Elefantelul, copilul si tzopaiaca

1) Tzopaiaca- este orice suprafata cu un minim indice de elasticitate pe care copilul poate tzopai, tavali, face cascadorii sau pe care se poate azvarli pe spate ca un veritabil star rock in multimea aflata in delir.

 

2) Copilul - este personajul de sex feminin cu varsta de doi ani si trei luni care ar topai si in somn, si in timp ce mananca si, da, si in timp ce tzopaie. Sa-i spune generic Matilda :)).

 

3) Elefantelul - in cazul nostru unul curios, este locul unde personajul de la punctul 2 s-a intalnit cu suprafata de la punctul 1. Si ce s-au mai intalnit!

 

Sambata am primit cu mare drag invitatia Deliei de a "proba" un nou loc de joaca deschis la noi in cartier. Chiar destul de aproape, ori la o plimbare peste parc ori cu masina, ajungi la fel de usor. Mi-a fost drag se revad mamele blogarite invitate si ele daaaar, dar, cel mai drag mi-a fost sa o vad pe Matilda fericita. Pasiunea ei de capatai este tzopaiala, cum in casa nu-i loc de trambulina topaie si ea in pat/canapea. Acum vad si rostul saltelei de foarte multi bani, eu ma gandeam ca am cumparat-o pentru spatele meu beteag. Ar tzopai si pe parchet dar asta se incapataneaza sa ramana nepasator in fata tentativelor ei. Asa ca in clipa in care am intrat pe usa la Elefantelul Curios a pus ochii direct pe trambulina. Si ar fi stat numai in ea daca ar fi putut sari cu cele 3 mingi capturate in brate sau daca nu ar fi tentat-o tortul de morcovi de la Secret Kitchen- Home Bakery.

 

Mi-am amintit de vremea cand bunica statea cu noi si ne lasa pe ascuns sa tzopaim in patul parintilor. Altfel era zona interzisa. Insa bunica ne lasa sa ne bucuram in voie de arcurile dormezei :)). Chiar aveam un concurs de cine sare mai sus si cum sa nu sari foarte sus cand te suiai pe sifonier si sareai de acolo in pat?! Se pare ca aptituinle astea s-au mostenit genetic :)). Atat de fericita nu am mai vazut-o de mult timp si spre marea mea bucurie se pare ca a depasit fobia fata de copiii de o varsta cu ea. Dupa niste conflicte din parc prefera sa-i ocoleasca. Ori dragostea pentru trambulina a depasit frica. Oricum ceva s-a intamplat, ba chiar dorea sa interactioneze cu toti, chiar si cu cei prea mici ca sa priceapa jocul ei. Companie placuta, copil fericit, plecat acasa pasnic cu multi pupici si: Paaaa, bebeee! (chiar daca bebe era o doamna in toata regula). Ne-a placut sincer si ne mai ducem. Ar fi dragut sa organizam acolo o intalnire pentru mamicile (si copiii) care citesc pe aici pe blog. Ce ziceti?

 

Intre timp daca doriti sa mergeti sa vedeti cu ochii vostri locul de joaca (au si cursuri de dans haioase) Elefantelul Curios o puteti face de luni pana duminica, de la 10.00 la 20.00. O ora costa 13 lei, doua ore 20 de lei, iar daca vrei sa stai toata ziua platesti doar 30 de lei. Adresa este B.dul Constantin Brancoveanu nr. 7D (este pe straduta cam la 50 metri din bulevard pe langa spalatoria auto). Daca doriti sa-i contactati o puteti face la telefonul 0728.340.797 sau puteti trimite un email la elefantelulcurios@gmail.com. Mai multe poze de la inaugurare gasiti AICI.

 

P.S. cu reducerea primita de la cadourialtfel.ro am cumparat jmecheria asta perfecta pentru viitoarea camera a Matildei. Multumim!!!

Un cadou pentru o Mirunica

Nu mai pot de dragul lor, al bebelusilor. Iar cand se intampla ca o doamna draga sa aduca pe lume un alt suflet drag, fericirea este cu atat mai mare. Parte din bucuria de a avea acest blog, daca nu cea mai mare dintre ele, este ca a adus in viata mea oameni frumosi. Mame minunate dedicate copiilor lor, blande si intelepte. Pe copiii lor minunati pentru care ma bucur ca si cum ar fi ai mei. A caror dorinta de a fi bine si sanatosi o port mereu in suflet. Si, tot datorita blogului, am cunoscut si niste oameni foarte talentati care fac lucrusoare pentru cei dintai. Este o comunitate tare frumoasa si ma simt norocoasa ca ne-au indragit si primit!

 

Una dintre aceste mamici frumoase a devenit pentru a doua oara mama. Ne-am cunoscut datorita sarcinii, ne-a apropiat numele viitoarei mogaldete si ne-a facut sa ne iubim povestea copiilor nostri. Copii doriti, asteptati si veniti ca o minune atunci cand nimeni nu mai spera. Andreea este un om cu pace in suflet si asta se simte peste tot in jurul ei. Stai langa ea, si fara vorbe, si simti bunatatea ei. Miercuri seara, dupa o asteptare care a parut cam lunga, Miruna a venit pe lume. Vineri am fost sa o vad, avea o zi si unpicut si statea adormita la sanul mamei. Micaaa, micuuuta! Asa cum nu-mi amintesc sa fi fost Matilda- chiar daca si ea a fost bebelus- trebuie sa fie vreo problema cu memoria mea :). Ii privesti in dragalasenia lor pierduti in tot acest spatiu mare si nou, cautand mirosul si prezenta mamei. Mare minune este viata asta, si mamele, si copiii, si noi cu totul. Uitam, dar este bine uneori doar sa privim un bebelus si sa ne amintim din ce minune am fost si noi facuti. Mamica Andreea, iti urez tot binele din lume, sa fiti sanatosi si la fel de frumosi cum sunteti si acum! Sper ca numele acesta, Miruna, sa-i aduca noroc si o viata cu liniste si oameni frumosi! Sa raspandeasca in jurul ei bunatate si pace!

 

Iar pentru ca fiecare bebelus trebuie intampinat frumos nu puteam sa nu ma duc cu un dar pentru ea. Ce dar mai potrivit as fi putut duce decat un "Tort" special facut de Mirela- Cadouri BBlusi? Mirela mi-a devenit prietena in urma unei actiuni caritabile si de atunci ne tine in sufletul ei. Cand vorbeste despre fi-mea i se lumineaza ochii. O iubeste, iar mie aceasta iubire imi incalzeste sufletul. Cred ca ii sunt foarte dragi copiii in general pentru ca altfel nu ar fi putut face daruri atat de frumoase pentru ei. Eu am avut toata increderea ca va iesi ceva minunat, personalizat si dedicat povestii Andreei. Cadoul mi-a depasit asteptarile, parintii au fost incantati iar oamenii de pe strada au intors capul :). Se pot face astfel de cadouri de bun venit, aniversare sau trusouri complete pentru botez.  Pe Mirela o gasiti aici. Tot ea este autoarea deja celebrului tricou cu bufnita pictat manual pentru Matilda. Va las si pe voi sa va delectati, eu abia astept urmatoarea ocazie pentru a mai duce un "tortulet".

 

 

 

Ce am mai facut?

