Nu mai citisem până acum cărţi de Ruxandra Cesereanu, iar asemănarea romanului "Angelus" (ed. Humanitas, 2010) cu proza scriitorului rus Mihail Bulgakov subliniată pe coperta cărţii, m-a direcţionat spre Maestrul şi Margareta. În final, am ajuns la concluzia că scriitura Ruxandrei Cesereanu nu seamănă deloc cu cea a scriitorului rus, total diferite fiind stilul povestirii, construcţia romanelor şi curgerea lor. La nivelul inspiraţiei se poate observa o asemănare între scriitoarea româncă şi scriitorul rus, iar aceea constă în preferinţa amândurora pentru planul fantastic, pentru demonologie (în cazul lui Bulgakov) şi pentru angelologie (în cazul Ruxandrei Cesereanu), însă modul de abordare diferă.
Angelus este un roman care vorbeşte despre îngeri, despre o lume în care se răsfrânge cerescul şi care determină o schimbare în bine, dar şi în rău a oamenilor. Însă răsfrângerea aceasta a lumii de dincolo, e ceva ce ţine mai mult de fantastic, de science fiction, decât de teologie, mistică sau de o anumită revelare a dumnezeirii în plan fizic.
Pe cei trei îngeri (fiindcă în carte este vorba despre trei îngeri care „se scoborâră în Metropolă”) îi întâlnim chiar în prima pagină a romanului: „Erau identici: în blugi şi tunică, dar cu o mantie albastră, chiar azurie [...], apoi cu părul şaten, cârlionţat şi lung, leagat într-o coadă. Aveau ochii alungiţi, sprâncenele parcă pictate […], gâturi lungi ca de păsări flamingo şi, mai ales […] nu puteau vorbi.” Ceea ce şochează la o primă lectură este aspectul exterior al îngerilor, altfel decât îl avem înfăţişat în iconografia ortodoxă sau chiar în cea catolică. Cu toate aceste, imaginea lor împrumută, pe alocuri, elemente mai puţin cunoscute din iconografia bizantină, pe care autoarea le împleteşte cu unele fantastice sau cu altele obişnuite. Tunica pe care îngerii o poartă prezintă similitudini cu cămăşile bărbăteşti populare, după cum ne va fi explicat ulterior. Se creează aici o împletire a modernităţii („în blugi”) cu tradiţia („şi tunică”), adică a unei mentalităţi contemporane cu una tradiţională, sau a unei viziuni moderne a îngerilor cu una consacrată, anticipând de pe acum, impactul pe care îl vor avea aceşti îngeri asupra oamenilor mai umili, asociaţi oarecum unei structuri ţărăneşti (tradiţionale), şi asupra celor din centrul metropolei (aparţinând modernităţii). Îmbrăcămintea îngerilor, aşa cum este înfăţişată în iconografie şi chiar în Vechiul şi Noul Testament, aminteşte de veşmintele largi, asemănătoare celor monahale, strălucitoare şi în diverse culori. Pasajele din Evanghelie care amintesc despre apariţii ale îngerilor precizează mereu că hainele acestora erau albe: „un înger al Domnului (a cărui înfăţişare) era ca fulgerul, şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada” (Matei 28,2-3); „un tânăr îmbrăcat în veşmânt alb” (Marcu 16,5) „doi îngeri în alb” (Ioan 20,12); „doi bărbaţi în veşminte strălucitoare” (Luca 24,4); iar icoanele (spre exemplu binecunoscuta icoană „Sfânta Treime” pictată de Andrei Rubliov) înfăţişează îngeri în veşminte de culorile albastru, verde şi roşu. Îngerii din romanul Ruxandrei Cesereanu păstrează foarte puţine elemente din iconografia bizantină, iar unul din ele este culoarea albastră a mantiei lor.
