SUFLETUL MEU A INTELES CA MUREA…
In îndepărtata Americă, pe-o insulă pustie şi fără prea multe facilităţi ale vieţii moderne, trăiesc patru monahii care alcătuiesc obştea Schitului Sfântului Nil Sorski, aflat în inima Alaskăi. Maica Nina, stareţa mănăstirii, a descoperit Ortodoxia după ce a trecut de prima tinereţe, cu toate că sufletul său pustiit de deşertăciunile lumii Il căuta pe Hristos încă din anii facultăţii. Nu mulţi ştiu că Maica Nina este cea care a primit ascultarea de a traduce în engleză scrierile unor mari duhovnici români, precum Părintele Cleopa, Părintele Ioanichie de la Sihăstria sau Părintele Gheorghe Calciu, cărţi editate de Frăţia „Sfântul Gherman din Alaska” de la Platina. Am avut bucuria să o întâlnesc în România pe Maica Nina pe când vizita Mănăstirea Diaconeşti şi să aflu că este foarte atrasă de ţara noastră şi de monahismul de aici.
- Maică Nina, povestiţi-ne despre copilăria Sfinţiei voastre…
-
Am crescut într-o familie destrămată — mama şi tata erau divorţaţi; am crescut practic doar cu mama şi cu o soră mai mare în San Diego, oraşul în care a trăit şi Părintele Serafim Rose. N-am primit o educaţie religioasă, ba dimpotrivă, aproape că n-am avut nici un contact cu biserica. Nu Il respingeam neapărat pe Hristos, dar nu înţelegeam de ce-ar trebui să fim creştini, de ce să mergem la biserică, de ce să credem în Hristos.
Singurele forme de creştinism cu care am avut contact în copilărie au fost romano-catolicismul şi protestantismul. Apoi, nici mediul în care am crescut nu era unul religios. Adolescenţii din preajma mea erau interesaţi să se distreze, fetele n-aveau ochi decât pentru băieţi – aşa că nu era deloc un mediu care să te aducă la biserică.
- In adolescenţă v-aţi pus întrebări despre sensul vieţii?
- Am început să-mi pun problema sensului vieţii abia când am început facultatea.
Aveam 19 ani, mişcarea
hippie era în plin avânt şi exista o mare deschidere spre religiozitate – dar nu spre creştinism; foarte mulţi se converteau la buddhism, la hinduism, dar nimeni nu era interesat de creştinism. Creştinismul nu părea să aibă nimic de oferit pentru ei. Eu venisem la facultate pentru că aşa îşi dorea mama, aşa că primii doi ani i-am petrecut pierzând timpul cu tot felul de activităţi care nu-mi aduceau nici un fel de satisfacţie. Pe zi ce trece eram tot mai nefericită şi mai nemulţumită de starea în care mă aflam. Şi, cu toate că pe atunci nu aveam nici o viziune sau preferinţă politică, am luat parte în anul 1969 la o manifestare împotriva războiului din Vietnam, îmi aduc aminte că
mă uitam la feţele oamenilor şi mă îngrozea să văd câtă ură era pe chipurile lor. Deşi pe atunci nu-mi dădeam cu adevărat seama, totuşi simţeam că trebuie să fie o cale care să-mi aducă pacea şi liniştea în suflet. Intr-o zi m-am privit în oglindă şi mi s-a părut că-mi dispăruse complet lumina din ochi. In acel moment am simţit o stare de disperare, m-am aşezat în genunchi şi m-am rugat: „Dumnezeule, dacă exişti, te rog, arată-mi calea pe care trebuie să merg!“
- Cum îl simţeaţi pe Dumnezeu în vremea aceea?
