Workshop

Aroneanu de azi!...

Insula

Azi, Domniţa 2, o expoziţie care va veni în curând!...

DgIGI PHOTO - la final...

Astăzi, de la ora 12,oo, la Ateneul Tătăraşi din Iaşi, "unul dintre cele mai mari concursuri de fotografie digitală din Romanela (după Organizatori - Asociaţia Studenţilor Informaticieni Ieşeni), DgIGI PHOTO, şi-a trăit ultimele clipe de glorie: PREMIEREA imaginilor câştigătoare. Sincer, îmi doream ca prin imaginile care vor fi trimise şi premiate de juriu să nu se împlinească previziunile pe care le făcusem acum ceva vreme când domnii studenţi organizatori voiau să-mi crească traficul la Bloagă, dar...
Timp de vreo oră şi jumătate m-am distrat copios. După bla-bla-bla-ul de rigoare, după prezentarea interesului unuia din sponsorii de anul acesta ("Fotogenica 2009" a dat un bilet de participare la Bran, ce nume de organizator al evenimentului, omuleţul de la microfon nici nu ştia când este!!!), a venit rândul lui Cătălin FERŢU, unul dintre cei trei membri ai juriului (ceilalţi au fost Dan SURUGIU şi Tudor PANTELIMONESCU) să vorbească, ca şi specialist, despre fotografiile cele mai cele, din care s-au ales premiile. Din ce am înţeles, cei trei nu s-au întâlnit never, dând doar note la imagini (din ce am aflat din gura unui organizator, 1600 de participanţi cu 1300 imagini. Cam mulţi nene câte 2 la o poză, aferim!). Nici la Premiere nu au apucat să se întâlnească toţi trei, având probleme mai importante, doar dl. Ferţu apucând să vină taman de la Bucureşti. Bietul om s-a cam simţit penibil în necesitatea impusă de organizatori de a spune câteva cuvinte despre fiecare imagine. La unele chiar că nu avea ce spune de proaste ce erau. Plecând de la aceste considerente m-am amuzat copios ascultând chestii de felul: "imagine destul de originală, care ţine cont de nişte reguli ale fotografiei", "e o chestie mai dubioasă aici, o manipulare destul de dark", "ideea asta nu mi se pare extraordinar de originală", "e... da... e interesantă, nu ştiu ce să zic despre fotografia asta", samd. Tot dl. Ferţu, povestind despre munca sa de un an la "Adevărul de seară" şi despre ce înseamnă să fii Fotoreporter în ziua de azi a spus o chestiune care mie mi se pare foarte periculoasă pentru un tânăr care poartă aparat în mână: "stăteam şi mă rugam ca avionul de la Timişoara să cadă. Vă daţi seama ce imagini făceam?" TRIST domnule, TRIST!...
Momente vesele au fost şi când cineva din sală a întrebat ce se înţelege prin Manipulare digitală? Domnul din juriu a spus că e ok să se umble la culoare, strălucire, contrast, claritate, iar un nene din comitetul şi comiţia de organizare că NU, dacă se umblă la un pixel de la poză este maniPUPUlare. Din toată dixtracţia asta eu tot am rămas cu ceva: NU FACEŢI CA EI!... Dacă n-au fost în stare să adune la un loc 5 ore 3 oameni din Iaşi şi să-i pună la jurizat pe bune imaginile, să se bată pe ele piept în piept, degeaba. Fiecare a notat după chipul şi asemănarea lui iar calculatoriştii au tras linia. Ce a ieşit: nişte imagini premiate de-ţi vine să dai cu aparatul de pământ de bucurie că nimeni nu va înţelege în veci nimic. Cea mai bună imagine din toate, pe care o domşoară din staff le-a lipit cu scoci la un moment dat pe nişte panouri, era a lui Vera GRĂDINARU. Se încadra foarte bine la categoria Manipulare cât şi la Retro. A luat premiul III. La prima categorie (dacă-şi vor publica pe sait vreodată informaticienii premiile veţi vedea ce bestială este cea care a luat premiul II)!!!

