Pascal

Pe Pascal l-am cunoscut ieri in fata unui ghiseu, la o coada infernala. Mi-a povestit despre benzina, avioane, sotia lui care este cea mai frumoasa femeie din lume si de ce ii tremura atat de tare mainile. Pascal era o figura cel putin ciudata in toata adunatura de oameni nervosi si frustrati din fata ghiseelor. Calm, cu un fes albastru si, mai ales politicos.

Si uite asa am ajuns in dilema aceea pe care o urasc. Vrei sa ajuti un om si nu stii daca nu il pui mai rau intr-o situatie jenanta.

"4 lei, taxa de timbru, atat aveti de plata."

Mi-am zis ca ce-o fi o fi, poate nu o sa accepte, poate o sa se simta umilit. A acceptat, a zambit, si mi-a multumit pe tonul acela politicos si totusi foarte afectuos, asa cum faceau oamenii odata demult.

Si la fel ca odinioara, Pascal mi-a sarutat mana la plecare.

Pascal are 83 de ani iar maine este ziua lui. E fericit pentru ca sotia lui este inca cea mai frumoasa femeie din lume pentru el.

Mie mi-a insesninat ziua. Daca il veti intalni vreodata pe Pascal, e bucuros si doar sa stai de vorba cu el. Iar eu chiar il cred ca sotia lui e cea mai frumoasa femeie din lume. Pentru ca e iubita neconditionat, de mai bine de 50 de ani, iar lucrurile astea sincere, din inima, nu se demodeaza niciodata.

Strada sfintilor

Am inghetat de frig pe strada Sfintilor, am visat bomboane fondante, dar dimineata mi-am dat seama ca le gasesc cel mai aproape doar la cofetaria Liliana si ploua.

Am fumat prima "tigara de iarna", cand iti ingheata buzele si mi-am dat seama ca inca mai exista o mercerie ca pe vremuri la mine in cartier unde au "andrele numarul trei" si gheme de lana.

Cred ca de fapt asta fac oamenii cand afara uita sa inceteze ploaia.

La Marita

La Marita acasa era livada cu cirese. Ma rog, avea un singur cires, dar care pentru mine era cat o livada. In iunie stiam ca daca astept cuminte in fata gardului de fier, o sa primesc sigur doi pumni de cirese. Apoi a venit si Bombonel, cainele alb si tantalau pe care i l-au furat tiganii intr-un an cu tot cu ciresele din pom.

Au trecut multi ani de atunci. O vedeam tot mai rar la poarta, dar ii mai duceam cozonaci, paine si portocale in fiecare iarna, inainte de sarbatori. Era unul dintre oamenii sub ochii carora am crescut si ne lega ceva, nici eu nu stiu bine ce. Poate ciresele alea bune.

Azi, din senin, am aflat ca nu mai e. Am intrat in curtea cu alee lunga si umbroasa, am trecut pe langa toiagul ei de lemn sprijinit de cires si mi-am luat la revedere. Si mi-am dat seama ca a fost unul dintre acei oameni care pleaca de langa noi incet, fara sa lase in urma aproape nimic.

Piese

De ani de zile se joaca aceesi piesa. Se schimba decoruri, haine, tunsori, machiaje, scene, actori. Dar e exact aceeasi piesa.

Musca din marul verde si mi se sterpezesc dintii doar uitandu-ma. Rochia cu buline negre ii ajunge undeva deasupra genuchilor.

Oameni care vin si pleaca. Intotdeauna raman locuri goale.

Isi piaptana parul ud. Si in soarele acela de dupa-masa tarzie de vara pare mai moale decat toate paturile lasate afara, in leagan.

Oameni care iti raman cumva in fiecare respiratie.

Camerele albe in care te dor involuntar ochii, respiratiile lungi si bataile de inima, strangerile de mana, ultimele cuvinte nespuse, privirile "o sa fie bine", tigarile, camerele in care invluntar nu poti sa vezi nimic, linistea sacadata, leaganele si paturile la fel de moi. Merele verzi si rochia cu buline. Deasupra genuchilor.