- Nu ştiam dacă există, deşi în adâncul inimii mele Il simţeam. Era ceva acolo care-mi spuneam că există Dumnezeu. Dar nu era o convingere care să mă stăpânească cu totul. In al doilea an de facultate, la o lucrare pentru cursul de filosofie profesorul ne-a cerut să scriem ce înseamnă să fii un om bun. Dumnezeu a rânduit să merg direct la Biblie şi să-mi scriu lucrarea pornind de la cele două porunci: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din tot sufletul tău şi din toată inima ta, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” Profesorul, care era foarte strict, mi-a apreciat teza, mi-a dat nota 10 şi chiar mi-a scris pe lucrare: „Tu vei ajunge să te cunoşti pe tine însăţi!“
- In facultate aţi avut modele?
- N-am avut modele nici printre colegi, nici printre profesori — se drogau şi unii, şi alţii. Iar eu, eu eram foarte idealistă şi căutam ceva în care să cred şi care să-mi dea un sens vieţii…
- Şi, totuşi, ce idealuri aveaţi?
- Erau lucruri foarte generale în care credeam şi pe care le doream pentru mine şi pentru întreaga lume: dragoste, pace, armonie – în mare parte, ceea ce-şi doreau şi hippioţii.
- Aţi pomenit de mişcarea hippie. Povestiţi-ne câte ceva despre această vreme, având în vedere că trecem şi în zilele noastre printr-o perioadă asemănătoare şi, poate, experienţa Sfinţiei voastre va da nădejde tinerilor de astăzi că se pot ridica, oricât de mult ar fi căzut şi pot afla Calea care duce spre Viaţă,…
- Eram în liceu când am intrat în mişcarea hippie. Eram tineri şi idealişti. Va daţi seama că fusesem crescuţi într-o societate secularizată şi materialistă. Trăiam în belşug, având tot ce voiam, tot ce ne trebuia din punct de vedere material. Nici eu, nici cei pe care-i cunoşteam nu ne-am fî gândit vreodată să mergem la o biserică creştină pentru a ne hrăni duhovniceşte şi a ne împlini idealurile. Nutream un dispreţ tăcut pentru formele instituţionalizate de religie, ca şi pentru toate felurile de credinţe creştine. Le priveam de sus. Aveam în inimi dorinţa de-a încerca orice experienţă spirituală. Mişcarea hippie părea să ne dea putinţa de-a explora şi de-a căuta adevărul si libertatea.. Nici prin gând nu-mi trecea că în lume existau forţele binelui şi forţele răului…
Privind în urmă, îmi dau seama acum că mişcarea hippie a fost pentru mine un pas înainte în călătoria mea.
După ce-am trăit câţiva ani felul ăsta de viaţă şi după ce-am experimentat puţin din aşa-zisa libertate, sufletul meu a înţeles că murea. Nu mă simţeam liberă… eram atât de nefericită! Când am participat la acel miting de protest împotriva războiului din Vietnam, m-am aşezat pe-o bordură şi-am plâns, văzând ura şi furia de pe feţele celor care protestau. Cumva, am ştiut 
atunci, în sinea mea, că singura cale de a schimba lumea era să mă schimb pe mine însămi.
Şi aşa am ajuns la rugăciunea în genunchi către Dumnezeu, iar prin această rugăciune mi s-a schimbat viata….
- Dar cum L-aţi întâlnit pe Hristos?
Cred că L-am cunoscut atunci când am căzut disperată în genunchi cerându-I să-mi arate calea. De atunci am simtit că Dumnezeu începe să-mi îndrume paşii.
Am renunţat la facultate şi m-am mutat din San Diego la San Francisco. M-am integrat într-o comunitate de oameni care Il căutau pe Dumnezeu şi căutau să ducă o viaţă bineplăcută Lui. Majoritatea membrilor erau de vârsta mea. Toţi eram afectaţi de mişcarea hippie, San Francisco era centrul mişcării hippie.Comunitatea era una foarte strictă şi disciplinată; am făcut jurăminte de smerenie, curăţie, slujire a aproapelui, sărăcie şi ascultare. Deşi nu eram încă în Biserica Ortodoxă, mă simţeam uşurată pentru ca găsisem grupul ăsta de oameni care căutau Adevărul slujind lui Dumnezeu şi aproapelui.
