilor cu o raguseala fortata si exasperata. Gelu Colceag a oprit scena si a zis:- Gata, asta este Malvolio. Asa trebuie sa joci tot spectacolul. A urmat alta perioada de incertitudine si de framantare pentru ca am crezut ca si drumul asta e gresit. In seara premierei eram obosit si speriat. Insa eram sigur de un singur lucru: facusem totul pentru Malvolio. Cand am deschis gura la prima replica ragusita si am auzit lumea razand am fost atat de surprins incat mi-a venit sa zambesc. Malvolio eram Eu. Si Eu eram Malvolio. Fuziunea era completa. Pretul platit credeti-ma, mare.
Cineva m-a intrebat aici ce simt la aplauze. Este indescriptibil. De aia merita fiecare secunda de chin.
Au fost roluri care m-au consumat enorm si poate chiar i-au indepartat de mine pe cei apropiati.
Sufletul nostru nu are recycle bin asa ca deseurile care raman in urma unui rol trebuie gestionate atent si eliminate cu delicatete.
Un actor nu are opt ore de munca. Nu te duci la teatru, repeti opt ore dupa care pui toata munca la spate inchizi biroul si iti vezi de restul zilei, linistit. Rolul e o fiara care te macina, e un caine care nu se mai desparte de tine, latra sa-l bagi in seama. Te gandesti la rol in cele mai nepotrivite momente pentru cei de langa tine iar ei de multe ori nu sunt dispusi sa inteleaga fapul ca tu esti "absent". Si au dreptate pentru ca oamenii vor sa relationeze cu omul nu cu actorul, nu cu rolurile tale.
Travaliul unui rol este enorm. O piatra de moara. El vine la pachet cu incertitudini, temeri, indoieli, nehotarire. Directia in care o apuci poate fi gresita. O iei pe drumul ei si realizezi ca trebuie sa te intorci dupa zeci de kilometri. Si o iei de la capat. Colegii par mai avansati si asta te motiveaza dar te frustreaza in acelasi timp. Cauti solutii creative tarziu in noapte si nu stii cine ti le poate revela: un vanzator de la benzinarie, o statie de metrou plina cu oameni, un alt actor intr-un rol formidabil, iubita ta cand te saruta..Ajungi una cu rolul tau si nu te mai poti desparti de el pana in seara premierei. Vine cu tine peste tot. Te trezesti dimineata si stii ca ceva e in neregula. Iti amintesti: e una din scenele care nu-ti iese de vreo saptamana.
Malvolio m-a incalecat asa. Nu pot uita ziua in care am descoperit raguseala care l-a facut celebru. Repetam, trebuia sa o tratez arogant si superior la cote maxime pe Maria (Emilia ). Epuizasem toate mijloacele si nu mi se parea destul. Nu era bine, era cuminte. Si pentru ca nu mai gaseam modalitati de expresie am ridicat involuntar barbia astfel incat sa privesc peste capul Emiliei, mi-am tras colturile gurii in jos si am dat drumul replicilor cu o raguseala fortata si exasperata. Gelu Colceag a oprit scena si a zis:- Gata, asta este Malvolio. Asa trebuie sa joci tot spectacolul. A urmat alta perioada de incertitudine si de framantare pentru ca am crezut ca si drumul asta e gresit. In seara premierei eram obosit si speriat. Insa eram sigur de un singur lucru: facusem totul pentru Malvolio. Cand am deschis gura la prima replica ragusita si am auzit lumea razand am fost atat de surprins incat mi-a venit sa zambesc. Malvolio eram Eu. Si Eu eram Malvolio. Fuziunea era completa. Pretul platit credeti-ma, mare.
Cineva m-a intrebat aici ce simt la aplauze. Este indescriptibil. De aia merita fiecare secunda de chin.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)