Cineva a uitat sa schimbe decorurile probabil. Desi a schimbat actori. Si povesti. Si dupa-amieze tarzii de vara.

Si in fiecare respiratie, in fiecare tigara, ramane, involuntar, cumva.

Monday mornings

Pervazul la ora 7 dimineata. Cafeaua de aseara. Pantofii aruncati in mijlocul casei. Tot de aseara. Dimineata. De azi. Tipul care vrea o tigara, apoi o bricheta, si apoi, culmea, vrea sa bem si o cafea.

Plaja in care nu exista luni dimineata. In care nu exista tipi care sa ceara brichete, tigari si cafele. Plaja in care nu exista ora 7, pervaze de pe care sa cazi si cafea rece, pantofi care sa te bata, distante enervante, femei frustrate si in care parul meu nu e niciodata ciufulit.

Ma apuca doar luni dimineata. Tine maxim cateva ore. Dar tot vreau plaja aceea.

Din Victoria

Stiam drumul pe de rost. Tramvaiul din statia din fata parcului. Venea din 20 in 20 de minute. Pana la capat, ca toate experientele fericite de altfel. In spatele Cismigiului. Apoi pe jos. Cofetaria Bucuresti, cu cele mai bune eclere cu frisca, piscina unde am invatat sa inot, cofetaria Capsa, cu prajiturile cu ciocolata si nuca si sucul de portocale. Magazinul Victoria in care ma rataceam de fiecare data si in care probam palarii pana la epuizare.

Apoi palatul in care te gaseam in fiecare zi. Si din care te luam la aceeasi ora. Nu intelegeam de ce oamenii mari trebuie sa munceasca intr-un loc atat de frumos. De ce nu alearga ca mine pe scari pana se impiedica, de ce nu fac avioane din hartie si de ce nu rad la fiecare om care intra pe usa.

Mirosul de hartie veche, de cerneala si sunetul masinilor de scris. As fi putut sta o eternitate doar sa miros si sa ascult. Si mainile tale. Mereu agitate. Doamna aceea mare care venea inspre mine si ma strangea in brate pana mi-as fi dorit sa respir tot aerul din lume. Parfumul ei puternic de mosc, mainile mari si parul roscat. Imi venea sa fug dar de fiecare data ma impiedicam. Se pare ca orice palat are paznicul lui. Sau pentru orice lucru frumos trebuie (?) sa platesti.

Si mainile tale. Uneori, rar, linistite. Cu degete lungi. Desi nu te-am invatat niciodata sa atingi clapele pianului.

La ora 4, pe Calea Victoriei, simteam cum se deschid toate lucrurile pe care nu puteam pana atunci sa le ating. Usa de fier de la Capsa. Si prajiturile cu nuca. Usa de la cofetaria Bucuresti. Si eclerele cu frica.

Mirosul de sine de tramvai incalzite de soare. Praful aproape invizibil din aer. Si manilie tale. Mereu agitate. Uneori, atat de uneori, linistite.

Ne reindragostim iremediabil de fiecare data

Ora 6 dimineata. Miroase a zi de sambata care nu incepe prea bine. Fara ceas. Fara curent. O cafea fara zahar. Vama veche. "Trebuie sa va spun, dar mi-e rau dor de mare..." Se aude de la vecini, la ora 6 dimineata. Alti nebuni ca si mine. Uite de ce nu ma simt eu singura.

Ora 7. A doua cafea. Curios, nici urma de somn. Cateva tricouri, o pereche de blugi, ochelarii de soare, o fusta, un prosop, o geanta. "Gata, vezi ca plec." "Ai innebunit?" "Eu? Dintotdeauna."

Ora 7.20. Taximetristul care asculta bossa-nova la ora asta matinala. "Si zici ca pleci la mare?" Eu, cu un zambet urias: "O, da." "Pe ultima suta de metri, nu?" Ca de fiecare data. Fumam o tigara si imi ureaza drum bun.