Această comunitate era însă în spiritul new-age. Ei spuneau că în fruntea lor este Hristos şi credeau cu tărie că Hristos este Cel ce-i povăţuieşte, numai că mai credeau totodată şi în reîncarnare, şi în astrologie… Socotesc acum că viaţa mea alături de ei a fost o combinaţie minte-inimă: cu inima apreciam dăruirea şi credinţa lor în Hristos, dar cu raţiunea eram interesată de aceste elemente new-age… Pe măsură ce trecea timpul, studiind Biblia şi încercând să trăiască o viaţă precum a creştinilor din biserica primară, comunitatea a început să renunţe la elementele new-age, iar ulterior mare parte dintre ei au devenit ortodocşi. Unii sunt acum preoţi buni, monahi şi membri ai Bisericii Ortodoxe din America.
- Ne puteţi vorbi mai în amănunt despre viaţa din acea comunitate?
-
Aveam totul în comun, făceam lucrare misionară, îi hrăneam pe săraci… Cel mai important lucru pe care l-am învăţat atunci a fost să iubesc munca. Se muncea foarte mult în acea comunitate. Odată cu trecerea timpului, foarte mulţi membri au început să se căsătorească, să aibă copii şi simţeau nevoia unei stabilităţi, simţeau nevoia să-şi înfigă rădăcinile într-un pământ tare, din care să poată creşte. Aşa am început să studiem protestantismul şi romano-catolicismul, dar am simţit că nu aco
lo este miezul creştinismului.
Dumnezeu a lucrat şi, în 1984, conducătorul comunităţii a descoperit „The Orthodox Word” („Cuvântul ortodox”), revista înfiinţată de Părintele Serafim Rose. Şi astfel, prin această revistă, ne-am apropiat de credinţa adevărată. După ce a citit toate revistele „The Orthodox Word”,conducătorul grupului a aflat că Părintele Serafim murise cu doi ani înainte, lucru care ne-a întristat foarte mult. Am luat atunci legătura cu Părintele Gherman (Podmoşenski); el a fost cel care ne-a adus pe cei mai mulţi la Ortodoxie. In această comunitate am început să facem unele din slujbele bisericeşti: Ceasurile, Utrenia, Vecernia şi simţeam că ne întăreau. Iar ceea ce ne hrănea cel mai mult sufletele, în afara Sfintei Liturghii, era învăţătura creştină, din care ne adăpam şi despre care nu ne mai săturam să aflăm cât mai multe.
- Cum a fast botezul?
- Ne-am botezat 12 persoane deodată şi botezul s-a făcut în luna martie, chiar în râu. Era foarte, foarte frig.
- Cum aţi ajuns la Schitul Sfântului Nil din insulele Alaskăi?
Eram la o mănăstire din California care ţinea de Frăţia „Sfântul Gherman din Alaska”, dar visul Frăţiei era să întemeieze o mănăstire în Insula Spruce, acolo unde trăise Sfântul Gherman din Alaska. In cele din urmă, mănăstirea a fost ridicată şi au plecat într-acolo Părintele Damaschin (Christensen) şi Părintele Gherasim (până de curând, stareţul mănăstirii din Platina). Din pricina condiţiilor grele, mănăstirea nu a avut permanent o obşte, uneori vieţuiau acolo călugări, alteori maici…. Insă
lângă Insula Spruce se găsea o insulă mai mică – iar maicile şi părinţii, când o priveau, se minunau cât de potrivită era pentru viaţa monahală! Am fost trimisă acolo împreună cu o altă soră în februarie 1999. Când am păşit pe acea insulă, am simţit că sunt acasă!
Am aflat că mica insulă era proprietatea unui cuplu în vârstă, şi am primit permisiunea acestora să locuim pe ea… Dar, de îndată ce ne-am mutat acolo, proprietarii ne-au contactat spunându-ne că vor să vândă insula pentru un milion de dolari! Ne-am dat seama că nu aveam cum să facem rost de banii ăştia şi-am început să ne rugăm.