Autoarea mai specifică: „erau muţi”, detaliu interesant, deşi nici acesta tocmai original, ci preluat şi modificat uşor, din teologia ortodoxă. Intrigantă e muţenia, aparenta muţenie a îngerilor, deoarece în majoritatea cazurilor în care apariţiile îngerilor sunt prezentate (Vechiul sau Noul Testament), ei dimpotrivă, vorbesc: cei trei îngeri îi vorbesc lui Avraam, Iacob vorbeşte cu îngerul cu care se luptase o noapte întreagă, arhanghelul Gavril îi vesteşte lui Zaharia naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, apoi vesteşte Fecioarei Maria naşterea lui Hristos, îl îndrumă pe Iosif, ocrotitorul Feciorei; îngerul de la mormântul Domnului vesteşte Învierea mironosiţelor. Cu toate acestea, teologia ortodoxă, prin Sfântul Isaac Sirul vorbeşte despre tăcerea îngerilor, pe care o numeşte „misterul veacului ce va veni”. Tot el afirmă că îngerii nu ne vorbesc decât tăcând, ei putând privi direct în sufletele oamenilor, realizându-se astfel un dialog misterios şi tacit. Sfântul Dionisie Areopagitul spune cu privire la tăcerea îngerilor că „este o formă supremă a ascultării, e semnul radical al smereniei disponibile”. Deci, îngerii din roman, nu sunt muţi propriu-zis (acest lucru se va confirma ulterior), ci muţenia lor e una asumată, tăcerea lor e plină de gest şi aluzie, tăcerea lor e una făptuitoare, pentru că discursul îngerilor e înlocuit de prezenţă. Îngerii au un limbaj al lor, caracterul intutiv îl distinge evident de limbajul uman, diferenţa nu ţine decât de forma exterioară, de aceea lipsa vorbelor lor este percepută ca muţenie. Comunicare se va produce, ulterior, la acest nivel intuitiv al limbajului, între unul din îngeri şi o fată de la ţară, care „ştia sigur că acesta nu putea fi decât înger”, iar acestă înţelegere profundă este posibilă datorită nivelului spiritual şi implicit, nivelului ridicat de cunoaştere al fetei de la ţară – este binecunoscută ideea că lumea satului este mai încărcată de spiritualitate decât cea a oraşului. Legătura dintre cei doi este pusă în valoare şi în următoarele capitole, când dintre toţi cei chemaţi la interogatoriul îngerilor, numai fata poate comunica cu unul dintre ei. Îngerii vor vorbi în cele din urmă, însă numai de trei ori (cifră simbolică) şi într-un singur glas, ceea ce nu poate fi interpretat decât ca o unică voinţă care îi conduce pe toţi trei. Ei vor vorbi întâia dată cu doi copii, apoi cu o ghicitoare şi în cele din urmă cu Merlin, iar din dialoguri nu reiese decât o incompatibilitate a lumilor, marcată de un absurd al replicilor, de o necunoaştere din partea îngerilor a unor sensuri ale limbajului uman: „- Ce înseamnă prea rece? se mirară străinii. – Înseamnă cu indiferenţă.” În general, după cum am expus mai sus, îngerii nu vorbesc decât pentru a vesti ceva, dar îngerii romanului acestuia nu sunt îngeri obişnuiţi, de aceea replicile lor au rolul nu de a vesti, ci de a aprofunda anumite taine: „ – Care e asemănare dintre un om şi un înger? (întrebă bătrâna ghicitoare) – Arată la fel, dar nu sunt la fel. Se deosebesc prin vorbă şi prin umblet.(răspunseră îngerii) – Ia te uită, se miră bătrâna, prin urmare nu timpul îi deosebeşte. – Care timp? – Nemurirea, chicoti bătrâana. – Timpul nu s-a supărat niciodată pe noi, ziseră cei trei râzând. Fiindcă timpul şi-a văzut întotdeauna de ale lui.”
Autoarea aduce unele inovaţii cu privire la identitatea îngerilor: aceştia au corp şi sunt şi bărbaţi, or binecunoscut este faptul că îngerii sunt fiinţe necorporale şi că numai corporalitatea poate fi divizată pe sexe. Ruxadra Cesereanu realizează o lume în care materia şi spiritul par a fi negociat o cale de mijloc, aşa încât imaterialul să poată apărea şi să poată fi pipăit – corporalitatea lor este transfigurată de har, ei putând avea putere, întocmai ca apostolii, să vindece diferite suferinţe.