În fine... Prieteni, degeaba ai bunăvoinţă. Degeaba vrei să faci dacă nu te pricepi. Şi nici nu-ţi găseşti pe cineva care să te ajutoreze. Spuneaţi că la anu vă propuneţi să treceţi peste numărul de 2000 de participanţi. Hei rup!... De ce vreţi voi să reinventaţi Comunismul în Romanela cu tot felul de planuri? Nu este mai simplu să găsiţi un om care să vă asigure o logistică coerentă? Din ce văd, faţă de anii trecuţi, sponsori babani canci, jurizanţi cu nume şi care să dea credibilitate concursului, ciu-ciu. Acu 2 ediţii, în juriu erau, printre alţii, Vasile DOROLŢI, Dorel GĂINĂ, Călin Ştefan RĂGĂLIE. Anul trecut venise lumea ca la sfintele moaşte să-l vadă pe Vasile DOROLŢI, pe care-l anunţaserăţi prezent, da el era bine mersi la Baia Mare, acasă. Iar anul ăsta am fost fo 30 de rătăciţi, cu tot cu voi în sală (ce workshop de foto voiaţi să faceţi voi acolo???). Asta chiar nu vă dă de gândit? Un lucru care a fost cândva bun şi interesant este acum un număr de circ ieftin şi cu maimuţa ruptă-n fund. Oare cine să fie vinovat?

Coane Dinule, Epsonul v-a avut în juriu. Garanţia unei jurizări pertinente şi făcute cu profesionalism. În ce scriam în comentariul meu era vorba de astfel de concursuri, ca acest dGigi photo, ca acela organizat de Primăria Aroneanu, EIKON 2009, sau alte zeci de concursuri cu nume pompos organizate în Romanela noastră dragă. Privindu-le imaginile premiate, chiar şi mata nu cred că mai pricepi mare lucru!...

aproape Demenţial Photos 15

aproape Demenţial Photos 14

OMUL cu licurici!...

aproape Demenţial Photos 13

aproape Demenţial Photos 12

Astă vară, în faţă la Palat, doi colegi şi cu beneficiaru' 3, pozau de zor două autocare. Dragi colegi, şefu-i şef şi vede ce vrea el. Da voi să nu fi văzut că pe partea pe care pozaţi otobuzu e defect???

Năuci prin Deltă (episodul V)

Chiar dacă nu are aer condiţionat, cămăruţa lu dom' Nicu este răcoroasă. Dormim două ore. Neîntorşi. Când ne trezim, Bob are capul cât o baniţă. Îl servesc cu un antinevralgic şi o pornim repede spre uliţele fierbinţi ale satului. Soarele dogorăşte cu putere. Nu ştiu de ce, da brusc îmi aduc aminte de filmul "Prin cenuşa imperiului". Văzut acu muuultă vreme. Când eram fotograf începător. Lumea ne pândeşte de după perdele. Pe la puţinele case care nu sunt părăsite. Încă!... Şi eu aş fi curios în locul lor. Doi nebuni umblând dezlegaţi prin colbul drumului într-o dupăamiază toridă de sfârşit de primăvară. Căldura şi mirosul florilor de salcâm te pot scoate de la cele drepte. Noi înotăm, parcă fără spor. Ici colo mai facem "clanţ". Eu mai puţin. Canonului din dotare i s-a pus pata pe mine!...

Toată lumea din sat care se respectă are şaretă. În prima zi nu am realizat de ce. Apa este încă mare. Câmpul încă inundat. Pentru a te deplasa în afara satului doar calul şi şareta pot trece prin apa până spre brâu. Dom' Nicu nu are nici barcă. El nu se deplasează. Filozofează doar.

Mai tragem o tură de păsăret, suflecându-ne cracii pantalonilor şi luând-o voiniceşte prin apă. Ne lăsăm repede păgubaşi. Nici unul dintre noi nu este dispus să-şi ude şi chiloţii. Primejdiile pot pândi la tot pasul!...