- Cum aţi izbutit să rămâneţi pe insuliţă?
O prietenă din comunitate primise o moştenire destul de mare de la părinţii ei şi obişnuia să facă milostenii pe la mănăstiri. I-am trimis o scrisoare, povestindu-i situaţia în care ne aflam şi i-am cerut ajutorul. Când am sunat-o, mi-a zis: „îţi mulţumesc că te-ai gândit la mine!” Bineînţeles că nu a avut de unde să dea un milion de dolari, dar a oferit cât a putut, iar proprietarii au acceptat în cele din urmă oferta noastră.
- Cum este astăzi viaţa la schit?
Insula nu are multe facilităţi, este fără port şi are o singură sursă de apă. Suntem acum patru maici. Când am venit prima dată aici, urmam tipicul rusesc, pe care l-am învăţat când ne-am botezat, potrivit căruia se săvârşesc zilnic, în întregime, toate cele şapte Laude.
De vreo nouă ani, ne-am împrietenit cu o Stareţă ce este ucenica Părintelui Efrem Filotheitul, care ne-a împărtăşit din rânduiala lor; aşa că, având binecuvântarea duhovnicului nostru, am schimbat şi noi tipicul – facem şi slujbe la biserică, dar ne rugăm şi cu „Doamne Iisuse…” la chilie.
-
Am simţit de foarte multe ori ajutorul Sfântului! Mergeam adesea în catedrala construită de Sfântul Ioan, unde sunt acum moaştele sale, şi îl simţeam foarte aproape...
Noi ţinem de Frăţia „Sfântul Gherman din Alaska”, întemeiată, după cum cred că ştiţi, cu binecuvântarea Sfântului Ioan Maximovici, aşa că toţi îl aveam la mare evlavie pe Sfântul Ioan…
-
Fiindcă aţi amintit de Părintele Serafim Rose si faceţi parte din „familia” sa duhovnicească, ne puteţi spune ce 
moştenire aţi primit de la dânsul?
Aş putea zice că avem în cartea „Father Seraphim Rose: His Life and Works“ un adevărat testament, prin care ne-a transmis nouă, mie, îndeosebi felul nostru de vieţuire în mănăstire. Dacă veţi citi cartea, veţi înţelege ce-am primit de la el! E o mare comoară. Părintele Serafim a fost un american de geniu, care s-a dăruit cu totul lui Hristos şi Bisericii Sale…
Frăţia „Sfântul Gherman din Alaska”
Frăţia a fost întemeiată în 1963 la San Francisco de către tinerii Gleb Podmoşenski şi Eugene Rose, cu binecuvântarea Sfântului Ioan Maximovici, pe atunci arhiepiscopul rus al oraşului. Ocrotitor ceresc al Frăţiei a fost ales un propovăduitor rus din veacul al 19- lea, Sfântul Gherman, care a adus lumina Ortodoxiei asupra triburile indo-americane din Alaska – un adevărat Apostol al Americii. Frăţia a devenit cunoscută în scurtă vreme pentru revista pe care o editează până în ziua de astăzi,
„The Orthodox Word” („Cuvântul ortodox”)– una din primele publicaţii de acest gen din America – şi a unui atotcuprinzător Calendar ortodox, care includea Sfinţii dinaintea ruperii Apusului de Biserică şi pe cei în curs de canonizare.
Cinci ani mai târziu, cei doi fraţi duhovniceşti au înt
emeiat o mănăstire lângă orăşelul Platina, în sălbăticia munţilor din nordul Californiei. în 1970, Gleb a devenit Stareţul Gherman, iar Eugene – Ieromonahul Serafim (Rose). Cei doi au continuat lucrarea misionară a Frăţiei prin publicarea de traduceri în engleză din Părinţii Bisericii, precum şi a lucrărilor Părintelui Serafim.
La 2 septembrie 1982, la numai 48 de ani, Părintele Serafim trece la Domnul, iar Frăţia cunoaşte o perioadă mai tulbure.