Suntem in cautari asidue pentru un apartament mai mare. Vizitam, vizitam, vizitam. La plural pentru ca istoria asta se intampla dupa ora 6 seara si Matilda ma insoteste. - Multumim Mihai pentru ca ne suporti!. Pentru ca imi doresc un apartament tot in zona in care locuim, intr-un perimetru destul de mic, ne invartim intre Tohani, Viorele, Blade, Pisc, Trestiane, Caramidari, Clopotari :)). Nume inspirate, nu gluma. Inca o data vad asemanarea izbitoare intre matrimoniale, turism si imobiliare. Punem pozele alea mai frumoase, din unghiul mai avantajos, tragem o spoiala, apoi ridicam pretentiile cat mai sus si asteptam sa vina Fat Frumos. Cam asa si cu imobiliarele, cerem cerul si pamantul pentru niste apartamente in care ultima data s-a facut curat in urma cu 10 ani (cand l-au cumparat, probabil). Mi-e imposibil sa inteleg cum pot unii oameni sa traiasca asa, cum mi-ar fi imposibil sa cumpar o casa in care au trait niste oameni atat de dizarmoniosi incat sa locuiasca intre gramezi de mizerie. Am gasit si vreo doua in care m-am simtit ca acasa, culmea, cele mai cocotate. Eu si cocotatele. Eu nu ma uit pe geam nici de la etajul sase.... la 10 probabil ca nu as iesi nici pe balcon. Preferatul meu este "la grec"- proprietarul este un grec, are trei copii frumosi si o sotie clada. Genul ala de om cu ochii senini, imi plac foarte mult si ei si apartamentul. Insa este la etajul 10, esti deasupra lumii, privelistea iti taie respiratia. Vezi pe geam jumatate din oras. Mai imi place un altul  la parter care are cea mai frumoasa mobila de bucatarie posibila, renovat si mobilat frumos, si il vand cu totul. Uoooof- cum ar zice Matilda. Mai cautam, ne mai tinem respiratia, mai calculam, mai vedem. Pana atunci fac planul (ca tiganul) cu bucatarii albe si dormitoare turquoise.

 

 

 

Intre timp ne-a mai vizitat si una bucata boala dubioasa- se pare ca a fost herpangina. Dar prea am scapat usor pentru a fi asta. Poate si pentru ca anul trecut, fix in aceeasi perioada, Matilda a facut Boala mana, picior, gura. Boli surori, acelasi virus. Din senin m-am trezit cu ea arzand ca focul, 40 temperatura. Abia se culcase si am auzit-o ca respira precipitat, am crezut ca viseaza urat si am pus mana pe ea ca sa stie ca sunt acolo. Cand am atins-o era fierbinte. Si la picioare, ceea ce inseamna ca a trecut deja de 39. Am trezit-o si a devenit usor lucida, imi era teama de un nou episod ca in primavara cand nu se mai trezea din somn din cauza febrei. I-am dat Panadol si intr-o ora jumatate nu mai avea nimic. Nici nu i-a mai revenit febra. I-am dat la recomandarea medicului inca doua zile Panadol la 8 ore. Mi-am amintit si ca de doua zile imi tot spunea ca are "par in gura", dadea cu limba pe cerul gurii dar nu ma lasa sa vad ce are acolo. In ziua cu febra ne-a zis ca a fost mancarea fierbinte, dar stiam sigur ca nu a fost. Probabil ca era senzatia de arsura din cauza pustulelor. Doua zile nu a mancat mai nimic solid. Acum recupereaza. Daca a fost herpangina, cum a spus medicul, am scapat foarte usor. In cele doua zile de "greva" a supt de zor. Episoadele de boala sunt momentele cand iti strangi singur mana si te feliciti pentru efortul alaptarii prelungite si pentru faptul ca dormi cu cel mic. Daca nu as fi fost langa ea nu as fi sesizat in timp util febra foarte mare. Ea nici acum si nici in primavra nu s-a trezit din somn cand a facut febra. Multi copii nu se trezesc si ajung la complicatiile febrei mari prelungite. Deci un beneficiu real, obiectiv si clar al dormitului impreuna este faptul ca poti interveni imediat in caz de boala. Nu mai spun cum alaptatul ne-a scapat de deshidratare. Un copil cu 40 temperatura pentru 3 zile si care nu poate sa inghita mai mult de o gura de apa va ajunge cu siguranta in spital. Mai putin unul alaptat. Faptul ca ea are oricand o sursa sterila de hidratare si hrana ne-a ferit de spitalizari atunci cand a fost bolnava. Cazul nostru :).

 

Deci program aglomerat, sper sa terminam curand si cu succes. Abia astept ca Mati sa aiba o camera de joaca, sa gatesc in viitoarea mea bucatarie alba  si sa-mi beau cafea pe bancheta de la geam in balconul ala modificat cu perete din sticla. Veniti si voi?

Mai multi?

Am dormit foarte prost saptamana asta. Uneori chiar deloc. Nu m-am simtit in apele mele si nu ma vedeam prea bine in weekend singura cu Matilda. Am rugat-o pe mama sa vina pe la noi, mai ales ca luni bona are o zi libera. A venit. Asa ca m-am retras din drum. Am simtit nevoia de niste clipe de reculegere, sa-mi adun gandurile. Am dormit si ziua. Aseara m-am culcat pe la 8 si m-am trezit doar sa-i dau san Matildei la ora ei de culcare. Cred ca era 10, cam asa. A topait cu Maia (mamaia) pana nu a mai putut- mamaia, ca fi-mea ar topai 24 din 24. Am dormit, am visat. Cred ca i-am dat san pe la 6 de dimineata, dupa nu mai stiu. Am dormit iar. Cand am deschis ochii am vazut vremea de afara, am decis ca mai stau putin in pat. Matilda se auzea alergand prin casa. Ea face totul cu simt de raspundere, inclusiv alergatul. Zici ca are mare si importanta treaba de facut. Cred ca se aude pana la parter cand calca hotarat cu toate cele 15 kg din dotare. Asa a fost ea, hotarata, de cand a venit pe lume. Mi-e tare drag de trasatura asta a ei.

 

Acum e afara cu Maia, o iubeste de nu mai poate. De cand a venit sta numai cuibarita in rochia ei alba cu maci rosii. Rochia e foarte ampla si copilului ii place sa se cuibareasca in ea. Saptamana asta a cerut sa vina Maia, sa o sunam, sa vina. Nani, pa, papi cu Maia. Am sunat-o, cand i-a zis nepoata-sa pe glasul ei mieroso-alintat: Maaaiaaa, paaa! gata, s-a executat. Probabil ca-i lipseste si acum a inceput sa isi poata exprima sentimentele. Spune cand ii e dor, cand e fericita, cand e trista, cand e nemultumita, cand vrea ceva. Este intr-o faza foarte manifesta a sentimentelor. Intr-un vid de afectiune. Oricata i-ai oferi ea tot mai vrea, tot mai este loc. Nu stiu ce simte sau ce s-a schimbat in ea. Se trezeste noaptea si ma cauta, o aud cum spune in soapte "mama, mama", apoi pun o mana pe ea si se linisteste, ma prinde de mana si ma tine strans. De cateva saptamani doarme asa, legata de mine. Sa nu plec, sa nu ma misc. Paradoxal cere mai putin la san. Noaptea chiar deloc. Dar vrea prezenta mea acolo. Zilele astea cred ca m-a simtit trista si a cerut sa vina si Maia. Asa face cand vede ca am ceva, imi lasa spatiu. Imi inchide usa la dormitor si ma lasa sa "dorm". Altfel usa noastra sta mereu deschisa.