Ultima tură prin sat. Câteva ultime imagini. Din nou senzaţia de pustiu, de orizont fără perspectivă, de moarte lentă a unei localităţi aflată la capătul lumii, într-o zonă de vis. Poate când s-or face piste de aterizare pentru avioanele uşoare şi staţiune balneoclimaterică să se schimbe ceva. Atunci dom' Nicu va fi primar. Deocamdată se zvoneşte prin sat că va fi noul profesor de geografie de la şcoala cu clasele I-IV, părăsită şi ea. Aşa ne-a spus madam Amore. Tragem la crâşma deschisă, butonăm o ciocolată şi câte o banană de om, ne benoclăm la fetele satului (cele adevărate şi sclipicite pe hainele marca "bazar") şi o luăm apoi, aproape una cu pământul, turtiţi de soarele necruţător, spre "hotelul Letea". Îl rugăm pe dom' Nicu să ne facă socoteala. Peste masa de seară vom sări. Vrem doar o baie la lighean şi somn. Dimineaţă la 5,oo microbuzul de Sulina îşi va face apariţia "prin cenuşa imperiului". Fără să clipească, gazda ne spune sec: "trei milioane, adică 300 ron". Credem că avem probleme cu otita, moment în care dom' Nicu devine aproape violent: "aţi vrut păsări, v-am găsit păsări; aţi vrut barcă v-am găsit barcă; dacă voiaţi singuri în cameră trebuia să spuneţi, se rezolva; la pensiune este 40 de euro pe zi; etc"... Mă uit la Bob... ar râde da băşicile făcute printre degeţelele de la picioare de la înotatul prin nisip îl fac srios. Dă a lehamite din mâini, dăm banii lu madam Amore şi băgăm cornu-n pernă. În vis, dom' Nicu ţine un discurs de la tribuna Consiliului Local: "acum nu vă daţi seama ce aţi pierdut. O să mai veniţi voi la Letea să pozaţi"... Da domnu, în altă viaţă!... Acu fii bucuros pentru ţeapa trasă la primii fraieri de anul ăsta. Oare Cornel Dinu ce-o spune?...

La 5 fără 10 suntem cu bagajele la poartă. În urma noastră, madam Amore inspectează camera. Bibelourile, cristalele şi rubinele sunt la locurile lor. Dom' Nicu probabil doarme cu un rânjet de safistacţie pe faţă. Pleacă fraierii. Restul nu mai este interesant (sfârşit)!...

PS: mulţumesc Liviu Chirica pentru obiectivul 35-350 împrumutat. Fără el puteam merge şi fără aparat. Măcar nu mă enervam şi ştiam o treabă. Între timp lui Bob i-a ieşit un herpes de toată frumuseţea şi are "gure mare". Ceea ce este de mirare la el, fiind un tip mai tăcut (spune că a băut apă din cana comună mai dinspre toartă. Şi dom' Nicu tot de acolo bea!...). Aproape de bacul de la Galaţi, încercând să mai facem nişte poze, pe Bob l-a înţepat o albină între degetele de la piciorul drept. Să fi văzut cum făcea (Bob, nu albina). Iar pe mine m-a înţepat în nara stângă. Aşa că am şi eu ditai nănăul. Să pot umbla cu el pe sus!... Şi-am încălecat pe-o şa...

Expoziţie Matei BEJENARU la Iaşi

Astăzi, de la ora 17,oo, la Galeria "Cupola" din Iaşi a avut loc deschiderea expoziţiei de fotografie "M3 (la puterea a treia), Muncă, Memorie, Mişcare", aparţinând artistului vizual Matei BEJENARU, şeful catedrei "Foto-video" de la Universitatea de Arte "George Enescu" din Iaşi. De dimineaţă, unul dintre amicii fotografi mi-a spus să iau o perie cu păr aspru la mine. Prietene drag, spre deosebire de tine care faci sluj acolo unde ai interes, eu am un punct de vedere pe care pot să mi-l argumentez. Din fericire. Deci: Poate Matei BEJENARU nu va rămâne în Istoria Fotografiei Româneşti (pe care nu ştiu dacă se va obosi vreodată să o scrie cineva), dar, SIGUR, în Istoria Artelor Vizuale din România are un loc bine definit. În faţă de tot. Numele lui este sinonim în România, şi nu numai, cu Performance-ul şi noţiunea de Instalaţie, termeni de care, recunosc, până acum ceva timp făceam mişto cu alţi prieteni fotografi. Există în viaţă momente în care cursurile unei facultăţi, lecturile avute, discuţiile cu alţi colegi din branşă (îţi mulţumesc Dorel GĂINĂ) te fac să priveşti cu alţi ochi aceste forme de manifestare. Sincretismul în Artele Plastice, la fel ca în Teatru, este cel care a descătuşat energiile creatoare ale Artiştilor în ultimii ani. Matei BEJENARU are drumul său. Pe care l-a descoperit şi pe care îl urmează cu încăpăţânare. Bienalele "Periferic" de care se ocupă, expoziţiile avute în ţară şi străinătate, uşurinţa cu care descoperă potenţialul de exploatat dintr-o idee care are ca punct de plecare fotografia sau imaginea video îl fac atât admirat, de către unii, cât şi invidiat şi înjurat, de către alţii. El se luptă pentru ideile pe care le are. De fiecare dată reuşeşte să le găsească "ambalajul" strălucitor pe care să ni-l servească nouă, privitorilor. "Iluzia" că participăm la un Eveniment. Fiindcă ce altceva decât o iluzie este o expoziţie?