Ceea ce şochează cel mai puternic cititorul este chiar lipsa elementelor distinctive ale îngerilor: aripile; îngerii Ruxandrei Cesereanu nu au aripi, iar acesta devine cel mai puternic motiv de îndoială asupra provenienţei lor divine. Preşedintele, patriarhul, teologii, savanţii, filosofii îşi vor pune mereu întrebări cu privire la lipsa aripilor. Dispute se iscă şi cu privire la felul îngerilor: oamenii nu ştiu dacă aceştia sunt îngeri păzitori, îngeri căzuţi sau îngeri ai Apocalisei, iar această dilemă nu se va dezlega nici chiar la sfârşitul romanului, mai mult, autoarea se joacă, propunând ideea conform căreia nici măcar îngerii nu ştiu ce rol au de împlinit, însă nici acest lucru nu este tocmai original în scriitura romanului, căci scriipturile indică că această cunoaştere a lor este limitată, deşi în privinţa altor taine.
Ceea ce pare nou la prima vedere, este ideea că aceşti îngeri neobişnuiţi fac de fapt, parte din visul pe care Dumnezeu îl visează, şi pentru că Dumnezeu nu se poate trezi, împărăţia cerurilor este închisă, iar îngerii nu se pot întoarce înapoi, fiind condamnaţi a rămâne în lumea oamenilor. Visarea aceasta a lui Dumnezeu se leagă de un concept întâlnit în teologia ortodoxă, acela al imaginaţiei divine (imaginatio vera), care se diferenţiază de imaginaţia omenească, prin aceea de a fi o facultate creatoare, o facultate instauratoare de realitate, ce produce lumi consistente, aşa cum afirmă Sfântul Grigorie Palama.
Are loc către sfârşitul romanului o transfigurare a periferiei, aceasta devine Baraca Îngerilor (cei de la perifierie îşi „însuşesc” îngerii şi se izolează de restul metropolei creând astfel revoltă şi un „război” între cele părţi); şi fenomene ce ţin ce sfera fantasticului marchează această transfigurare: în jurul îngerilor încep să roiască licurirci, apar păsări flamingo care rămân mult în preajma unei fântâni arteziene apărute din senin în mijlocul pieţei, la graniţa cu metropola cresc tufişuri de liliac mov ca o junglă marcând astfel hotarul – toate acestea separând periferia şi sugerând ideea unei grădini paradisiace.
Romanul înregistrează însă şi scăderi. Senzaţia puternică pe care cititorul o are la lecturarea acestuia este aceea a unui discurs fragmentat, obositor şi greu de urmărit; cele mai multe capitole dau impresia cel mai adesea că o singură voce, şi nu mai multe (aşa cum afirmă vocea naratorului) rezumă steril povestea. Romanului îi lipseşte o anumită curgere, dar şi o armonie a povestirii; cititorul are permanent senzaţia unui dialog, elementele oralităţii fiind şi ele prezente destul de pregnant: („îngerii, mă rog, presupuşii îngeri”; „Erau sau nu? Sau erau, hmmm – doar fanteziile cine ştie cui ” […]). Există capitole care redau discursuri politice, filosofice sau chiar teologice, din care transpare cercetarea în diferite domenii pe care autoarea a făcut-o, dar care devin iritante prin repetiţie şi, de cele mai multe ori, prin prea multa explicitare, care duce uneori la o limitare a imaginaţiei cititorului.
Personajele sunt de cele mai multe ori abia schiţate, având o singură trăsătură de caracter (dorinţa de înavuţire rapidă sau faima, sunt desigur şi câteva excepţii), diluate şi cel mai adesea deloc credibile, aşa cum sunt Patronul, care începe să realizeze mintal tot felul de reclame cu îngeri de genul: „Ce-i al tău, e-al tău, înger pentru fiecare. Scoate petele chiar şi de pe îngeri. Alcool aprig pentru înger blând” şi care sunt mai mult decât ridicole. Personajele romanului – cele mai multe - privesc această venire a îngerilor ca o oportunitate de a ieşi în evidenţă: Pitica doreşte să creeze la fabrica de jucării, îngeri pentru copii, ciocolatierul imaginează o nouă reţetă căreia îi va da numele Angelus, parfumierul visează un parfum imbatabil: Les trois anges, directorul de pompe funebre doreşte să-şi mărească vânzările prin crearea unui sicriu cu aripi sonore, ceea ce nu dovedeşte decât artificialitate şi lipsă de profunzime şi grotesc.
Romanul mi se pare a fi mai degrabă un roman experiment, care împrumută elemente de teologie şi iconografie bizantină, transfigurate de imaginaţia autoarei şi devenite fantastice, şi deşi unele idei sunt promiţătoare, cred că romanul nu are dezvoltat un context care să le valorifice.