La mijlocul anilor 1990, după o serie de schimbări de direcţie duhovnicească, Frăţia intră sub omoforul Bisericii Sârbe din America, unde îşi desfăşoară până în ziua de astăzi lucrarea misionară.
- L-am intalnit in California, in 1996. Citisem inainte cele „Sapte cuvinte catre tineri“, publicate de 
Parintele Serafim in „The Ortodox Word“, asa ca-mi doream foarte mult sa-l cunosc.
Intr-o buna zi, m-am dus la o biserica unde stiam ca Parintele Gheorghe va sluji si i-am daruit un exemplar din „Patericul romanesc“, care tocmai fusese publicat in engleza si la care lucrasem si eu. L-am intrebat cati ani a stat in inchisoare si mi-a raspuns: douazeci si unu! Am ramas socata si l-am intrebat daca ii scrisese cineva povestea vietii. Tot atunci i-am spus ca as vrea sa-i iau un interviu. Peste doua luni, un prieten de-al Parintelui Gheorghe, care asistase la discutia noastra, m-a sunat ca sa-mi spuna ca Parintele vine in Los Angeles si m-a intrebat daca mai vreau sa-i iau interviul. Asa l-am intalnit din nou…
Nu stiam nimic despre viata Parintelui si-l priveam idealist, ca prin niste lentile roz. Dar
Parintele a inteles, din intrebarile mele, ca-l socotesc un erou, asa ca, la un moment dat, mi-a zis: „Maica Nina, eu am cazut!”. Si mi-a povestit desprece s-a petrecut in timpul „reeducarii” de la Pitesti. Si, in timp ce-mi poveste
a, a plans1.
Mi-a mai zis ca e usor sa-i ierti pe ceilalti, dar e greu sa te ierti pe tine.
Cuvintele sale, dupa cum vedeti, au si acum un efect puternic asupra mea… (Maica Nina lacrimeaza — n. red.) [1 Parintele Calciu a cedat presiunilor facute de tortionari in timpul cumplitei „reeducari" din inchisoarea Pitesti, fapt pentru care a facut pocainta tot restul vietii sale, ajungand mai apoi o pilda de tarie, de marturisire si de jertfa pentru aproapele in celelalte detentii suferite. (n.red. ].
- Ce monahi v-au impresionat, dintre cei pe care i-ati intalnit in Romania?
Am avut bucuria sa-i cunosc si eu pe
Parintele Iustin (Parvu) si pe
Maica Heruvima (Tanasa). Pe Maica Heruvima am iubit-o foarte mult. Eu am cunoscut-o in septembrie, iar ea a murit in noiembrie.
Cat am stat la Petru-Voda in septembrie, am vorbit zilnic cu ea, o vedeam cat de mult sufera – dar, prin aceasta suferinta, vedeam cum se desprind pacatele de pe sufletul sau…2 [2Monahia Heruvima (1969-†1998), pe numele de mireanca Svetlana Tanasa, s-a imbolnavit in 1995 de cancer in conditii extrem de ciudate, dupa ce a refuzat sa scrie cateva lucrari impotriva Sfintilor Parinti. Ajunsa la Manastirea Sfintilor Arhangheli din Petru-Voda, intr-o faza avansata a bolii, a fost primita in obste; dupa aproape un an si jumatate de suferinta, boala a ajuns la metastaza. A refuzat sa ia morfina care i-ar fi usurat chinurile, socotind ca prin suferinta se va curata de toate pacatele savarsite in aceasta lume. A trecut la Domnul de praznicul Sfintilor Arhangheli, la 8 noiembrie 1998, cu sufletul impacat si luminoasa la chip. (n.red.)]
– Ne-ati povestit ca, in facultate, profesorul de filosofie v-a spus ca veti ajunge sa va cunoasteti. Credeti ca ati reusit acest lucru?