Pot spune că este un romantic incurabil. De câţiva ani a re-descoperit fotografia pe film. Pe film de format mediu şi mare. Şi-a cheltuit banii cumpărând aparate de fotografiat şi mărit pe care mulţi dintre noi le-am şi uitat. Merge pe coclauri cu ditai aparatul cu burduf, cu trepied de zece kg, şi cu ramele aferente încărcate cu plan-filme pentru a face 2-3 imagini după o zi istovitoare de muncă. Mă veţi întreba: "da cine-l pune frate să se chinuie? De ce nu foloseşte digitalul? E mai simplu şi muuuuuult mai uşor"... Din punctul meu de vedere, ca om pentru care fotografia argentică şi-a încheiat ciclul, este un chin. Dar tot eu pot să-l şi înţeleg. Şi pot să-i înţeleg şi încăpăţânarea cu care încearcă zi de zi, la cursuri, să-şi facă studenţii să se îndrăgostească de "film", de "camera obscură". Cine nu a trecut prin laboratorul fotografic, nu a "gustat" din zemurile de developare, nu a văzut cum apare imaginea pe coala albă de hârtie, porneşte în "viaţa" de Fotograf cu un handicap!...

"Tehnologia îmbătrâneşte mai repede decât oamenii... Efortul nostru de a produce şi a folosi tehnologia a eşuat în anii '90. Cea mai iubită emisiune TV a românilor din trecut, Teleenciclopedia, e difuzată acum de televiziunea naţională la o oră de audienţă minimă. De fapt cine mai este interesat azi de promovarea unei emisiuni de popularizare a ştiinţei? Ceea ce nu s-a schimbat este alienarea muncitorilor, înstrăinarea de lumea în care trăiesc. Dacă în perioada comunistă au fost forţaţi să părăsească satele pentru a se muta în blocuri şi a lucra în fabrici, astăzi mulţi dintre ei muncesc în străinătate şi trăiesc drame despre care vom vorbi poate peste o generaţie..." Acestea sunt cuvintele lui Matei BEJENARU din pliantul expoziţiei. "Ambalajul" de care vorbeam şi care ne face să privim cu alţi ochi cele 11 fotografii înrămate impecabil (dintre care două de mari dimensiuni) şi cele 80 de diapozitive alb-negru care sunt proiectate într-un spaţiu închis, special amenajat în mijlocul Galeriei, poate camerele din cutiile de chibrit-blocurile în care erau înghesuiţi muncitorii-ţărani despre care vorbeşte în imagini Artistul, poate ecoul singurătăţii aceloraşi oameni, dezrădăcinaţi şi transhumaţi într-o lume care nu este a lor. Este o expoziţie specială care nu trebuie povestită ci văzută. O nouă "iluzie" marca Matei BEJENARU. de înjurat? De aplaudat? Asta vom decide fiecare în sufletul nostru. Eu mă înclin!...

La mulţi ani!...

Azi a fost o zi ca multe altele. Am uitata că mă cheamă şi Constantin. La mulţi ani Adina-Elena!...

Năuci prin Deltă (episodul IV)

4,3o. Încerc să-l păşesc pe Bob, patul se dejghină din nou, îl calc, bietul om mă bagă undeva, în fine... stropesc cu plăcere sadică colţul casei benoclându-mă spre cer. Nici urmă de Luceafăr. Probabil sforăie cu madam Amore în braţe. Un pic de ceaţă parcă, parcă ar fi. Bună şi aia. Mai calc o dată pe Bob, la întoarcere, alege şi el un sfânt din calendarul ortodox şi mi-l transmite. Asta e, înghesuială mare, Mon Şer. Bebelouri, cristale şi rubine. Hotel prima-ntâia, ce mai!...
5,30. Suntem gata echipaţi. Scoatem din rucsaci aparatele şi băgăm în loc batoanele de salam şi caşcavalul după care Bob oftează de două zile. Îeşim pe poartă clămpănind îndesat prin nisip. Doamne-ajută!...