 

                    iulie 2011                                                                     iulie 2013    

Maia e al doilea om in linie pentru ea. De fapt cam astia suntem oamenii ei. Eu si maica-mea. Si bona, dar ea este un om platit ca sa fie. Chiar daca o iubeste sincer pe Matilda, este tot un strain. Ma gandesc ca-i vina mea ca nu are mai multi oameni. Una ca nu are tata si toata familia sau prietenii din partea lui nu exista. Apoi, familia noastra este foarte mica si foarte ocupata. Nici eu nu am timp de nimic. Am doi prieteni reali si ei cu viata si timpul lor putin. Am ajuns sa apelam unii la altii doar in nevoi si urgente. Ma duci si pe mine, ma iei si pe mine, mergi cu mine la cumparaturi? Numai asa, nimic de relaxare. Pentru ca nu-i timp. Prietenii care au copii au si ei programul copiilor lor, e greu sa gasesti terenul comun. Tot stabilim sa ne vedem si nu mai apucam. La fel si amicii cu familie, e complicat sa poti respecta un program, mai ales ca in weekenduri nu mai stie fiecare ce sa faca mai repede. Suntem toti foarte ocupati, muncim, ne dam peste cap sa oferim copiilor cea mai buna viata. Si o metoda fara munca inca nu am gasit.

 

 Poate ca nici eu nu (mai) sunt cea mai sociabila persoana, nu simt sa interactionez cu mamele din parc pana in punctul in care sa ne vedem si acasa. Oricum Matilda petrece 4-5 ore pe zi in parc. Si nu este cel mai mare fan copii de varsta ei. Ii plac cei mai mari. Poate si pentru ca am avut mai multe incidente cu fetite de varsta ei foarte violente. Care din senin vin si te lovesc. Asa ca le evita. Cel mai mult ii plac oamenii mari, femeile tinere. Prefera oricand compania adultilor. De cand era bebe ii placea sa stea si sa studieze. Acum pune in aplicare ce a observat atunci. Ii place sa interactioneze cu oamenii mari veseli si pozitivi. Pe restul ii vede de la distanta si-i ocoleste. Are o selectie foarte buna, iar eu o las sa ii selecteze. Daca cineva nu-i place, fie el si cunoscut, nu insist, poate ca ea are alte criterii. Alt radar. "In lume" iesim destul, vede destule persoane straine. Deci are avea sens sa aduc mai multi oameni in viata ei? Are nevoie? Ii ajungem numai noi, astia putini? Stabilitatea nu e mai importanta? Suntem destui? De cati oameni are nevoie un copil ca sa fie fericit?

 

 

Cum am invatat iubirea

Ma surprind de multe ori simtind o mare dragoste fata de un copil care nu-i al meu. Inainte sa o am pe Matilda ma gandeam ca-i firesc, ca este o transpunere a dorintei de a avea copii, ca-i iubesc pe altii din iubirea inca neimpartasita cu propriul copil. Ca-i iubesc dintr-un fel de egoism, din nevoia de a iubi un copil. Nu aveam copilul meu si atunci il cautam in toti copiii din jur. O iubeam pe fetita celei mai bune prietene ca si cum ar fi fost a mea, ma bucuram pentru ea, plangeam pentru ea, o purtam mereu in gandurile ele. Imi amintesc cand am vazut-o prima data, avea o zi, era atat de mica, parea asa de fragila, cauta cu ochii in jur, era cel mai frumos lucru pe care-l vazusem pana atunci. Mi-a fost teama sa o iau in barte, nu  stiam cum sa o iau, am privit-o doar si am iubit-o. Dar m-am simtit stighera, mi-am dat seama ca nu stiu sa iubesc cu gesturi, sa imi exprim iubirea. Stiam doar sa privesc si sa iubesc de la distanta. Apoi s-a nascut Tudor- nepotul meu- mi-am strans nepotul in barte cu teama si grija. Mi-a fost ceva mai usor, poate si pentru ca era sange din sangele meu, pentru ca era parte din mine, dar tot nu stiam sa tin in brate. Era un soi de neliniste si un soi de nefiresc in aceasta iubire manifesta. Simteam ca-l iubesc, dar nu stiam cum sa-i arat. Oare sa fi fost mama din mine care-si cauta fericirea si implinirea sau pur si simplu suntem facuti sa iubim copiii? Este scris undeva in noi sa iubim orice pui, sa-i dorim fericirea, binele, sa simtim sa-l protejam atunci cand ii e greu? Dar cand a venit pe lume si copilul meu, nimic din toate astea nu s-a schimbat. Iubirea mea pentru ea nu a absorbit toata iubirea pe care o simteam inainte, din contra, a sporit-o si a facut-o mai frumoasa, mai clara. M-a ajutat sa o exprim, sa o arat. Prezenta ei m-a facut sa inteleg cu adevarat sentimentul de mama care inainte doar ratacea. Iubirea si-a gasit firescul. Si nu o iubeam pentru mine, o iubeam pentru ea si pentru tot ce insemna ea. Deci nu-i iubim din egoism, din neimplinire personala, nu-i iubim pentru noi: ii iubim pentru ei. Ii iubim pentru ca ei sunt viata.

 

De cand ma stiu imaginea unei mame impreuna cu puiul ei m-a emotionat pana la lacrimi. Priveam mamele cu bebelusi in parc si mi se parea ceva incredibil. Cata fericire! Cata puritate. Imi placea sa privesc chipul proaspetelor mamici. Sa le privesc mainile cum ocrotesc puiul in brate. Nu-i nimic mai frumos pe lumea asta decat chipul proaspetei mame. Pierduta si regasita complet in iubirea dintrea ea si prunc. Oglindita in ochii lui care au facut prima descoperire din viata- mama. Ochii copilului cautand ochii mamei pentru a se regasi acolo. Punctul de echilibru, de siguranta, de incredere, prima confirmare a existentei. N-as fi indraznit niciodata sa ma adresez unei mame, sa intru in spatiul ei, sa incerc sa cunosc starea aceea. Simteam, gandeam, intuiam multe. Dar nu stiam cum. Le priveam si imi pareau surprinzator de firesti. Nu intelegeam de unde vine acest firesc. Cand am ramas insarcinata am inceput sa inteleg, sa se faca lumina in jur, iubirea sa se aseze intr-un loc si sa nu mai alerge de nebuna in cautari straine. Am nascut si totul a devenit firesc, a devenit liniste si normal. Primele luni din viata Matildei m-au incarcat cu atat de multa energie pozitiva cat sa-mi ajunga pentru foarte mult timp. Probabil din energia aceea am trait acesti doi ani care au trecut. M-au facut sa pot si atunci cand eram convinsa ca am ajuns la capatul fortelor. Primele trei luni din viata ei au fost de o magie rara, amintirea lor pretioasa o sa ma insoteasca mereu. Au fost confirmarea a tot ceea ce intuisem ca va fi, au fost confirmarea sentimentului de iubire care nu se cere, care nu trece, care exista dincolo de orice. Acum mai avem timp doar de mici clipe de minunat si le punem acolo langa tot binele de inceput.