Microbuzul plin. Gasesc un loc. O cafea proasta la pahar de plastic. Printre picioarele mele se impleticeste ceva. Sper sa fie doar un caine. Ma calmez. Era doar o aratare patrupeda infometata. Impartim 4 napolitane cu ciocolata, cateva priviri si intentia lui Patrocle de a ma musca la final. Ciudat modul in care unii isi demonstreaza afectiunea.

Si marea. Si eu. Ne reindragostim iremediabil de fiecare data. Genul acela de relatie in care nu trebuie sa dam socoteala pentru ca ne ajung fericirea si nebunia momentului.

Si golful. 2 mai. Nisipul fierbinte, singura pereche de papuci care inevitabil se rupe, drumul pe soseaua fierbinte in picioarele goale, cateva claxoane plictisite, talpile arse de soare si pline de nisip, papucii rupti intr-o mana. Cat de greu poate sa fie sa fii fericit uneori?

Taraba cu nimicuri. Cateva coliere de scoici, o pereche de cercei albastrii, reducerea "dramatica" de pret. Eram prima si cea mai meticuloasa clienta. O ora cu mainile adancite in nisipul de margele, coliere si bratari. De parca amestecai gandurile cuiva incercand sa gasesti ceea ce vrei.

Cerceii probati in oglinda motocicletei din golf. Cerceii si bestia. Vantul si mirosul de nisip ud. Marea si o pereche de picioare goale.

Doar fericirea si nebunia momentului.

Momente de dimineata

Fiecare in parte are o privire anume. Si fiecare ma face sa incetinesc pasul in mod diferit. Imi place sa le ascult povestile si sa le zic cateva cuvinte. Au reactii diferite.

Uneori imi strang mana, alteori se uita la mine cu o privire care ma urmareste apoi toata noaptea, alteori privesc pur si simplu in jos si schiteaza un gest cu capul, putin intr-o parte.

Pentru cativa ditre ei am devenit partenerul zilnic de discutii. La aceeasi ora, la aceleasi guri de metrou. Uneia dintre ele ii plac florile. Avem, odata la cateva zile. Alteia, pateurile de la patiseria de pe partea stanga. Cele cu caise in special. Avem, de cele mai multe ori calde.

Batranului de la Victoria ii place doar sa stea de vorba. Si nu primeste nimic. Cel putin nu de la mine. Si nu am inteles niciodata de ce. Intre doua metrouri, imi povesteste cat de greu ii e sa adoarma uneori. Stiu.

Uneori, primeste doar ciocolata. Care de fiecare data se intampla sa fie Milka. Cu lapte. Lucrurile simple ar trebui sa fie cele mai bune. Iar momentele simple cele mai gustoase.

Habar nu am cum ii cheama. Le stiu insa povestile. Mai triste sau mai previzibile, mai ciudate sau mai lipsite de sens.

Probabil ca momentele simple se intampla mereu, in fiecare dimineata. Doar ca nu reusim sa le vedem uneori prea bine. Sau poate ca dimineata suntem mai orbi ca de obicei.

Podurile de duminica

O cafea cu lapte in centrul vechi si o dupa-amiaza de duminica. Linistea aceea. Nu are ce sa se intample rau. Calcam usor pe podurile de lemn. Stiu ca daca se rup, nu vom mai gasi drumul inapoi.

Mai e putin si se insereaza. Cateva picaturi de ploaie. Miros de praf si de piatra veche. Chelnerul care se uita ciudat. Toate gandurile care se invart la fel de ciudat.

Podurile de la intoarcere. Oare de ce ne e frica de fiecare data de ceva ce ar putea sa ne raneasca?

Ma joc cu degetele de la maini asa cum face un copil sa adoarma. Sunt mai treaza insa ca niciodata.

Podurile din spate... Am stiut mereu drumul, in caz ca te ratacesti...