Capătul uliţei mari, cu un catralion de stâlpi de-o parte şi de alta, este învăluit în ceaţă. Nisipul, ieri uscat, numa bun de pus în clepsidră, acum s-a udat hăpăind cu nesaţ din ceaţa dimineţii. Parcă e mai bine acum, înaintăm mai uşor.

Ajungem la canalul minune. Câteva "rEgrete" pescuiesc liniştite. Târâş pe burtă, la adăpostul digului, reuşim să ne apropiem şi să facem câteva imagini frumoase. Mai ales Bob. La el aparatul declanşează când trebuie. La mine numai când vrea. Muşchii lui!... Încerc să-mi stăpânesc sentimentele amestecate. Nu pot da cu el de pământ, altul nu mai am şi ar însemna să mă uit toată ziua la Bob. Nu cred că mi-ar suporta privirile de viţel la poartă nouă, aşa că mă calmez printre două serii de trecut în revistă calendarul reunit al tuturor sfinţilor. După vreo două ore de clămpăneală şi benoclare la păsăretul flămând ne îndreptăm spre pădure. Celebra pădure Letea despre care dom' Nicu ne dăduse în prima zi o droaie de amănunte.

În faţa noastră un peisaj minunat şi cu cai ne face cu ochiul. Bob trage cadru după cadru. Eu mă uit la el ca raţa la fulger şi constat că deja mă doare degetul de atâta apăsat în zadar. Nici când clămpăneam cu Zenitul nu era aşa de frustrant. La marginea pădurii mâncăul din noi se revoltă. Drept pentru care întindem masă mare în sânul naturii. Peste jumătate de oră, sătui şi plini de încredere păşim graniţa dintre lumea liberă, de afară, şi cea visată în copilărie, a haiducilor de baltă din scrierile lui Panait Istrati, lumea codrului vrăjit.

Prima care ne întâmpină este o broscuţă verde. Abia acum îmi dau seama că, poate, era o prinţesă vrăjită care aştepta o sărutare să se facă iar femeie. Ce şansă am ratat. Mare ratangiu. De cînd mă ştiu tot ratez câte ceva... Ce vedem apoi este greu de povestit. Stejari, plopi şi cine ştie ce neamuri de copaci mai erau. Toţi izvorând dintr-o mare de nisip, din bălţi cu apă, unii cu liane sugrumându-le trunchiurile, ca în jungla lui Tarzan, alţii, stejarii cu uscături sub tot felul de forme ciudate, amintind de toate animalele lumii. Ţînţarii dau iama pe pielea noastră, dornici de sînge proaspăt, o droaie de ciocănitori bat toaca duminicii care-şi scurge clipele sub paşii noştri, păsăret nedefinit cântă de mama focului, fazanii se pierd printre lăstarii deşi, spre disperarea noastră. Mergem ce mergem, transmiţându-i telepatic lu dom' Nicu toate urările noastre de bine. Ne-ar fi trebuit o călăuză prin pădurea minunată. Din păcate are treabă cu Fetele, cu cei trei viţei, cu ceapa verde şi cu amintirile din copilărie. Asta e!...

Ieşim cu regret din pădure, nu înainte de a desprinde de pe un trunchi de fost stejat o iască cu etaj, înaltă de vreo 25 de centimetri, cadoul lui Bob pentru Manon (peste câteva zile am să vă rog să citiţi o poveste minunată despre un "Oraş minune", scrisă de ea. Numai să-i găsesc o imagine care să o ilustreze). Tăbârcim pe rând iasca grea de vreo 5 kilograme, mai facem poze la caii care pasc liniştiţi pe câmp, mai vorbesc în contradictoriu cu aparatul. El doar ascultă. Nu spune nici pâs!...