 

Ne nastem iubitori de viata, ne nastem fericiti, puri, optimisti, necenzurati. Ne nastem capabili de nesfarsita iubire. Apoi crestem si uitam, ni se pun limite, suntem "educati", incepe sa ni se corupa mintea, sufletul, devenim realisti, pierdem puritatea, uitam sa iubim viata. Nu primim ceea ce am fost nascuti sa primim si ne pierdem. Invatam soiul asta de viata pe care nu l-am cunoscut pana atunci. Din imbratisarea permanenta din pantecul mamei ne trezim intr-un imens si intr-un gol. Ce ni se intampla atunci cand vedem un copil? Incepem sa ne amintim de felul in care ne-am nascut sa fim. Ce se intampla atunci cand purtam si aducem pe lume propriul copil? Ni se intampla minunea de  a retrai starea originara. Ne intoarcem pentru un timp la a fi puri. Am ales, treptat, in sarcina si in primele luni de viata ale Matildei un fel de izolare. Am dorit sa fim lasate in pace. Aveam nevoie de asta. Am pierdut in perioada aceea prieteni, contacte, evenimente din viata celor din jur. Pentru prima data in viata adulta alegeam altceva decat sa exist pentru altii, sa fiu mereu acolo. Alegeam sa spun "nu" celor din jur si sa-mi spun un mare "da" mie si copilului meu. Am dorit sa nu ma mai incarc, sa nu mai absorb toate grijile din jur. Am dorit un armistitiu de la viata altora. Am vrut sa am pentru un timp doar viata mea si a copilului meu. Nu am cerut ajutor, dar nici nu am mai oferit. Am stat doar cu ea si am conservat starea aceea de minunat. Am considerat ca aveam dreptul la asta. Ca o viata asumat traita pentru altii mi-a castigat dreptul la un timp doar pentru mine si pentru ea. Ca puiul meu avea dreptul la 100% din mama ei. Imi dau seama acum ca am ales bine, ca avem ceva nepretuit care o sa ne uneasca toata viata. In acele trei luni am crescut ca om cat nu crescusem in 30 de ani. Am lasat iubirea sa creasca. Am invatat cum sa iubesc cu mainile, cu vorbele, cu tot corpul, nu numai cu sufletul si gandul. Nu numai pe altii, ci si pe mine.

 

 

M-am intors alta. Mai linistita, mai limpede, mai clara in sentimente si ganduri. M-am intors mai sensibila dar si mult mai puternica. M-am intors cu atingeri, mangaieri, strans in brate. Pe mine copilul m-a salvat de mine insami. M-a salvat de la a nu sti cum se exprima iubirea altfel decat prin a trai pentru altii. M-a invatat sa ma opresc, sa nu mai fiu mereu in cautare. I-am oferit trei luni din viata mea pentru lume si ea mi-a dat in schimb o alta viata. Viata unui om fericit si implinit prin el. Oferiti copiilor vostri acel timp, traiti in iubirea lor, traiti asa cum vor ei, asa cum au ei nevoie. Permanent acolo, permanent umpland spatiul din jurulul lor. Opriti putin viata lumii in loc, ea are timp sa astepte. Ce o sa castigati pentru voi si pentru copiii vostri nu v-ar putea da nimeni niciodata. Pretuiti acele clipe, zile, luni. Incercati sa fie cat mai multe. Lumea va fi tot acolo unde ati lasat-o. Dar voi o sa fiti intr-un loc mult mai fericit.

 

 

Trenu' babalasul

Anul de gratie 1984, Olimp, Hotel Moldova, noi stam la masuta de la geam si mancam gem pe paine. Bem lapte cald. Undeva dincolo de hotel trece trenul. Trece la ora fixa, ca trenul :).  In fiecare dimineata la micul dejun se aude trenul ciuuu-ciuuu. Aveam doar patru ani si nu mai stiu de ce l-am botezat asa: trenu' babalasu. Il pandeam impreuna cu fratele meu si faceam concurs cine il vede primul.   Ai mei se amuzau si nu au uitat nici acum. Mi-a placut mereu sa aud trenurile, sa aud cum trec pe sine si sa le aud suieratul. Daca as locui langa o gara probabil ca as fi printe putinii nebuni nederanjati de sunetul trenurilor. Mi-a placut mai mult sa merg cu trenul, poate pentru ca in tren nu-mi este atat de cumplit de rau cum imi este in masina. Poate pentru ca trenul ne ducea de obicei la matusa de la Brasov. Mersul cu trenul ma relaxeaza, ma face sa visez si sa sper. Trenu' babalasul a ramas de poveste. Aproape 20 de ani mai tarziu un alt copil priveste fascinat trenurile din gara, copilul meu.

 

S-a ivit o ocazie de la munca sa facem o deplasare la mare. Eu in scopul iluminarii haosului legislativ din domeniul muncii, copilul in scopul revederii cu marea. Erau patru zile intregi si nu suntem pregatite pentru o despartire atat de lunga- adica nu aveam cu cine sa o las- asa ca am mers impreuna. Pentru ca nu ar fi interesat-o seminarul legislativ, cred, am zis ca-i mai sanatos sa aiba insotitor. Deci  am facut echipa de trei- mama, copil si bona si am luat-o din loc. Dar nu oricum, ci cu trenul. Mai greu decat sa fac bagaje carabile a fost sa o opresc pe ea din topait. De cum s-a trezit a insfacat sandalele si fugi la usa- Maaaamiiii, paa! Apaaaa! Si asa a tinut-o pana cand am iesit pe usa. Fericire mare!

 

Calatoria cu trenul  a fost mult mai relaxanta decat cea cu masina. Iar asta 99% din fericirea ca nu i-a fost rau. Doar un parinte cu rau de masina care a transmis "darul" si copilului sau poate intelege fericirea asta. Pentru ca atunci cand ai trecut si tu prin asa ceva, suferinta pentru raul copilului este pe deplin traita si pur si simplu te consuma. Sa nu-ti mai vezi copilul chinuit, sa nu mai stai sa-l pazesti cu punga in fiecare clipa. Sa ajungi la destinatie cu aceleasi haine curate nu pline de tot ce a mancat in ultimele 12 ore. Este m-i-n-u-n-a-t! Minunat!

 

 

 

Trenul IR Bucuresti-Constanta si retur se misca decent- 3 ore fix, nu are intarziere, poseda aer conditionat chiar prea mult, am avut parte de parteneri de drum curati si decenti si foarte toleranti in socializarea cu maimutica. Cum ea nu-i dresata educata sa stea "cuminte" pe locul ei, ii place sa se miste, sa observe, sa cunoasca, sa socializeze. In medie este un copil normal, zic eu. Dar are oameni pe care ii place foarte mult din primul moment si oameni pe care nu-i sufera nici la a 10 a intalnire. Intre sunt oamenii care daca o lasa in pace si nu tabara pe ea din prima clipa au sansa de a fi acceptati. Daca esti lighioana si nu pricepi ca si copilul este om si are propria vointa si dorinta.... atunci o sa auzi niste zbierete de nu-ti mai trebuie a doua oara bagat in seama cu un copil strain.

 

La ducere am avut "noroc" de persoane pe care Matilda nu le-a agreat in mod special si a stat mai mult asezata. Mai ales ca langa noi era o cucoana care se ambitiona sa o faca sa vorbeasca si sa vina la ea in brate (?!!!?). Si la fiecare esec o intreba retoric: Nu te lasa mami, nu?. Da, tanti geniala, nu o lasa mami, altfel ar fi sarit de gatul tau si ti-ar fi recitat Scrisoarea a III a. Evident ca a facut-o pe Matilda sa planga si numai cine a auzit-o cum poate sa urle cand ceva o sperie intelege cam in ce mod a paralizat tot vagonul. Asa ca tanti cu permanent a lasat copilul in pace- prin simplul act de bun simt nu merge cu romanasul. S-a mai mirat doar peste ceva timp cand a vazut ca Matilda stie sa citeasca cuvinte simple pe litere dar nu vorbeste. Cum adica asa ceva?! I-am spus ca nu vorbeste pentru ca nu o lasa "mami". Evident ca nu s-a prins ca era o gluma. A coborat bombanind inaintea noastra. Amuzanti sunt cate unii.