Over a cup of coffee

Imi spui ca e racoare. Si sa am grija cand ma urc pe scarile de lemn ud. Stii doar ca nu ma pot abtine. Miroase a vara, a apa si a tei. Caldura de mai devreme si ciocolata prea dulce, mainile cu care ma joc si nu stiu ce sa fac. Scarile inalte. Ametesc putin.

Si habar n-am de ce.

Over a cup of coffee...

Se amesteca ciudat doua parfumuri. Trei de fapt. Mai e si vara printre noi, cu noi, langa noi. Pantofii care ma bat. Baloanele agatate la geamuri de la o nunta trista. Fara muzica, fara oameni fericiti. Doar cativa greieri si broastele de pe trotuar de care ma sperii de fiecare data.

Si habar n-am de ce.

Over a cup of coffee...

De sus de pe scari se vede ceata. O simt prin fiecare por al pielii. Si mi-e cald. Nu mai am aer. De parca nu am mai dormit de mult timp si am inchis ochii brusc 5 minute. Si ametesc putin. De fiecare data.

Si habar n-am de ce.

Over a cup of coffee...

Fusta albastra

Ne-am uitat amandoua la ea cateva luni. Si la tricoul acela de pe raftul de sus, ingramadit intre zeci de umerase. Si nu ni le puteam permite pe-atunci. Dar era obiceiul nostru, in fiecare zi, dupa servici, sa intram in magazinul fermecat si sa ne uitam. Inspectam pretul de fiecare data, poate doar-doar. O invarteam pe toate partile. Da, era frumoasa. Si albastra. Si ne-o doream amandoua.

La un moment dat ne gandeam cum ar fi sa punem bani amandoua si sa o purtam cu randul. Asa ne ramaneau bani pentru cafelele / ceaiurile de weekend de la Grigore.

Mi se pare ca a trecut o eternitate de atunci. Si mi-e dor. Mi-e dor de zilele in care numaram maruntii la metrou pentru pufuleti. Si uneori imi mai dadea ea. Acum urasc sa merg cu taxiul.

Mi-e dor sa ma uit la fusta aceea albastra. Doar sa ma uit, nu sa o cumpar. Acum nu mai are niciun farmec sa intru, singura, si sa cumpar si fusta si tricoul.

Mi-e dor sa ii povestesc topaind prin baltile de pe strada ultimele tampenii facute cu o seara inainte, de tramvaiul 55 dupa care alergam desi eram amandoua convinse ca dupa tramvaie si barbati nu se alearga niciodata. Acum nu mai are niciun farmec drumul singura pana acasa in masina.

Mi-e dor de vremurile cand eram fericite cu atat de putin. Si de fusta aia albastra la care ne holbam in fiecare seara in cursul saptamanii dupa ora 6. Si pe care nu am avut-o niciodata.

Like there's no tomorrow

Doar o zi. De ce? Vezi ca nu am mai gasit ciocolata. Nu vreau altceva. Ploua deja de o ora. Nu, si poate ca

o sa intelegi vreodata.

De ce am pierdut metroul? Ma doare scaunul acela de fier rece. De ce nu vezi? La pagina 24, 24, acolo se intampla toate. Nu ai cum sa le opresti. Poate

o sa poti vreodata.

Nu mai sunt nici tigari. O cana de cafea, atat. Stiu, nu mai am voie. Trebuie sa plec. Toate lucrurile imi par inconstient de diferite. Trebuie sa le gasesc pe ale mele. Poate

o sa pot vreodata.

Sus, pe teatru

Sus, pe teatru. Racoare. Lumina aceea de jumate zi, jumate noapte. Zarva. Miros de cartofi prajiti. Nu au cafea.

Came in from a rainy Thursday on the avenue...

Parca adie a mare. Sau poate a ramas undeva in gand. Din ce in ce mai frig. Am nevoie de o cafea mai fierbinte decat toate dupa-amiezele de vara indurate pana acum.

There's an ordinary world, Crazy, some'd say...

Sus, pe teatru. Trei randuri de scari. Urcate pe lumina, coborate pe intuneric. Drumul intotdeauna e pavat... cu seri de inceput de iunie. Femeia din lift. Mereu imi arata drumul. I se incurca degetele printre ghemele de ata colorata. Verde si rosie.

Somehow I have to find...

Sa ma descalt si o cafea. Atat. Sau poate nu. Inca putin din vantul ciudat cu gust de vara. Din ce in ce mai frig. Aceleasi scari, aceeasi pasi, alte miscari de maini. Adie a mare, stiam eu... acolo, sus, pe teatru.

Uneori e bine sa fugi...

Pentru unele lucruri nu exista limite. Doar inceputuri.



Cu ea am inceput dimineata. In miros de trenuri si linistea de dimineata din gara.



Mi-e somn. Trenul care nu mai ajunge. Doar 2 ore de somn. Senzatia de somn pe dinafara si agitatie pe dinauntru.



Campurile cu maci. Un greiere si o cana de cafea rece. Miros de mare. Asa de departe de tot. Uneori e bine sa fugi.



Cu el am impartit un apus de soare. Nisip pe nas si mirare in gand. De ce suntem dependenti de anumite lucruri?



Ora trei. Putina ameteala. Acelasi miros de mare. Prin toti porii. Starea de nu imi pasa. Pentru unele lucruri trebuie sa visezi doar.



Ora 10. Perfect de departe si interzis de frumos. Liniste. Cu ea am incheiat seara. Si fuga.

Chiar, uneori e atat de bine sa fugi...

Vantul de la 11 noaptea

"Some things have to be believed to be seen"

Ma gandeam care sunt acele lucruri in care trebuie sa crezi pentru a le putea vedea. Minuni, tampenii, vise, chestii de genul pe care le "vezi" seara tarziu si ti le amintesti dimineata devreme in aburii de somn.

Unele lucruri indecent de frumoase, pe care le vezi doar cu ochii inchisi dar in care crezi. Pur si simplu, asa: am crezut ca pot face magii de ninsoare, si a nins... am crezut ca pot linistii furtuna din gandurile tale, am reusit... am crezut ca mirosea a primavara in ianuarie, am gasit primii ghiocei sub zapada, a doua zi, am crezut ca oamenii pe care ii iubesc ma iubesc la randul lor, am simtit asta.

Uneori trebuie doar sa crezi, in cel mai simplu mod cu putinta. Sa inchizi ochii cateva minute, sa respiri vantul de la 11 noaptea, atunci cand inima iti bate mai puternic, si sa vezi.

Riders on the storm

Te-am descoperit duminica seara. In locul meu preferat. Ti-am zis ca nu mai cred de putin timp in dragoste la prima vedere. Trec primele 5 minute. Si uit ce am zis mai devreme. Tipul de la bar zambeste. Dar nu sunt singura azi. Abia ating cu varfurile degetelor de la picioare pamantul de sub scaunul inalt din piele alba. "There's a killer on the road... Riders on the storm..."

Putin fum si gustul puternic de piersici. Ti-am zis ca ma innebuneste mirosul tau? "Into this house were born... Into this world were thrown..." Au trecut 3 ore, sunt tot aici. Asta ar trebui sa iti spuna multe. Tipul de la bar vorbeste prostii. Nu il aud. Imi placi. Dar trebuie sa plec. Te gasesc acolo in fiecare zi. La fel, cu parfum de piersici. Si uneori, cirese.

Se apropie furtuna. Nu e bine sa ne prinda impreuna.

There's a killer on the road... Riders on the storm..."

De ce miroase a vara?

Primii stropi de ploaie in lumina aproape portocalie de la ora 6. Miros de praf si o sosea pustie. Ma dor putin picioarele si ma cert cu vantul care imi incurca suvitele de par.

Imi place mirosul acela de ploaie si liniste dinainte. Miros de vara, de ploaie, de praf, de vant, de apa, de lucruri la locul lor, de oameni tristi sau fericiti.