Iar pe marginea canalului, iare rEgrete, deviem pe uliţele de ieri pentru a dubla imaginile şi cu soarele care uitasei să vă spui: evedase din nori şi ne fierbea, deja, creierii din dotare. Cu o zi şi jumătate s-au înşelat beliţii de la Meteo. Aferim!...
Pe la 12.3o, după ce sorbim câte o bere la una din cele trei crâşme ale satului (acum aflarăm şi secretul: una era deschisă dimineaţa, alta seara şi cealaltă din când în când. Ca să nu-şi facă concurenţă neloială), ajungem la stabilimentu lu dom' Nicu. Ne mai explică câte ceva din gândirea filozofică proprie, vreme în care madam Amore ne pune dinainte ciorbă cu ciolan de viţel. Unul singur şi tăiat în două. Pentru două farfurii. Şi numai cu zgârciuri. Să nu ne îngrăşăm. De felul doi nu ne mai arde şi aterizăm direct în patul cu ostreţe pe dedesubt. Pe Bob îl doare capul şi parcă nici eu nu mă simt prea bine. Pe la 17 mai tragem o tură prin sat!... (iar... va urma)!...

Năuci prin Deltă (episodul III) şi aproape Demenţial Photos 8, 9, 10, şi 11

Întrucât dom' Nicu îşi terminase dimineaţă porţia de logoree, dându-ne mai multe citate din oameni celebri, inclusiv vreo trei din Cornel Dinu (de care Bob m-a întrebat la un moment dat cine este), l-am lăsat să trebăluiască prin curte şi să se minuneze singur şi în gura mare de ce de-a păsăret văzurăm şi fotografiarăm de dimineaţă, etc, etc... O tăiem repejor pe uliţele satului, cu aparatele în poziţie de tragere. Vremea bâhlită, fără urmă de soare, ne taie, uşor-uşor elanul. Înotăm anevoie prin nisipul de pe străzile largi ale unei localităţi cândva înfloritoare. Peste 150 de gospodării, dintre care acum mai mult de 60 la sută părăsite. Pustiu, ici colo câte un om robotind prin grădină. De copii, ce să mai spun. Îi numeri pe degete. Facem marş forţat vreo trei ore, căutăm o crâşmă să bem o bere. Sunt doar trei. Închise toate!... Pe la 18,oo ne retragem terminaţi spre stabilimentul lui dom' Nicu. Care ne ia în primire freş, după somnul reconfortant de amiază: "domne, aici staţiune balneoclimaterică ar trebui să se facă. Este un lac cu apă sărată, să vină oamenii la cură, să se facă bine. Un investitor trebuie, să facă piste de aterizare pentru avioanele uşoare. Să vezi ce de-a bănet s-ar scoate. Să daţi nişte anunţuri că vreau să vând nişte pământ. 100 de Euro metrul pătrat. Ce, vă strică un comision de 5-6.000 de Euro?" Ce să mai spunem? Bem o cană cu lapte de la Domnişoare, mâncăm o bucată de plăcintă, bună, făcută de madam Amore şi-l lăsăm pe filozoful nostru să se mai minuneze o tură de şedinţa foto la care asistase de dimineaţă când era cât pe ce să-i trag una peste chelie în momentele când gondolierul îl ruga să se dea de pe botul bărcii şi venea fix în faţa obiectivului meu când mă scremeam să declanşez. Noapte bună Bob. Mâine va ieşi soarele şi va fi mai bine. Nu te uita aşa lung la mine. Poţi să-njuri cu voce tare!...

Năuci prin Deltă (episodul II)