 

 

 

Cand ne-am returnat copilul era in mare verva dupa cele 4 zile de jucat una bucata mama si una bucata bona pe toate sarmele posibile. Toata lumea era a ei, inclusiv toata lumea din tren. In proximitate un cuplu tanar si doua domnisoare asa pe la un douazeci si ceva de ani. Preferatele ei, victime sigure. Fetitele de o varsta cu ea nu-i plac deloc (din motive de fetite agresive lasate in libertate), dar astea mai maaari, astea sunt buneee. Si cand da din gene si vine si iti admira manichiura si cine stie ce biju, gata, esti cumparata. Le-a facut ordine prin genti, pe masuta, iar in genti, iar pe masuta. Si iar. Era asa de fericita incat bietele fete i-au facut jocul. La sfarsit au primit una imbratisare stransa si un "mama"- adica asta este complimentul suprem. Inseamna ca te-ai calificat in categoria de fiinte mame. Le-a facut cu mana si le-a urat clasicul: Pup, pa-pa! Deci a fost nesperat de bine- minus momentul cand a venit din senin o duduie sa-i ofere niste dracii de "pernute cu ciocolata", nu stiu de unde a rasarit si cum i-a dat prin cap sa-i ofere. Eu m-am suparat, copilul a plans, i-am explicat ca doamna a gresit si nu trebuia sa-i ofere pentru ca "pernutele" nu sunt pentru copii. Apoi i-a explicat si copilul, in putinele ei cuvinte, ca noi -adica mami, mae, ati (Gina), ucu (unchiu), Or (Tudor)- nu mancam alimente nesanatoase. Era prea frumos ca sa fie adevarat, deci trebuia sa ni se aminteasca totusi ca suntem in Romania unde copiii sunt un soi de caini sau ceva si trebuie hraniti pe strada de catre straini.

 

 

Gara din Constanta

 

 

Una peste alta a fost foarte bine. Nu am mai depins de nimeni, taxiul e pe bani nu pe rugaminti, ne-am descurcat singure, Matilda a fost fericita, si-a imbogatit experientele, nu i-a fost rau (iupiiiiiiiiiiiii), daca reuseam sa fac mai putine bagaje era minunat. Despre cum ne-a fost sederea de patru stele romanesti va povestesc maine, cu dedicatie speciala pentru o doamna care citeste pe aici pentru a se simti "amuzata" atunci cand nu ne e bine in concediu :). Sa nu o intristam si sa ne fie bine, zic!

 

 

P.S. - cumparati biletele de tren online in avans si puteti beneficia de o reducere de pana la 30% din pret. www.infofer.ro

 

Calaul modern

Calaul. In principiu era un nene anonim- ii puneau stramosul cagulei pe cap- care se ocupa cu despartit capete de trunchi. Harsht. Zicea un alt nenea, de data aceasta un nenea important, ca ai calcat pe bec, paaaac, nea calaul te scurta de un cap. In principiu procedura se aplica daca infaptuiai abateri grave si foarte grave. Era o metoda de justitie si disciplinare. Daca iti ardea de prostii stiai ce te asteapta. Uneori se intampla sa pici acolo la gramada si sa fii, in fapt, nevinovat. Ghinion. In marea economie a justitiei erai doar victima colaterala. Senzatia mea, ca nefericit locuitor al acestei tari, este ca am inceput sa ingrosam cam mult randurile victimelor colaterale. Traiesti in Romania? Vinovat! Ia tu de aici pedepese multe si marunte sau unele mai mari, in functie de cat de obraznicut ai fost si te-ai incapatanat sa-ti faci o viata aici. Si daca te-ai incapatanat sa-ti faci si o cariera pentru ca, na, tu, naivul, crezi in facerea de bine o sa primesti doua in plus dupa ceafa. Iar daca ai mai avut si proasta inspiratie sa lucrezi intr-un domeniu- sa zicem, asa aleator si pur ipotetic, resurse umane- paaaai, atunci, ia tu si o secure de calau si taie.

 

Calaul modern nu-ti mai taie capul. Nici macar nu te mai omoara. Te lasa sa te chinui. Poate pentru ca stie ca esti nevinovat, dar nimeni nu poate domonstra asta. Nu mai are nici masca, nu mai are dreptul la anonimat. El trebuie aratat cu degetul. Calaul modern nu mai ia vieti, el ia vise, sperante, drepturi (ha, ha), dreptul la fericire, dreptul la inocenta. A fost un film tare frumos, imi place mult, acela in care un tata militeaza pentru dreptul da a cauta/urma fericirea. Nici macar pentru dreptul de a fi fericit, ci pentru dreptul de a fi lasat in pace sa poti lupta pentru fericire. Mie oricum imi plac povestile cu final fericit, deci basmele. Viata insa... viata iti pune in mana o secure de calau si te invita sa-ti tai si tu o mana sau un picior- ori capul- dupa caz. Si totul pentru ca traiesti intr-o tara condusa pe dos, o tara in care i se nazare unuia sa zica o tampenie. Apoi altul, de mai sus, prea ocupat ca sa si gandeasca pentru el, preia prostia. Daca se mai gaseste si un nea latrator de pe la TV se mai meliteze si el niste informatii false, ca de ce sa le verifice cand nu are interes sa faca asta; gata, esti rezolvat. Se cheama ca trebuie sa pui mana pe secure pentru ca te-ai dovedit a fi vinovat de cetatenie romana.

 

Asa ca, romanule, nu visa! Nu invata, nu urma o cariera, nu dori sa evoluezi si sa fii bun in ceea ce faci, nu fa planuri in privinta carierei tale. O sa vina ziua cand cineva se va usura pe cariera ta. Apoi nu dori sa iti depasesti conditia, nu visa sa pleci de la maica-ta din sufragerie, Doamne fereste sa doresti sa ai casa ta. Si, mai mult decat orice, nu te apuca sa te impuiezi pe aici. Da ce ai cu bietul copil? E copilul tau si-l iubesti si poate vrei sa aiba o viata mai buna, ce ai cu el sa-l faci roman? Vrei sa aduci pe lume inca un vinovat din nastere? Pentru ça sentimentul vesnic in tara asta este ca oricat te-ai stradui sa faci ce trebuie va veni calul sa-ti taie mana aia care ti-a crescut la loc. Ca ea ti-a crescut, pentru ca tu esti incapatanat si nu te inveti minte. Tu esti ca amaratul ala din reclama, tu ai in fata calaul dar o tii una si buna - Batman, Batman!

 

 

 

 

Sunt omul cu securea in rand cu vinovatii care-si asteapta sentinta!

Mami, pa!

Doarme dusa, ciufulita si zambind. I se ciufuleste parul de la apa de ploaie mai ceva decat mie. Doua ciufulite, crete si zburlite. Ne-am intors din parc numarand baltile de pe strada. Nu din priviri, ci cu piciorul sau cu picioarle, dupa caz, forma si marime. Nu cred ca numaratoarea este una buna pentru ca a fost ca-n Caragiale- una la primarie, una la scoala de fete si inca una la primarie, si inca una. Am topait prin toate baltile, am, adica noi doua. Am fost in Herastrau la a 3 a editie "Miscarea face bine" si ne-a prins ploaia. Ploaie sanatoasa de vara care te face ciuciulete in 2 minute. Copilul foarte incantat, ei ii place ploaia asa cum imi placea si mie in copilarie. Atunci nu aveam grija hainelor, a sandalelor facute praf, nici a parului, a machiajului, nici a poluarii din apa, ca ne imbolnavim nici atat. Atunci ne balaceam cu gastele in sant si nu ne spunea nimeni nimic. Asa ca am lasat-o sa se joace in ploaie si in balti. Sigur nu va pati nimic, doar putina fericire :). Nici nu am ajuns bine acasa si dupa ce era iar uscata spunea: Maaami, paa!. Adica hai sa mai mergem undeva. Da, mergem, la culcare :).

 

 

               

Este in modulul acesta de cand ne-am intors din concediu. Nici nu intru bine pe usa de la munca si ea e cu o sandala intr-o mana si cu mingea in cealalta sa mergem paaa. Cel mai mult isi doreste sa mai mergem la mare. "Mami, apa mae (semnul de impreuna cu ea) pa!". Si cand in fiecare zi mijeste ochii si ranjeste dintii intr-o rugaminte sa mai mergem la mare cum sa ii spun ca nu?! Chiar daca nu mai aveam nici concediu si nici buget am reusit sa incropesc de o saptamana la noi la mare. Doar noi doua. La recomandarea Marei incercam Pensiunea Casa la Dinamo din 2 Mai. Lucrurile par foarte prietenoase cu cei mici si pretul decent pentru varf de sezon. Daca de data asta avem noroc si de putin soare... I-am spus Matildei ca mergem iar la apa mare si i-am facut un semn in calendar cu ziua plecarii. Acum e atat de fericita incat numara zilele si cum mai trece una o mazgaleste repede cu un creion moouv. Iar pentru ca saptamana asta s-a ivit ocazia sa o iau cu mine 4 zile la Mamaia deja isi face bagajele si planul cum "Mami, apa (semnul de plaja) (semnul de ea) tzitzi!". Pentru ca se pare ca cel mai mult a incantat-o sa stea la san pe plaja. Sau despre asta stie cum sa povesteasca. Deci, mare romaneasca, venim peste tine!

 

 

Sambata ne vedem in Herastrau!

Sambata avem in plan o zi in aer liber pentru a sustine evenimentul  "Miscarea face bine" ajuns la a 3 a editie. Programul zilei il aveti aici.


Intrarea este libera si va asteapta premii surpriza!

Desfăşurăm cea de-a treia ediţie “Cea mai mare ora de sport”!

Te aşteptăm în parcul Herăstrău din Bucureşti, sâmbătă, 6 iulie, între orele 9.00-15.00, intrarea Charles de Gaulle.

Ne vom bucura împreună cu Dolce Sport, Smartatletic şi Getfit de sesiuni de Functional Training, Kangoo Jumps, Zumba, Bokwa, Boot Camp, Khai Bo, Real Ryder (cycling), Rebound.

Aveţi copii? Cu atât mai bine :). Am pregătit pentru cei mici trupe de dans (Dance Planet şi Oana Ioniţă, Trupa Sobis şi echipa Millenium Art din Giurgiu) care îi vor încânta şi antrena la mişcare.

Mai multe detalii aici: http://bit.ly/11AqhU6

Vă aşteptăm! 

Despre cum a fost dupa...

 

"Prima data a fost greu, dureros, trecusera patru luni de la nastere si inca nu puteam sa imi expun tot corpul... a fost cu un tricou pe mine si cu lumina stinsa. A fost mult mai greu decat atunci cand s-a intamplat pentru prima data in viata, acum doar corpul era virgin, nu si mintea, poate si sufletul. Mintea stia totul, iar corpul nimic. Sufletul se temea."

 

De foarte mult timp imi doresc sa scriu despre asta. De vreo trei ori am inceput dar articolele au ramas in draft. Fiind un subiect extrem de intim este delicat sa scrii cu sinceritate si deschidere despre el. Si este cu atat mai greu atunci cand ai un blog cu nume si prenume, cand esti un om real cu fapte si vorbe, cand blogul tau are un chip nu mai departe de o simpla cautare pe google. Dar zilele trecute a fost un eveniment si pe bloguri au inceput sa curga articolele despre intalnirea respectiva. In aparenta era vorba despre un Studiu Gallup (“Recâştigă-ţi feminitatea“, despre calitatea vieţii sexuale a femeilor din România), in esenta era vorba despre un produs. Mai multe puteti citi aici. Nu am fost acolo, deci nu despre asta este vorba, dar m-a determinat sa scriu. Sa scriu despre ceva mai delicat, despre ceva ce ma asteptam sa fie adus in discutie, tot despre viata sexuala a femeii. Dar nu a oricarei femei, nu numai din Romania sau Bulgaria, ci despre viata sexuala a femeii care a devenit mama. Ce se intampla cu viata sexuala dupa sarcina? Mai bine spus dupa nastere. Pentru ca acela este momentul cumplitelor schimbari, al metamorfozei femeii, al lipsei de intelegere, al rupturilor si a izolarii.

 

Statisticile sunt cu siguranta interesante, dar eu nu m-am simtit niciodata statistica. Sunt o femeie complexa, cu trairi complexe, atat fizice cat si emotionale. Si niciodata nu mi-am simtit feminitatea mai in dificultate decat atunci cand am devenit mama. Imi amintesc ca in ziua testului de sarcina cu doua liniute am vorbit cu cea mai buna prietena, i-am spus ca eu simt ca viata mea de femeie s-a terminat. A inceput sa-mi vorbeasca despre implinirea femeii ca mama, dar eu nu la asta ma refeream. Si nici nu visam atunci cata dreptate se va dovedi mai tarziu ca am avut. La 30 de ani si fix doua luni cand am ramas insarcinata. Iar tot ce se spune despre femeia la 30 de ani este adevarat. Mai ales ce se spune despre maturitatea ei sexuala si despre intensitatea trairilor de natura sexuala. Ceva se schimba si lucrurile devin din bune foarte bune sau din foarte bune si mai bune. Era o perioada in care traiam cu siguranta apogeul vietii mele sexuale. Eram libera, aveam timp, aveam dispozitie, imaginatie, nevoie. Era foarte bine si ma bucuram de ceea ce aveam. Am fost mereu o femeie in contact cu trupul ei, mi-am recunoscut placerile si am explorat ceea ce simteam. Nu cred in "asta nu se face", iar limitele sunt stabilite numai intre cei implicati. Da, este intim, nu-i treaba nimanui ce face fiecare, dar uneori ajuta sa stii. Ajuta sa te cunosti, sa te descoperi si sa cunosti si ceea ce simte celalalt. In acest context a aparut sarcina si am stiut ca acea viata s-a terminat si ca lucrurile nu or sa se mai intoarca asa cum au fost.

 

Sarcina in sine este un carusel hormonal. Treci prin schimbari incredibile- fizice, emotionale, sexuale. De la perioade cand te simti o zeita, la perioade cand te simti un casalot esuat la mal. De la perioade cand iti vine sa versi numai la ideea de sex, la perioade cand ti-ai ingesui partenerul in scara blocului. Daca sarcina este sanatoasa s-ar putea sa o si faci :). Despre ce se intampla cu sufletul tau atunci cand in tine creste viata... cititi pe larg in tot blogul de fata. Apoi vine nasterea. Naturala, in cazul meu. Si orice ti-ar fi povestit prietenele, mama, orice ai fi citit prin carti este egal cu zero fata de ceea ce simti. Fata de ce furtuna te ia pe sus si cand te lasa inapoi pe pamant, pai, cand te lasa inapoi te lasa alta. Nu mai esti tu. Te-ai schimbat, s-a schimbat totul. Din femeia care iti apartineai ai devenit femeia mama, si esti a lui, a noului venit care a trait si respirat prin tine. Si totul, dar totul este intr-o alta lumina. Si nu realizezi cat de mult pana cand nu trec cele 6 saptamani de gratie pe care maria sa medicul le-a stabilit arbitrar drept perioada de refacere. Adevarul ca esti atat de fascinata de noua ta viata, atat de acaparata de noul venit pe lume, atat de coplesita de tot ceea ce inseamna viata de mama incat nici nu ai avut timp sa e gandesti oare "pe jos" ce mai e. Libidoul meu pe unde mai este? Energia mea sexuala unde este? De fapt simti ca nu mai este acolo, dar te simti usarata de asta, lipsa lor iti da timpul si dispozitia de a fi 100% a copilului. Iar sase saptamani trec intr-o clipa.