M-ati intrebat despre convertirea mea. Inca ma convertesc! Ne convertim la credinta, dar este nevoie si de-o preschimbare a mintii, a constiintei si a inimii, care dureaza intreaga viata. La fel si cunoasterea de sine…
– Fiindca am tot vorbit de convertiri, ne puteti spune mai multe despre asemenea cazuri in America?
Biserica primeste noi convertiti. E ceva obisnuit acum in America. Avem si credinciosi care s-au nascut si-au crescut in Biserica, avem si convertiti.Convertitii aduc entuziasmul si recunostinta lor ca au gasit Biserica adevarata. Cei nascuti ortodocsi (daca sunt cu adevarat evlaviosi si nu-s ortodocsi doar cu numele, doar pentru ca s-au nascut greci, sarbi, romani etc), contribuie prin radacinile lor adanci in Traditia Bisericii.
In Biserica din America se intampla niste lucruri minunate! As vrea sa va povestesc, de pilda
, despre
o biserica din Kansas City—Missouri. Preotul de acolo este un convertit, iar lucrarea lui este sa le aduca afro-americanilor credinta. In fiecare an, in biserica de acolo are loc o conferinta pentru afro-americani.
Avem putini preoti de culoare. Daca cunoasteti ceva istorie a Americii, stiti ca la noi sclavia a existat pana in timpul Razboiului Civil, cand sclavii negri au fost eliberati. Daca asculti cantecele sclavilor, observi ca vin dintr-o suferinta si ca, in esenta, sunt ortodoxe, foarte miscatoare si frumoase. Din pricina suferintei lor, afro-americanii sunt un pamant bun pentru primirea Ortodoxiei.
Un alt lucru minunat sunt acei tineri, proveniti din „contra-cultura” contemporana, care descopera Biserica. Lumea le zice „vagabonzi”, dar ei s-au ridicat impotriva confortului societatii americane traind o viata de pribegi — calatorind cu trenul, traind in saracie, mancand din tomberoanele restaurantelor… Cativa dintre ei au descoperit Biserica Ortodoxa si s-au botezat, iar prietenii lor sunt curiosi sa vada ce-au gasit!
- Este greu sa fii crestin ortodox in America?
- Nu pe-o insula pustie, ca insula Nilus din Alaska!
- Ce modele aveti in viata monahala?
- Cum se face c-o iubiti pe Sfanta Teodora de la Sihla?
- Pentru ca este pustnica! Cand am fost in 1991 in Romania, Parintele Ioanichie Balan ne-a dus pe mine si pe Maica Brighida sa vizitam pestera Cuvioasei si Schitul Sihla. A fost o experienta miscatoare!
Parintele Serafim Rose si Parintele Gherman iubeau „idealul pustiei” si ne-au transmis si noua aceasta dragoste. Una dintre cartile pe care le-au publicat a fost
„Tebaida Nordului“, despre pustnicii din nordul Rusiei. Aceasta carte a avut o mare inraurire in venirea mea la manastire!
De aceea traim pe-o insula din Alaska. Suntem departe de-a fi pustnici, din cauza ca suntem americani moderni, care venim in manastire cu toata experienta noastra din trecut. Totusi, purtam inca acest ideal in suflet.
- Nu este ceva rational – pur si simplu, mi-au atins inima in profunzime! L-am ascultat pe
Parintele Amfilohievorbind despre Sfantul Mucenic Dimitrie si, desi nu am inteles tot ce spunea,
am simtit ca si-a pus problema in inima sa cum este sa-ti pleci capul sub secure, sa mori pentru Hristos. Parintele Iustin mi-a spus ca
azi, in lume, avem mai multe culori, dar in inchisoare existau doar doua: albul sau negrul. Puteai sa iei mancarea celuilalt ca sa o mananci tu – sau puteai sa dai altuia mancarea ta… A mai spus ca oamenii erau luati prin surprindere de cei care se sacrificau pentru ceilalti, precum si de cei care nu se sacrificau catusi de putin pentru ceilalti.