Dimineaţă pe la 5 şi 1o Bob începe să se foiască, treaz de-a binelea. Casc şi eu ochii, alintăm leaţurile de sub coastele noastre, ne îmbrăcăm la foc automat, dăm cu cremă pe la nas (să nu-l pârlească soarele), înşfăcăm aparatura din dotare şi suntem pupuică în curte. Soare canci. Dom' Nicu-Filozofu nu răspunde la apelul nominal. Apare pe la 6,3o cu o coasă în mână şi cu un braţ de iarbă pentru cei trei viţei din staul. Fetele, 4 la număr, deja plecaseră la cireadă. Pe la 7,oo doamna Amore ne serveşte omleta pe jumătate neprăjită, alături de o bucată de brânză foarte naturală. Şi bună. Mâncăm, gazda noastră udă între timp ceapa "îmi place să fie mai dulce, de aia o ud în fiece zi", iar pe la 8,oo aflăm prima surpriză a zilei: dom' Nicu n-are barcă decât în vis. Da a vorbit cu mai multă lume şi a găsit pe unul mai ieftin. Cu 70 de lei. Da să i-i dăm lui că i-a spus omului că suntem nişte prieteni, şi... Deja începe să-mi miroase a ţeapă, da nu zic nimic, să nu-i stric plăcerea lui Bob, care deja are febră fotografică şi nu numai, la gândul că va poza o mulţime de păsărici (cum i-a spus el în clasa I învăţătoarei când l-a întrebat ce vede într-o imagine din cartea de citire) şi, mai ales, la gândul că se va trage cu barca, el având rău de tot ce mişcă pe apă, pe uscat şi în aer. Când nu e la volan!... O luăm la picior, cale de vreo 800 de metri, până la canalul cu barca minune, se face 9,oo, dom' Nicu face telefonie mobilă cu un nene care nu mai apare, mai mergem fo 500 de metri până la barcă, barcagiul ciuciu. Îmi sare ţandăra şi-i transmit prin viu grai lu dom' gazdă că, dacă ştiam că nu are barcă proprie şi personală nu mă mai pupa printre bibelourile lui. În fine, apare nenea în cauză, cu 2 vâsle, un ghionder şi un bidon cu 1,5 l de benzină în mâini. Ne îmbarcăm, ptru-ptru motorul (dă Doamne să ajungă benzina), pornim. 300 de metri. Ora 10,oo. Intrăm apoi pe un cănălaş un pic mai lat decât barca. Motorul nu face faţă, de vâsle nici vorbă, doar prăjina lungă, ghionderul, face barca să se mişte. Şi asta vreme de o oră. Din 15 în 15 minute, dom' Nicu adapă Motorul cu câte un pahar din vinul de producţie proprie, precursorul Cabernetului (cu gust de diluant, pentru mine, necunoscătorul), Pe la prânz canalul se lărgeşte şi dăm într-un lac imens. Nici urmă de păsări. O luăm în dreapta, încercăm în stânga, ieşim de pe lac prin alt canal. Copaci puţini, păsări la fel. În fine... Rog gondolierul să intre printr-o gaură care-mi părea că dă într-un lac mai mic şi minune: găsim câteva zburătoare care se lasă cât de cât fotografiate. Dom' Nicu demonstrează talente de vâslaş fruntaş (asta atunci când nu se-ncurcă printre nuferii şi rogozul de pe baltă). Mai facem o tură pe lacul mare, dezmorţim aparatele spre câteva lebede, de-asupra noastră câţiva pelicani zboară în ciuda obiectivului şi ăsta fu şutingu primei zile la Letea. Nervii mei pocnesc unul câte unul pe măsură ce Canonul meu începe să dea rateuri, declanşând când i se scoală lui, deobicei în momentul când sătul de atâta apăsat pe declanşator dau să iau aparatul de le ochi!... Facem retur, Georgică, gondolierul, mână iar barca cu ghionderul (poezie!...), întâlnim iar caii bagabonţi şi o parte din cireada cu vaci. Cum stau şi-şi fac siesta îmi aduc aminte de cuplurile de lei văzute pe National Geographics (foto 2). Apare şi paznicul vacilor, călare şi cu un dulău cu limba scoasă alergând după el (foto 5), iar Bob coboară la cotitura dinspre sat, galben la faţă şi cu omleta de dimineaţă în cerul gurii. Până acasă mai facem ceva poze, eo rămân mai pe la urmă, vrând să-l întreb pe Georgică cât a încasat pentru tura de bărcăreală, da dom' Nicu se prinde şi se-ntoarce din drum, oferindu-se galant să-l ajute să care calabalâcul, inclusiv ditai motorul Yamaha, acasă. Tanti Amore ne-a pregătit celabra ciorbă pescărească şi a rămas cam neconsolată că am sorbit doar zeama şi nu ne-am atins de cele două capete babane care se lăfăiau în farfurie. De, orăşeni nepricepuţi. Drept pentru care, ca să nu ne ridicăm nesătui, aduce friptura pregătită pentru seară. Asta e. Încă cu adrenalina duduind în noi, şi cu Bob colorat normal la faţă, o tăiem spre uliţele satului (da asta, în episodul următor). Va urma!...