 

Pentru mine primul raport sexual a fost la patru luni de la nastere. Atunci am simtit ca pot, atunci am simtit ca vreau. Acesta a fost procesul natural si nefortat de nimeni. Atunci am avut curaj. Din pacate sau din fericire eu sunt parinte singur si nu a existat langa mine si cealalta jumatate cu nevoile sale. Pot doar sa realizez cat de infinit mai greu ar fi fost daca mai  era acolo un om cu nevoile lui. Cu aceleasi nevoi (aproape) neschimbate de sarcina si nasterea prin care am trecut eu. Un om care ar putea empatiza pana intr-un punct dar care, pana la urma, sa-si doreasca si locul lui inapoi. Pentru ca si asa, oricat ar fi de dedicat si de iubitor de familie, barbatul isi simte locul luat. Si asa si este. Spun ca a fost din fericire pentru ca am putut sa aleg singura momentul cand m-am simtit pregatita. Refacerea fiziologica dureaza mult mai mult decat cele 6 saptamani. Ma si amuza, in conditiile in care am avut si reactia alergica la firele folosite pentru refacerea rupturilor si a epiziotomiei la 6 saptamani eram aproape ca dupa nastere. Ranile erau departe de a fi vindecate. Si in mod clar incompatibile cu orice idee de viata sexuala. Daca ai avut nesansa sa ti se faca si epiziotomie va dura pana spre doua luni ca sa simti ca acolo nu mai este o rana deschisa. Durerea si disconfortul pot persista si pana la un an. Nasterea naturala traumatizeaza vaginul, il raneste. Refacerea dupa nastere este lunga si dureroasa, de fapt in majoritatea cazurilor este asa. Iar un astfel de traumatism nu este depasit usor nici psihic. A fost o agresiune. Oricat de minunat este sa aduci un copil pe lume, fizic a fost o agresiune. Iar creierul tau asa isi aduce aminte si te face sa-ti fie teama. Iti va fi teama de durere, de ranire, de lipsa functionalitatii. Iti este teama si de lipsa de placere, de lipsa de senzatii, de largirea vaginului. Pentru ca circula mult prea mult mitul femeii care a nascut si a barbatului care "nu mai simte nimic" in timpul actului sexual. Supriza va fi ca problema este exact inversul- lipsa largimii.

La ce sa te astepti fizic? Vaginul s-a intins, a fost taiat sau s-a rupt in mod natural. Oricine a vazut un vagin si oricine a vazut un bebelus. Diferenta de gabarit evidenta. Ehh, bebelusul si-a facut loc si a iesit pe acolo, in mod miraculos- as zice. Deci trauma fizica este mare. Oricat am vrea sa ne facem ca ploua, ca acei copii minunati nu au iesit pe unde au iesit... dar asa s-a intamplat. Si este bine sa iti privesti copilul, si capul lui, si sa intelegi ca aceea este dimensiunea la care a ajuns si vaginul tau. Si mai ales sa intelegi ca pentru a isi reveni are nevoie de timp. Este absolut normal sa simti teama. Si trebuie sa-i vorbesti si partenerului despre asta. Pentru ca inceputul va fi dureros si nu trebuie grabit. Imi amintesc ca primele incercari ar fi fost chiar amuzante daca nu ar fi fost atat de dureroase. Dureros pana la pierderea oricarui curaj de a mai incerca. Vaginul isi pierde flexibilitatea, atat din cauza ranirii cat si din cauza hormonilor. Pe langa pierderea flexibilitatii nu mai exista nici lubrefierea. Lubrefiere direct asociata cu dorinta si placerea femeii. Dar in principal cuazele sunt tot de natura hormonala. Si in cazul femeilor care nu au trecut printr-o nastere naturala aceste doua probleme sunt prezente dupa sarcina. Iar daca mama si alapteaza, ele sunt cu atat mai pronuntate. Este normal si isi vor reveni cu timpul. Eu am simtit nevoia sa ma duc la medic pentru a ajuta cu refacerea. Pentru ca lucrurile stateau atat de rau incat trebuiau ajutate. Senzatia era ca a fost "prins prea mult la cusatura". Multi glumim pe tema asta, dar nu este nimic placut. Cand diametrul nu permite niciun fel de penetrare sau una foarte dureroasa este un semn ca ar trebui sa mergeti la medic. Stiu ca nu aveti niciun chef sa se mai uite cineva acolo sau sa va mai provoace durere, dar depasiti momentul si faceti o vizita ginecologului. Imi amintesc ca eu ii spuneam despre ce simt fizic si el imi tot explica despre atasamentul meu fata de copil, ca asta impiedica buna functionare sexuala. Lucru perfect valabil daca intre dragostea pentru copil si afectiunea pentru partener ar fi existat vreo legatura sau concurenta, in cazul meu nu se punea problema. Am cam sarit atunci calul si i-am spus ca nu din dragoste pentru copil nu se intampla nimic pe jos (nu tocmai in cuvintele acestea) si m-a crezut. M-a consultat si mi-a dat tratament hormonal cu ovule pentru a ajuta cu refacerea tesutului si a mucoaselor. Chiar a ajutat. Sunt sigura ca daca as fi stat asa as fi intrat intr-un cerc vicios al neplacerii si una ar fi determinat-o pe alta. Deci nu ignorati si nu va simtiti rusinate. Mergeti la medic. Nu strica nici excerictiile pentru refacerea zonei pelvine, exista si cursuri de gimnastica dedicate. Te vor ajuta sa reintri in contact cu tine si acele parti ale corpului pe care vrei sa le faci pierdute.

Libidoul? Libidoul este "cheful" de a face sex. Daca la aspectele fizice ma asteptam, la "moartea" absoluta a libidoului nu. Natura a facut femeia in asa fel incat dupa nastere sa isi vada de pui. Hormonii preiau controlul si te lasa fara energia sexuala. Esti mama si atat. Esti orientata spre a hrani, ingriji si proteja copilul. Sex? Ce-i ala? La inceput nici nu m-am gandit, eram atat de concentrata pe copil, ata de fara timp, de nedormita, de obosita incat nu m-am gandit deloc. Apoi au trecut o luna, doua, trei.... si am inceput sa imi dau seama ca lucrurile s-au schimbat profund. Schimbarea m-a speriat. Nu aveam niciun fel de impuls sexual. Ma gandeam cu groaza cum ar fi fost daca langa mine ar fi fost si un barbat cu nevoile lui de intimitate. Chiar si cuvantul acesta- intimitate- isi pierduse sensul. Dupa ce 9 luni esti expusa, controlata, verificata, dupa ce ai nascut cu tot ce prespune asta- intimitatea isi pierde sensul. Pentru ca altfel nu ai face fata acestui exibitionism fortat. Imi amintesc cand am iesit prima data singura pe strada. Fara burta si fara copil. Ma simteam goala, era ca si cum as fi iesit in fundul gol pe strada. Din omul care mergea cu privirea sus pe mijlocul drumului acum imi venea sa ma preling pe langa pereti si sa nu ma vada nimeni. Intamplator acea perioada a coincis si cu un varf al atractivitatii. Mai frumoasa si mai sexy decat atunci nu am fost niciodata. Corpul meu nu suferise modificari neplacute, o mica urma de burta, sanii erau cu doua numere mai mari, in timpul sarcinii slabisem, din exterior aratam mai bine ca niciodata. Din interior... nimic. Uram ideea in sine. Nu doream sa trezesc reactii sexuale, nu doream sa fiu privita ca o femeie. Eram chiar agresiva la orice intentie sexuala orientata catre mine. Imi aparam maternitatea asa cum o fac animalele. Asa cum fac toate femelele acestei lumi. Nicio proaspata mama din regnul animal nu este dispusa spre imperechere, asa ne-a facut natura. Iar cum intre animale nu exista relatii si "obligatii conjugale" femelele isi vad linistite de puii lor. Insa pe noi, ca fiinte relationale, ne sperie. Te sperie lipsa de chef, de atractie, de dorinta. Te sperie dorinta neschimbata a celuilalt. Ti-e teama sa nu isi indrepte dorinta in alta parte si cedezi obligatiei. Ne mai revenim? Da, daca ne acordam rabdare si timp. Da, in timp. Si cand spun in timp, spun un an. Cam pe la un an de la nastere se aseaza lucrurile in asa fel incat sa le numesti "normale". Cam pe la doi ani dupa pot sa apara iar scantei. Dar pentru asta este nevoie de timp si de intelegere, de rabdare si de redescoperire.

Psihic si emotional? Aici este cheia, aici este greul si nebunia. Psihic duci o lupta grea. Cu schimbarea, cu tine, cu partenerul, cu datoria fata de copil. Intervine frustrarea, nemultumirea, nerabdarea. Stii cum ai fost si vezi cat de diferita esti acum. Psihic esti alt om. Si cel mai important este sa constientizezi si sa accepti asta. Nu mai esti al tau si al partenerului, esti al copilului. Ii apartii trup si suflet. Este greu sa iti imaparti timpul si stropul de energie care iti mai ramane. Prin oboseala, sani durerosi, emotii si confunzii sa poti sa-i acorzi si celuilalt atentie. Daca alaptezi aceasta senzatie de apartinere este cu atat mai profunda. Eu nu ma puteam dezbraca, pur si simplu. Si nu pentru ca ma simteam neatragatoare. Nu puteam sa-mi expun sanii pentru ca erau ai copilului, de atins nu mai spun, era zona interzisa. Isi pierdusera orice conotatie sexuala sau erotism. Erau sursa de hrana si de alint a copilului. Nici abdomenul care inca mai purta urma sarcinii, inca simteam nevoia sa-l protejez. Am avut norocul ca in rest sa fiu impacata cu trupul meu. Am, insa, prietene care au suferit transformari greu de acceptat. Chiar deformari. Din femeile tinere si frumoase au devenit... de nerecunoscut pentru ele si pentru partener. Le-a fost extrem de greu sa se accepte asa si mai greu sa se iubeasca asa. Daca nu chiar imposibil. Chiar daca partenerii lor le vedeau tot frumoase, uneori chiar mai frumoase. Este greu sa accepti ce s-a intamplat cu trupul tau si ca nu va mai fi niciodata la fel. Este greu sa-ti regasesti feminitatea sub toate aceste schimbari si sub "dusul" de hormoni care iti spune ca nici nu trebuie sa ti-o regasesti. Doar amintirea celei care ai fost se mai razboieste cu ceea ce esti acum. Dar trebuie sa-ti faci timp pentru tine, sa te redescoperi. Sa-ti faci timp pentru partener si sa-l ajuti sa te redescopere. Daca simti ca nu o poti face singura (singuri) cauta ajutor specializat, vorbeste cu un psiholog. Iti poate explica mult mai bine procesele complexe prin care treci, la unele nici nu te-ai gandi. Cum ar fi teama de o noua sarcina. Multe femei intarzie reluarea vietii sexuale din teama de a nu ramane iar insarcinate. Subconstient stiind ca nu mai pot face fata unei noi sarcini.

De ce am ales sa scriu despre asta? Pentru ca vreau sa stiti ca este normal. Pentru ca atunci cand am trecut prin toate astea as fi vrut sa am confirmarea ca nu am luat-o eu razna, dar nu din carti, ci de la un om real. Ca nu exista termene si reguli, ca sase saptamani sau sase luni inseamna acelasi lucru atunci cand vine vorba de ce simte cineva. Ca aproape toate am trecut prin schimbari, prin dureri, prin lipsa libidoului. Este normal sa te simti si furata, si nedreptatita, este normal si sa te revolti si sa-ti vrei viata ta inapoi. Este normal sa te simti neatragatoare, sa-ti vezi corpul modificat, sa nu iti placa partile care "atarna". Este normal sa nu vrei sa-ti fie atinsi sanii, sa-i vezi ca pe ceva ce apartine copilului. Este normal sa-ti fie teama de durere, de lipsa functionalitatii. De lipsa placerii. Multe dintre temerile tale se vor adeveri, si asta este normal. Chiar daca foarte putine recunosc asta, chiar daca nu vor sa vorbeasca pentru ca nu vor sa-si expuna partenerii sau sa-i jigneasca cu ceva. Nimeni nu vorbeste cu placere despre lucruri intime si delicate. Intreaga ta viata s-a schimbat, rutina, casa, mancarea, patul, spatiul. Dar trebuie sa intelegem ca este ceva normal si ca toate mamele au trecut prin asta. Chiar daca este foarte greu de acceptat. Maternitatea ne-a schimbat. Important este sa intelegem in ce fel si sa ne acordam timpul pentru a ne redescoperi ca femei senzuale. Sa ne dam timp ca hormonii sa se linisteasca, sanii sa-si revina doar la a fi parti ale corpului, vaginul nostru sa redescopere si senzatiile placute, sa se vindece si sa uite de trauma prin care a trecut. Orice grabire a procesului poate face mai mult rau decat bine. Nu-i ca atunci cand scoti o masea, repede si ai scapat. Vorbiti cu cel de langa voi si ajutati-l si pe el sa inteleaga aceasta schimbare. Sa intelega ca este ceva normal si ca nu este vina nimanui. Este viata in cea mai pura manifestare a ei. Lucrurile or sa fie iar bine, foarte posibil sa fie chiar mai bine. Merita sa asteptati :). Intre timp puteti incerca alte forme de manifestare a afectiunii si atractiei fata de partener.


Recomand o resursa de incredere pentru tot ceea ce inseamna pre-sarcina, sarcina, nastere, post- sarcina si nastere: Baby Center.

 

Sfaturi, sugestii, recomandari?

Pentru ca nu simt ca am avut concediu anul asta si pentru ca doresc o schimbare de strategie si, mai ales, pentru ca vreau sa o mai duc pe Matilda la mare, sunt in cautare de sugestii si recomandari. Asa cum i-am promis cand a venit in viata mea, vreau sa fiu langa ea in zilele speciale pentru noi- ziua ei de nastere, ziua mea de nastere, ziua ei de nume, saptamana noastra speciala din august. Deci intre 10 si 18 august planuiesc o vacanta pentru noi. Vreau sa fie la noi la mare, in civilizatie, un loc curat, sigur si prietenos cu un copil de doi ani. Sa fie aproape de plaja. Daca ar fi un loc si cu bucatarie sau macar frigider in camera ar fi minunat. Pensiune, hotel, complex- nu conteaza. Cine stie, cine cunoaste, cine recomanda din experienta proprie?