Cafeaua prea dulce de la 6 si un sfert. Vorbele spuse si neauzite din cauza vantului. Cateva raze de soare ma fac sa inchid ochii. Si sa vad mai bine.

Clovnul care vinde baloane "ce zboara garantat" la un pret de nimic si zambete "pe gratis". Ii ofer si eu unul. Tot gratis.

Oameni grabiti, care au uitat sa vada lucrurile "neesentiale". Atat de neesentiale, incat ne tin in viata.

Mirosul de cer aproape senin, de ploaie cu soare, de piele arsa de soare si de iarba proaspata.

Cat de departe e prea aproape? De ce miroase asa a vara azi la ora 6?

Only one way

Nu exista cale de miljoc sau locul doi.

Nu exista favoruri si vorbe in care nu crezi.

Nu exista compromisuri.

Exista un singur drum pe care mergi drept, inainte, indiferent unde te va duce si indiferent de obstacolele pe care le vei intampina. E al tau si stii ca acolo nu vei face niciodata compromisuri chiar daca te vei rataci. Stii ca vei auzi multe lucruri, dar cel putin sunt lucruri in care cei de langa tine cred. Nu vei face si nici nu vei primi favoruri. Si te va durea si vei merge mai departe. Dar e al tau si trebuie sa il urmezi. Chiar daca te va durea al naibii de rau.

Si vei lasa in urma oamenii care te-au placut. Dar care nu au fost niciodata in stare sa spuna "te iubesc" sau "te urasc".

Privirile lor

O parte dintre ei ma privesc prin geamuri care nu au mai fost curatate de mult timp. Si nu au nici macar apa la dispozitie. Si nici nu vor avea vreodata. Pentru ca se uita aiurea.

O alta parte vad ceva. Au reusit sa curete un cerc pe geam asa cum dezaburesti ferestrele iarna. Dar le murdaresc la loc in cel mai scurt timp.

O parte rad si sunt fericiti. Ii privesc si ma intreb de cand nu am mai stat si eu la fel de aiurea intr-un leagan spunand nimicuri.

O parte ameninta si ma doboara. Pe ei ii iubesc cel mai mult. Imi plac pentru ca se chinuie.

O parte se lipesc de geam si doar ma privesc. Nu ii vad.

O parte deschid geamul.

Sotron si bucati de creta

Obisnuiam sa impartim totul, de la pachetul de biscuiti, nisipul pentru castele si merele de la ora 4. Caruciorul in care incapeam amandoi, scara de bloc, bunicii si toate dupa-amiezele in care in mod implacabil eram impreuna. Timp de 10 ani. Primii.

Radea uneori prea tare si isi agita mainile in aer de parca inalta zmeie care nu existau. Imi canta la multi ani de ziua mea desi pronunta putin diferit cuvintele si de fiecare data la a doua strofa uita versurile. Uita si imi povestea de minim 4 ori aceeasi poveste pe care o stiam de atata timp.

La un moment dat, a incetat sa mai fie vesel, sa deseneze cu creta colorata pe asfalt. Am continuat sa impartim aceleasi lucruri. De ziua mea insa s-a oprit dupa primul vers din melodie. A incercat, dar le uitase pe celelalte. Nu mai urca nici zmeie imaginare, si nici nu mai vorbea la fel de mult.

Apoi a plecat. Nu am stiut niciodata unde.

Azi am revazut o umbra. Trasaturile imi pareau familiare, desi au trecut mai bine de 15 ani. Gesticula la fel de rapid iar degetele mainilor lui aveau o pozitie ciudata. Atingea aerul si parca incerca sa deseneze fara creioane. Statea pe scaunul din masina, in spatele meu, si ma privea. Am inteles cand a ras. Un ras zgomotos, anormal, un tremur al intregului corp si o privire pierduta departe.

Era el, acelasi prieten cu care am impartit carucioare, sotroane si zile de nastere. Acelasi el care poate in nebunia lui m-a recunoscut. Pacat insa ca pe el nu il mai recunoaste o lume intreaga.