Cred ca noi mult mai greu ne putem jertfi astazi pentru Hristos, pentru ca nu mai avem experienta celor care L-au marturisit pe Hristos in temnitele comuniste. Cred ca pentru mucenicie ne pregateste citirea vietilor Sfintilor si lupta de zi cu zi pe care o avem de a renunta la placerile noastre.
- Spuneti-ne, va rugam, cum ne putem jertfi mai mult unul pentru altul?
- Prin pocainta sincera si prin mustrarea de fiecare zi, pe care trebuie sa ne-o facem vazand egoismul si iubirea de sine din noi.
- Ce v-a impresionat cel mai mult in perioada pe care ati petrecut-o in Romania?
Cel mai mult m-a impresionat traditia ortodoxa, care in Romania este vie. Aveti monahi tineri si te impresioneaza ca au crescut in aceasta traditie. Lucrul acesta ne lipseste in America.
- Sunt oameni care va intaresc in credinta privindu-le viata?
Da, sunt multi! Unul dintre ei este
duhovnicul meu, Parintele Gherasim. Un altul este Parintele Paisie, preot de mir in orasul Kodiak — cel mai apropiat de insula noastra— care are o influenta foarte mare asupra tinerilor din zona. Lucreaza foarte mult cu ei.
Parintele Paisie primeste tineri si adolescenti cu probleme de comportament sau care au avut probleme cu drogurile. Sfintia sa a infiintat in Kodiak un asezamant special pentru ei si acolo duc cu totii o viata pur crestina. Mai vin la el si alte persoane care vor sa fie ajutate sa duca o viata ortodoxa. In comunitatea sa, exista o randuiala foarte stricta: se participa in fiecare zi la slujbe, se citeste la masa un cuvant de folos, se 
canta foarte mult – toate acestea ajuta la tamaduirea sufletului. Tinerii care merg acolo n-au voie sa aduca cu ei nici telefoane mobile, nici iPod-uri, nici computere – noi le spunem ca trebuie sa se „deconecteze” de la duhul lumesc. Dar nu toti tinerii care vin sunt cu probleme. Vin si unii ca sa se cunoasca si, apoi, isi intemeiaza familii. De fapt, acolo este o comunitate in crestere de familii nou-formate, care il ajuta pe Parintele Paisie in lucrarea sa. Sunt foarte multi tineri care m-au impresionat prin jertfa lor pentru Hristos si pentru aproapele.
- Vorbind de tineri, cum credeti ca pot fi ei adusi in Biserica?
- Prin dragostea si prin exemplul celor care sunt in Biserica.
- Si, un ultim gand: ce le doriti romanilor?
- Ce va doresc este sa nu va pierdeti frumoasele traditii si felul ortodox de viata! Poate ca nu putem impiedica sa fim coplesiti de epoca moderna, dar am aflat cu tristete de la una dintre maicile de aici ca, in vreo zece ani, e posibil sa nu mai stie nimeni sa lucreze frumoasele costume populare romanesti, pe care in trecut fiecare romanca stia sa le faca, din cauza ca acum totul vine atat de ieftin din China…
Vad ca manastirile sunt pline de oameni tineri si ca sunt multi cei ce se intorc la Biserica. Nadajduiesc ca Dumnezeu va ridica duhovnici buni si puternici, care sa fie calauzitori adevarati in viata duhovniceasca. Imi aduc aminte ca Parintele Iustin a fost intrebat odata ce se va intampla cand sfintia sa si alti duhovnici batrani, precum Parintele Arsenie Papacioc, vor pleca dintre noi. Raspunsul sau a fost ferm – nu-mi amintesc exact cuvintele sale, dar spunea caDumnezeu nu-si va parasi Biserica si ca Duhul Sfant inca lucreaza in Biserica. Prin urmare, am incredere ca buni duhovnici si calauzitori vor aparea sa conduca sufletele tinere care cauta o viata duhovniceasca adanca.
Interviu realizat de Raluca Tănăseanu
Mulţumim obştii Mănăstirii Diaconeşti pentru sprijinul acordat la realizarea acestui material.
Legaturi:
