Remember

Data:14.11.09-15.11.09
Participanti: Elena, Alex, Ioana, Florin, Silvia, Dorel
Locatie: Retezat
Poze: aici

Blog restant......
Dar trebuie scris ca sa nu aducem aminte de tura. O tura frumoasa de altfel. Ar fi pacat sa se piarda...

Asa... a fost odata pe la mijlocul lui noiembrie. Cand iarna parea ca o sa se instaureze pe dulcele plaiuri mioritice. Cand un grup hotarat de aventurieri a plecat in cautarea timpului pierdut.

Sunt sase cu totii: Ioana si Oco, Silvia si Dorel si Hoinarii.

Drumul ii poarta pe carari rar batute in aceasta perioada de rotile carutelor moderne catre primitorul refugiu Stanuleti. Pentru a 2-a oara consecutiv.
Aventurierii nostri se instaleaza rapid in podul refugiului unde se dedau la desfraie culinare.

La lumina licuricilor cei sase se pun pe devorat

Macare pe cinste, o carafa de vin si apoi un cantec de titera. Sau asta era alta poveste?

E important sa nu uitam nicioadata sa ne satisfacem micile tabieturi.

Poza asta o tin ca martor pentru cand imi zice Elena ca beau prea multa bere. Muhahaha.

Nu mai tin minte prea bine cum a decurs tura asa ca hai sa ne uitam la niste poze:

Ca de obicei, facem planul din mers. Pana la urma hotaram sa mergem catre Crucea Trasnitului si de acolo mai departe pe creasta Slaveiului pana in Saua Judele de unde sa coboram la refugiul de la Bucura.

In lumina calda a rasaritului cei sase au pornit increzatori in aventura lor.

Moment artistic

Saptamana trecuta am fost vis-a-vis. Habar n-aveam ca peste o saptamana o sa fim din nou acolo.

Cam de pe-aici am pierdut anul trecut in iarna drumul. Eu. Ca ceilalti de bine de rau macar au mers grupati.

De la iesirea din padure, zapada a devenit mai mare si mai...uda. Asa ca traversarea marii de jnepeni s-a transformat intr-un dus mai ales pentru cel care mergea in fata. Acela eram eu. Unul din momentele in care ma inchin tehnologiei si zeului Mammut.

Crucea Trasnitului. De aici vom merge fara marcaj peste creasta Slaveiului

Incerc sa disting varfurile dar cred ca nici treaz nu am mari sanse

Intr-acolo e lacul Zanoaga si locul avalansei lui Alin

Portiune fara neam de marcaje.

Lacul Zanoaga

Cat timp mergeai generai caldura si era in regula. Cand te opreai povestea se schimba. Batea un vant destul de taios care iti intra pana in maduva spinarii

Silvia si Dorel


Poza de grup undeva in creasta


Poza definitorie a Retezatului: Lacul Bucura.


Silvia e prima data cu adevarat pe munte iarna, asa ca inaintam incet si prudent.

Iar daca cineva iti face trepte parca si viata e mai frumoasa...si incet-incet Silvia noastra inainteaza catinel.

Cred ca doamna de mai sus nu are nici o problema cu raul de inaltime. :)

"Nu e munte sa nu-l poti urca. Cand te tii strans de mana mea."

Sir indian

Fuga, vin niste animale ciudate!!!

Ajunsi in saua Judele ii coboram pe coechipieri pana ajung pe curba de nivel si noi continuam pana pe varful Judele. Facem poza de varf, ne aducem aminte ca a fost primul varf din Retezat (sau mai degraba primul verf. Punct) cucerit de mine (=Elena) si ne indreptam si noi usor spre refugiul Bucura.

Noapte la refugiu a fost foarte "inghesuita" avand norocul sa fim acolo in acelasi timp cu inca doua grupuri mari....cred ca am fost peste 20 in total. Asa ca noapte a fost scurta si patul nu chiar confortabil.

Dupa noaptea de nesomn ne trezim dimineata pregatiti sufleteste pentru o tura lunga. Planul este : Peleaga-Papusa-Custura-saua Plaiul Mic (si in functie de timp Iorgovanul si coborare prin saua Stanuleti). Oco ar vrea si el sa urce cu noi pe Peleaga....

Dar!  Exista un DAR. Planul de acasa nu se potriveste cu cel din targ si in cazul nostru nici macar cu cel din fata cabanei.

Scoatem nasul din sacul de dormit si mergem sa verificam conditiile meteo. In fata cabanei viata nu mai pare asa frumoasa, e ceata si vant, nu se vede mai nimic.

Asa ca Oco decide ca nu are nici un rost sa iasa din sac pe asa vreme si isi continua somnul (de data asta mai cu spor ca are mai mult loc :))

Noi temerari, nu renuntam la plan si decidem sa plecam la drum. Noi 2 si noul nostru prieten patruped. 

Decidem ca e mai sigur si mai rapid sa urcam prin curmatura Bucurei.  Sunt urme si urcarea merge bine desi nu vedem mai nimic, prietenul nostru merge si el bine - pare ca stie ce face. La mici saritori pare a fi in impas, dar cand se vede lasat in urma prinde curaj si impreuna cucerim varful Peleaga.  

De pe Peleaga planul e sa coboram si sa urcam Papusa continuand apoi pe creasta spre Custura, dar vizibilitatea redusa ne face sa ne razgandim. Nu e o vreme propice de balurit prin zona.

Decidem sa coboram la cabana, dar ca sa nu ne intoarcem pe unde am venit hotaram sa continuam drumul si sa coboram pe "marcajul galben".

Pe care din pacate nu il nimerim si coborand tot pe picior, iesim in marcaj mai jos de refugiu si ne hotaram sa nu mai facem cale intoarsa ci sa mergem direct la masina prin Poiana Pelegii.

Intre timp incepe o ploaie mocaneasa numai buna sa ne alunge regretele turei nerealizate. In Poiana Pelegii admiram noul refugiu de lux, mancam o ciocolata si pornim pe lungul drum forestier catre Stanuleti.

Borna cu borna, pas cu pas, picur cu picur ajungem dupa multi kilometri si la masina, unde cu regret si cu adomenestari din parte noului prieten trebuie sa-l parasim (dupa ce ii lasam runda da salam si painea ramasa ca sa isi recapete energia, ca doar nici lui nu i-a fost usor :)).

Eu cred că un om este ceea ce-şi aduce aminte despre sine însuşi. Bunăoară, eu mă consider pe mine ceea ce îmi aduc aminte că sunt. De asta, uneori, oamenii sunt, în aparenţă, schimbători, sau în mod diferit, fiindcă de fiecare dată îţi aduci aminte alte lucruri despre tine însuţi. Nichita Stanescu.