Mică e vacanța mare

 

            Cred că nu întâmplător numele personajului principal este Nică, el a fost ales cu premeditare astfel încât, gândul nostru să se îndrepte spre Nică a lui Ștefan a Petrei, imagine a copilăriei poznașe. Cartea aceasta este plină de drăcării și drăcovenii și îmi imaginez că a făcut deliciul copiilor din acele vremuri.

            Marinică Florea – Nică pe scurt, este doar unul și “al doilea ca mine de mai găsești, să știi că-s tot eu, când mă uit în oglindă.” Cartea începe în forță, cu poante și ziceri pe care doar copiii le pot scorni fără să își dea seama. Sigur, pe parcurs, unele dintre ele pot părea forțate și cu greu le poți atribui unui copil, dar problema nu este mare căci copil fiind și citind cartea îți vei însuși niște gânduri de adult, iar de vei fi adult cititor te vei amuza de tragerea la țintă. Să ținem cont, cartea apare în 1956 și realitățile acelor vremuri nu mai pot fi întâlnite astăzi. Uite, cum este casa aceasta mai răsărită, cu ferestre mari care dau spre uliță și cu obloanele trase pe jumătate, care m-a dat MAT. Nică își dă seama că acolo nu se joacă șah... și eu știu asta și mai știu că acest cuvânt poate fi un sinonim pentru birt, bodegă dar eu nu am reușit să îl găsesc în niciun dicționar. Să fie vreun acronim?

Pe scurt, Nică este trimis de acasă pentru a-și petrece vacanța de vară într-un sat de prin Bărăgan alături de tatăl său care este agronom la G.A.S sau la G.A.C? Uite, o altă chestie care nu îmi era clară, eu o știam p-aia cu C.A.P-ul. Nu intru în amănunte, dar dacă vreți, puteți căuta despre colectivizarea în România și veți da peste multe povești înspăimântătoare. Pentru momentul de față este suficient să știm că G.A.C. = Gospodărie Agricolă Colectivă, G.A.S. = Gospodărie Agricolă de Stat. Așadar, tatăl este detașat de ceva vreme în acest sat din Bărăgan și îi ajută pe țăranii din geace să obțină recoltă bogată, în principal, el caută dăunătorii grâului, pe Eurigaster Integrices, ploșnița grâului pe românește.

    Nici nu știu ce aventuri să vă povestesc căci Nică trece prin toate întâmplările posibile și imposibile. El vine cu un aer de superioritate care o să-i cam iasă pe nas căci copiii de la țară nu-s așa cum imaginează el. Până la urmă ajung să devină prieteni mai ales după episodul cu răpirea și salvarea juncanei, văcuța de o avea Ilenuța în grijă, nepoțica aia mică, de bunică-sa îi era vecină lu' tușa Brândușa, unde stătea ta-su în gazdă. Ilenuța, căreia i-a citit sus pe căpiță Copiii căpitanului Grant, bine, nu pe tot, că finalul l-a mâncat juncana când cu adăpătoarea automată care a fost construită după modelul de la fermă. Da, realitățile acelor vremuri sunt prezente în carte dar nu într-un fel foarte apăsat, ele sunt prezente mai degrabă ca decor. Copiii și poznele lor fac deliciul lecturii și aceștia nu îmi par a fi construiți după șablonul pionierului specific. Sigur, găsim la ei spiritul justițiar și dorința de mai bine dar ele nu sunt puse în slujba îndeplinirii unor obiective trasate pe linie de organizație pionierească. Ei sunt copii și plecând de aici ei participă la evenimentele care au loc în sat. Se duc la o înmormântare pe post de ciocli doar cu scopul de a mânca colivă cât mai multă, totul se termină cu burta goală și într-o fugă nebună lâsând în urmă crucea, praporul cu panglicile sale, tava cu colaci și lumânări deoarece în drum spre cimitir, convoiul nu a luat-o pe drumul cel scurt ci de-a dreptul prin mijlocul satului, iar acolo copiii au dat peste părinții lor care îi știau în altă parte și unde mai pui că erau îmbracați și cu hainele parinților lor, hainele alea bune, scoase din cufărul din camera de la stradă. Jocul de fotbal de pe tăpșan care se termină cu pierderea încălțămintei, furtul de miere din stupii popii, măsurarea puterilor cu copiii satului... trăznăi și drăcării după cum ziceam, poate singurul lucru care ar putea umbri această poveste este maniera de articol în care sunt prezentate evenimentele, partea de reflecție psihologică care ar duce la identificarea cititorului cu personajele nu există, or această reflecție l-ar ajuta pe cititor să se descopere. Întâmplările – amuzante, nu încape îndoială – sunt luate cu titlu de inventar și dacă cititorul va dori, poate le va pune și el în practică sau de nu, le va povesti el altora în cine știe ce excursie.

Îmi place, Mihail Stoian îi îndeamnă pe cititori să îi scrie personal pe adresa de acasă, strada Dionisie Lupu, nr. 74, raionul I.V. Stalin, București. Oare o fi primit scrisori?

           

 

Temă: Cum vă era întoarcerea acasă din vacanța petrecută la țară, la bunici?

 

 

Autor: MIHAIL STOIAN (25 decembrie 1927, Galați – 13 noiembrie 2005, București)

Copertă și ilustrații: E. ARNO

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: I. Bică

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: I. Bianca

Dat la cules 8.IX.1956. Bun de tipar 22.X.1956. Tiraj 20050 broșate și 4050 legate. Hârtie S.

velină de 65 gr. m.p. Coli de tipar 17. Coli de editură 11,6. Ft. 32/84 x 108. Com. Editurii 1225

Ediția I. A. 03000. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 R).

 

           

 

Ultima poveste

 

            Să vedeți cum stă treaba cu această poveste... nici mie nu îmi este clar ce m-a împins să pornesc într-a o citi. Demult am citit Întoarcerea fiul risipitor, am rămas cu amintirea că am citit-o cu sufletul la gură, iar de atunci nu am mai citit nimic de Radu Tudoran, nici măcar Toate pânzele sus. Despre el am mai citit pe ici pe colo câte ceva, am aflat că scrie sub pseudonim și că este fratele lui Geo Bogza. Acum toate acestea sunt la un click distanță și o căutare pe internet îți returnează mai multe povești care te-ar putea stârni. Pentru mine, cred că a rămas în amintire o stare care a crescut cu timpul – și i-a trebuit ceva timp – și m-a adus în punctul de a scoate din bibliotecă această carte. La momentul acela eu aveam ediția a II-a, cea apărută în 1963 și pe aceasta m-am apucat să o citesc. Ce am făcut, ce n-am făcut, cert este că am intrat în posesia primei ediții, cea apărută în 1956, aceasta este ilustrată de Coca Crețoiu Șeinescu și răsfoind această ediție am descoperit o ilustrație pe care nu o înțelegeam. Mai precis, nu regăseam în memoria mea episodul la care făcea referire. Eu știu că uit masiv, dar parcă nici chiar așa!

            Să fie ăsta începutul declinului?!

            Am comparat cele două ediții și am descoperit că ele nu sunt identice. M-am liniștit, declinul mai poate aștepta... după colț! Nu am apucat să cercetez și ediția din 1973, lucrul acesta rămâne ca proiect viitor. Ar fi interesant de văzut dacă au mai fost operate modificări și mai ales cum arată acestea. Ipoteza mea este că aceste modifcări dacă vor fi descoperite vor continua direcția sau vor trage tușe mai groase celor existente în ediția a II-a.

            Un pic de context istoric, acțiunea se petrece prin 1941 – 1942, cu câțiva ani înainte România a fost tranzitată de polonezi, începuse deja al doilea razboi mondial și noi eram încă de partea Axei. Un polonez, Cazimir, a rămas în Romania, a lucrat pe la oraș ca macanic și apoi a ajuns cantonier, pe lângă pădure, la Hristoveanca. Aici, alături de motanul său – Miroslav – Cazimir își duce viața mai degrabă retras, el nu intră în contact cu oamenii satului. Lui îi sunt de ajuns motanul și copiii morarului cărora le spune povești și încearcă să-i bucure, să le facă viața mai suportabilă, cu gândul la propria lui familie care nu mai este.

            Povestea se vrea a fi una despre maturizare, faptele, personajele, relațiile toate îmi lasă impresia unei diorame în care totul este regizat pentru a se obține maxim de efect. Se caută în mod voit ca umbra și lumina să cadă cum trebuie pentru a stârni cititorul. Îmi pare că avem o galerie de portrete care dacă în prima ediție a cărții sunt relativ cinstite, în a doua ediție sunt arestate de ideologia vremurilor. Îl avem pe moș Visarion, exponentul chiaburimii, care încearcă să prostească pe toată lumea, care îi pune pe copii la muncă și își sporește bogăția pe spinarea lor. Un singur exemplu, el îi pune pe copii să spună întruna Tatăl Nostru în timp ce dau fagurii de miere la centrifugă și asta pentru a nu le da răgazul de a se bucura și ei de ceva dulce în zilele astea de amărăciune. Episodul duce cu gândul la romanul Desculț al lui Zaharia Stancu, în care țăranii culegeau strugurii boierului având botnițe la gură. Apare o modificare între prima și cea de a doua ediție a cărții, astfel, la un moment dat moș Visarion este luat în tărbacă de către lumea din sat. Și dacă în prima ediție, vocea satului spune Dați-i, mă, nu-l lăsați, al dracului boșorog! accentul căzând pe ideea de a se face dreptate copiilor de care moș Visarion a abuzat și i-a păcălit punându-i să-i muncească pe nimic. În cea de a doua ediție vocea satului se transformă Dați-i, mă, nu-l lăsați, al dracului boșorog, că ne-a făcut satul de râs! Întrebarea este legitimă, de râs în fața cui? Evident, în fața unei instanțe morale a vremurilor care spunea că unii s-au îmbogățit pe spinarea altora și că aceștia trebuie pedepsiți.

            Mai există un episod în acest sens, în capitolul XVII, Miroslav la arest în care șeful de post are o ieșire, care în prima ediție nu este prezentă. Se vorbește despre manifeste, despre derbedeii de la fabrici care instigă, despre faptul că frontul se duce dracului, nemții fug, rușii înaintează... un pic cam devreme pentru timpul acțiunii, dar lucrurile sunt puse în mișcare.

            Nu povestesc nimic despre construcția automobilului – dar îmi pare interesantă provocarea pe care o ai ca scriitor în a-i face pe copii să înțeleagă problemele tehnice și soluțiile lor – despre instalarea telegrafului, despre boala lui Culai, despre evadări, despre începuturi de dragoste și despre lumea satului care îmi pare că pe alocuri a rămas neschimbată.

            Las mai jos ilustrația care m-a făcut să compar cele două ediții și vă întreb, ca temă, ce anume credeți că făcea Cazimir acolo?

           

Autor: RADU TUDORAN (pseudonimul lui NICOLAE BOGZA,  8 martie 1910, Blejoi, Prahova – 18 noiembrie 1992, București)

Copertă și ilustrații: COCA CREȚOIU ȘEINESCU

Editura: Tineretului

 

 

Redactor responsabil: Ion Bică

Tehnoredactor: V. Postelnicu

Corector: Ani Riza

Dat la cules 18.X.956. Bun de tipar 17.XII.956. Tiraj 25055 broșate, 5055 legate. Hârtie S. Velină de 80 gr. m.p. Coli de tipar 28,25. Coli de editură 27,3. Ft. 16/16 x 86. Com. Editurii 1599. Ediția I. A. 04506. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 R.)

 

           

 

Mai e loc pe un genunchi

            Suntem anunţaţi încă de pe copertă că mai este un loc pe un genunchi, să ne grăbim şi să ne aşezăm, iar de-a fi să ne-o ia cineva înainte, nu-i nimic, poveştile pot fi ascultate şi stând pe jos. Important e să fim cuminţi şi să ascultăm, că doar d-aia (sigur, de aceea) suntem copii, nu? Copiii, nu contează în ce moment al istoriei sunt, au obligaţia să asculte căci lăsaţi de capul lor, au tendinţa de a face drăcovenii şi drăcării, de a face lucruri pe care adulţii nu le consideră acceptabile. Dar aici nu-i vorba de asculta în sensul de a respecta nişte norme de comportament fixate de adulţi ci de a asculta nişte poveşti din care se poate desprinde norma de comportament.

            Şi diferenţa este mare căci fixarea unui aşa trebuie fără să fie explicat îndeajuns atrage adeseori opoziţia, pe când povestea cu morală funcţionează ca un bob magic pe care-l plantezi şi care se dezvoltă din interior, ajunge să facă parte din fiinţa în care a fost sădit.

            Să rafinăm şi să trecem poveştile cu morală printr-un alambic sensibil, vom vedea că cele în care degetul arătător este ridicat ameninţător nu dau roadă bogată, este şi greu căci percepând ameninţarea şi mai ales spectrul pedepsei, tendinţa este aceea de a te închide, de a deveni rece, opac şi refractar, or acestea nu-mi par a fi condiţii prielnice pentru ca un bob magic să crească. Bobului magic îi place căldura, îi place deschiderea, veselia, zâmbetul, îi place să se culcuşească într-o inimioară care se simte acceptată.

            Octav Pancu-Iaşi reuşeşte astfel de poveşti pe care copiii le ascultă cu plăcere. Şi n-ai cum să nu-ţi placă căci se vede bucuria de a construi, de a imagina, bucuria de a te juca. Un singur exemplu „unde te-ai ascu-cuns” şi îmi închipui că cineva care poate imagina o astfel de jucărie ştie cum să facă un copil să fie ascu-cultător, ştie să-l atragă pe drumul cel bun deoarece nu şi-a pierdut spiritul ludic. Cred că drăcăriile copiilor sunt făcute în joacă, or dacă tu ca adult nu ai uitat să te joci eşti mult mai uşor acceptat în joaca copiilor, iar de aici lucrurile cresc natural, bobul magic are toate şansele să fie primit.

            În povestea „Cine are dinţi?” ne întâlnim cu o periuţă lucioasă, cu peri tari şi îndesaţi, cu coadă verde, dar care este tare amărâtă căci este a nimănui. Fapt pentru care se hotărăşte să întrebe în stânga şi-n dreapta cine are dinţi. Află în felul acesta că pendula are dinţi, că dinţi are şi pieptenele, şi grebla dar nici unul dintre toţi aceştia nu-şi doresc să-şi lase dinţii spălaţi, le-ar face rău o treabă ca asta. Dar o fetiţă se nimereşte prin preajmă şi este exact ceea ce are nevoie… de dinţi albi ca zăpada. Ei cum, copil fiind şi personificând uşor toate lucrurile să nu vrei să ajuţi o periuţă aflată la ananghie?

            Îmi place şi povestea „Să te învăţ cum să fii mare” în care un băieţel este tare supărat că nu a fost şi el luat de către părinţi la teatru, părinţii nu sunt vinovaţi, pe afiş scria „femeile cu pălării şi copiii sub şapte ani nu sunt primiţi în sală” or se ştie nu te poţi opune normei comportamentale impuse decât asumându-ţi şi posibila pedeapsă. Şi băieţelul nostru care nu poartă pălării nu înţelege aşa o normă ciudată, prin urmare nu-i rămâne decât să crească cât mai repede. Şi-şi face şi mustaţă, şi se ceartă cu vecinul, ba ş-aprinde şi o ţigară în încercarea de a demonstra că a crescut, că na! doar face lucruri de adult. Dar nu îi iese nimic şi tot acasă cu bunica rămâne, trist şi bosumflat căci părinţii au plecat. La un moment dat bunicii îi căzu din mână croşetul, Alexandru se repezi şi-l ridică „Mulţumesc, îi zise bunica. Acum eşti într-adevăr mare! Nu chiar atât de mare cât să fi mers astă seară la teatru, dar eşti mare!”

            Două poveşti „O veste mare despre un băiat mic” şi „A fost odată un băieţel pe un gard” apar şi în seria de 8 cărticele despre care am scris câte ceva aici.

Temă: Importanţa culorii pentru periuţele de dinţi.

Autor: OCTAV PANCU-IAŞI (14 aprilie 1929 Iaşi – 17 aprilie 1975)

Copertă şi ilustraţii: D. IURA

Editura: Tineretului

Redactor de carte Ani Costin

Redactor artistic El. Ceauşu

Dat la cules 14.VII.1956. Bun de tipar 27.X.1956. Tiraj 40100. Hîrtie s.

Velină de 80 gr. m. p. Coli de tipar 6. Coli de editură 3. Ft. 16/84x108.

Com. editurii 2228. Ediţie I. Planşe 4. A 0784. Pentru bibliotecile mici

indicele de clasificare (8 R)

Iepuraşul încrezut

            Ştiţi voi cine-i şef în pădure? Unii ar spune că ursul, dacă este să luăm în considerare forţa brută. Alţii ar spune că vulpea, dacă este să luăm în considerare şiretenia. Probabil, câţiva l-ar nominaliza şi pe lup, dacă ar fi să se ţină cont de mărimea foamei. Ştiu sigur însă că nimeni nu s-ar gândi la un iepuraş. Şi cum ar putea un biet iepuraş să fie şef ! Acum, dacă stăm un pic şi luăm în considerare toate bancurile care se fac se seama iepuraşului şi felul, de multe ori onorabil, în care se descurcă, parcă am vedea ceva calităţi de lider. Dar nu, iepuraşul din această pădure nu este un miştocar care dă gata forţa brută prin replici tăioase, care lasă inamicul paralizat, cu gura căscată. Iepuraşul nostru nu flutură codiţa în aer şi le dă cu sâc celor mai feroce animale doar pentru că este prieten cu leul.

            Avem un iepuraş care ştie de frica vulpii, a lupului şi care s-a cam săturat să fie hăituit prin pădure. I-ar plăcea şi lui să stea liniştit într-o poieniţă şi să ronţăie o rădăcină de nap sau să decojească o varză pentru a ajunge la miezul ei dulce. Ei, dar unde sunt zilele astea când prin apropiere amuşină botul pofticios la vulpii.

            Zilele acestea nu sunt departe pentru că iepuraşul nostru îşi însuşeşte puşca unui vânător adormit şi se hotărăşte să îndrepte lucrurile. De acum încolo el va fi şeful, căci în pădure, şef este cel care deţine puşca şi asta o ştie orişicine, nu trebuie demonstrat. Dacă nu mă credeţi mergeţi într-o zi în pădure cu puşca şi în altă zi fără puşcă, dacă mai aveţi timp încercaţi o comparaţie între cele două zile.

            În pădure, puşca este simbolul autorităţii absolute, fapt pentru care vulpea se lasă evacuată din propria-i casă fără să vocifereze prea mult. Acum iepuraşul este stăpân peste pernele moi umplute cu puful a nu ştiu câtor găini, peste locşorul acesta minunat pe care vulpea l-a dichisit cu mult bun gust. Dar parcă în cameră se simte în continuare privire de vulpe… a, da! sunt portretele părinţilor şi bunicilor vulpii, portrete care stau atârnate pe perete şi care nu au ce să caute într-o casă de iepure, fapt pentru care sunt puse iute pe foc. A, şi tocmai bine a picat această iuţire a focului din vatră căci iepuraşului nostru îi este foame.

            El are invitaţi la cină pe ceilalţi iepuri care la început se sfiiesc să treacă pragul casei vulpii, dar iepuraşul nostru începe o tiradă despre vitejia lui, flutură puşca în aer şi simte nevoia de a fi adorat. Puşca, simbolul autorităţii absolute trebuie să impună respect nu numai în faţa altor neamuri ci şi în faţa celor de acelaşi neam… şi ţineţi cont ca mâine când veniţi să îmi aduceţi o varză proaspătă, nu ca cea de astăzi, seacă precum căpăţânile voastre. Ş-acum căraţi-vă cu toţii !

            Puşca, simbolul autorităţii absolut are tainele ei, pe care un iepuraş mic ca al nostru nu le stăpâneşte. Dar dacă nu ştii, nu te afectează. Eh, ar fi aşa dacă n-ar şti nimeni, dar uite că sunt unii care ştiu că puşca, pentru a fi simbolul autorităţii absolut trebuie să fie încărcată. Şi s-a dus vorba că puşca iepuraşului nostru nu ar fi.

            Vulpea şi lupul se hotărăsc să facă o încercare de revendicare a locului în pădure, de recăpătare a statutului pierdut, fapt pentru care îl provoacă pe iepuraşul nostru. Şi când vulpea se întrece cu gluma, iepurele trage, dar trage degeaba, puşca nu zice nici fâs. Aşadar, puşca nu e încărcată, iar din simbolul autorităţii absolut devine simbol al ridicolului absolut. Vulpea şi lupul sunt din nou stăpâni!

            Dar puşca are tainele ei, pe care un iepuraş bătrân, scăpat probabil cândva, demult, ca prin urechile acului de puşca unui vânător, le ştie. El cere puşca şi îşi dă seama că este încărcată, mai trebuie să fie doar armată şi abia atunci devine simbolul autorităţii absolute în pădure.

            Această poveste este scrisă sub formă de piesă de teatru de către Serghei Mihalcov, care este şi autorul versurilor imnului de stat al URSS şi al Rusiei. Este o poveste cinstită pe marginea căreia se pot infera judecăţi de valoare susceptibile şi ele la rândul lor de a fi discutate.

Temă: Numiţi prima comunitate care vă vine în minte şi definiţi-i simbolurile autorităţii.

           

Autor: SERGHEI MIHALCOV (13 martie 1913, Moscova – 27 august 2009, Moscova)

Copertă şi ilustraţii: E. RACIOV

În româneşte: VIRGIL TEODORESCU

Traducere din limba rusă: I CENUŞE

Titlu original ЗАЙКА – ЗАЗНАЙКА (1952)

Editura: Tineretului

Redactor de carte: Dan Faur

Tehnoredactor: Silaghi Alex.

Corector: Ani Riza

Dat la cules 21.XI.53. Bun de tipar 27.I.55. Tiraj 24000+100. Hârtie Velină 

mată ediţii de 80 gr. / m.p. Coli de tipar 7,50. Coli de editură 4,76. Ft. 210 x 270. Com. editurii 969 Ediţia I. Preţul per exemplar lei 5,30. A. 02248. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 S)

Casa în care înveţi

            Ce titlu are această carte „Casa în care înveţi”. Oare câţi copii pot asocia şcolii cuvântul casă? Cred că răspunsul este un număr foarte mic, zero chiar, asta dacă nu cumva vorbim de numere negative căci îmi închipui că dacă se va pune o asemenea întrebare, sigur vom căpăta răspunsuri de genul că cele două nu pot fi confundate şi să terminăm cu prostiile astea. Acum, dacă ne gândim că au fost unii care au considerat educatoarea / învăţătoarea ca pe o a doua mamă, care au văzut în colectivul clasei o a doua familie, parcă am asocia mai repede şcoala şi casa.

            Mă gândesc dacă această asociere este valoroasă sau nu, până la ce nivel al învăţământului ne este permis să mergem cu ea. Sigur, la nivelul claselor mici, ea este benefică deoarece poate asigura un climat afectiv-emoţional care să-l susţină pe copil, dar pe măsură ce ne apropiem de liceu cred că trebuie să nuanţăm şi să precizăm ce anume înţelegem prin casă. Acum îşi face loc distincţia casă vs. acasă. Câmpul de bătaie pentru aceste două concepte cred că îl reprezintă aspectul condiţionat al atitudinilor şi comportamentelor. Dacă acasă (asta fără a intra în amănunte legate de funcţionarea familiei) eşti acceptat şi iubit necondiţionat, atunci când eşti în(tr-o) casă ţi se impun nişte norme.

            Cei care reuşesc să înţeleagă sensul acestor norme nu vor simţi obligativitatea comportamentelor şi atitudinilor cerute şi dacă la un moment dat va exista un conflict puternic, există libertatea de a te muta într-o altă casă.

            Dar pe vremea aceea nu prea aveai de unde să alegi, exista dor o singură casă şi oricum, era suficient aşa, fiindcă era cea mai bună casă. Nu ţi-ai fi putut dori să te muţi în altă parte, un asemenea gând era de neconceput. Iar cei care totuşi îl nutreau erau văzuţi ca nişte provocări la adresa sistemului.

            În această carte sunt multe pasaje care vorbesc despre perfecţiunea, despre armonia, despre dăruirea şi abnegaţia lucrătorilor stahanovişti, ideea este aceea de a surprinde grija oamenilor mari pentru detaliul care trece neobservat, dar fără de care viaţa ar fi mult mai dificilă. Sunt prezente raportări de plan pentru a ne imagina cu uşurinţă nivelul la care se lucrează, frumuseţea acestor pasaje provine din faptul că deşi se lucrează cu sutele de mii, perfecţiunea este prezentă în fiecare produs în parte.

           

            În fiecare lună, această fabrică care se găseşte în apropierea Expoziţiei agricole din U.R.S.S. confecţionează 1500 de bănci. Şi în întreaga ţară sute de mii de bănci sunt confecţionate de către fabricile de prelucrare a materialului lemnos. Cu câtă dragoste lucrează oamenii băncile pentru şcolarii sovietici!

sau

            Între stahanoviştii întreprinderilor din Botogol, Tomsc, Ceasov-Iar şi Moscova s-a legat o strânsă prietenie. Ei lucrează doar pentru o cauză comună. Se străduiesc împreună să facă din creionul sovietic cel mai bun creion din lume.

            Nu încape îndoială, spiritul acelor vremuri este pe deplin satisfăcut.

            Lăsând pe altădată lucrurile provocatoare constatăm că această carte, care la vremea respectivă se voia a fi despre ce înseamnă o şcoală modernă, astăzi a devenit o incursiune în istoria şcolii moderne. Dacă emisiunile de genul how it’s made vi se par interesante atunci această carte vă povesteşte despre creioanele „Sacco şi Vanzetti”, despre fabrica „Crasin”, despre câte caiete produce pe zi fabrica „Svetoci” din Leningrad. Aflăm chiar despre o reţetă din secolul XV care ne spune că cerneala se pote obţine din „cvas bun şi borş acru în care s-a ţinut fier ruginit”. Întrebarea este cum obţinem cvasul bun, că cel rău ştim cu toţii.

Temă: Imaginaţi o strategie prin care să creaţi şcolarului o atitudine pozitiv / responsabilă faţă de şcoală.

Autor: EVGHENIE MAR

Copertă şi ilustraţii: O. ŞUHVOSTOV

Traducere: V. LEVIŢCHI şi C. CONSTANTIN

Titlu original: Дом, в котором ты учишься (1954?)

Redactor de carte: E. Văsioiu

Tehnoredactor: Fl. Carpen

Corector: A. Maior

Tehnoredactor urmăritor: G. David

Dat la cules 26.II.954. Bun de tipar 8.V.954. Tiraj

15000+100. Hârtie ediţiuni tip. B. de 60 gr. m.p. Coli

de tipar 7. Coli de editură 4,96. Ft. 135x210. Com.

editurii 1037. Ediţia I. Preţul per exemplar 1,90.

A. 0652. Pentru bibliotecile mici indicele de clasi-

ficare (8 S)

Zăpăcilă

            Cartea aceasta apare cu vreo câteva zile înainte ca marea magie albă, dansul fulgilor de nea, să se transforme în urgie şi-n strat gros cât casa mea… da, este vorba de apriga iarnă din `54, ce mai zăpăceală a fost atunci, dar nu despre încurcăturile produse de iarnă vreau să vă spun câte ceva, ţinem minte doar dezorientarea, aglomeraţia, sentimentul de apăsare, dorinţa de a ajunge repede într-un loc călduros, sigur, toate acestea le mai putem întâlni şi în alte situaţii, dar care sunt acestea?...

             Totuşi, să fim precişi, cartea apare la noi în `54 şi este o traducere a ediţiei ruseşti din 1953, dar la această dată, Zăpăcilă, avea deja 23 de ani şi vreo şase-şapte reeditări la activ. Până la urmă numărul reeditărilor cred că-l depăşeşte pe unsprezece şi nu suntem încă în ultimul tur, plus că trebuie să amintim şi traducerile… ce să mai ! istoria lui Zăpăcilă este una cunoscută, poate nu în forma aceasta, dar dacă vă spun că îmi pare că Mr. Bean îl are drept model, atunci cu siguranţă ştiţi despre ce vorbesc.

            Să nu credeţi că această carte de numai 12 pagini este, aşa cum ne spune ultima copertă, doar pentru copiii de vârstă preşcolară, ea ascunde o uşiţă ce dă înspre două realităţi ruseşti, să vedeţi unde am ajuns.

            Întâi şi-ntâi mi-a atras atenţia următoarele două versuri „Vai, ce distrat, ce zăpăcilă / Şade sus, la noi în vilă!” Sigur, poate fi vorba de un chiriaş, totuşi, tonul este unul intim, familiar, care arată că există alte raporturi între cel care face observaţia şi cel observat… şi mi-am adus aminte că am citit undeva despre komunalka – o realitate specific rusească. Este vorba de o viaţă trăită la comun de diverse persoane, care altminteri nu s-ar fi cunoscut niciodată. După Revoluţia din Octombrie, apare o criză a spaţiului locativ, care este rezolvată prin rechiziţionarea caselor, să le spunem pe nume, a vilelor, iar spaţiul de locuit este împărţit după criterii abstract matematice, astfel încât fiecărui locatar îi revine dreptul la zece metri pătraţi, fără a se ţine cont de forma pe care îi va lua aceşti zece metri pătraţi. Rezultă în final un spaţiu care va fi constituit din camera personală şi locul comun, toaleta, bucătăria, holul. E imposibil ca în aceste condiţii să nu te tragi de şireturi cu cei de lângă tine, ba mai mult, să le foloseşti şireturile.

            Mai apoi, am aflat că ilustraţiile din prima ediţie a acestei cărţi au fost înfierate într-un articol apărut în martie 1936 în ziarul Pravda, articolul se numea „Despre pictorii mâzgălitori” şi continua seria articolelor începute cu celebrul „Haos în loc de muzică”, lucrurile începeau să se precipite şi capătă consistenţă un sentiment de apăsare şi dezorientare. În acest articol sunt criticaţi doi pictori V. Conaşevici (В. Конашевича) şi V. Lebedev (В. Лебедева), coincidenţa face că ambii să fi ilustrat această carte, primul, ediţia din 1930 şi următoarele, iar celălalt ediţia din 1934… ca un pont, ediţia aceasta din `34 este o raritate. Interesant este cum au evoluat ilustraţiile de la o ediţie la alta, mai jos vă propun un joc al diferenţelor între ediţia din 1930 şi cea din 1936, ilustraţii V. Conaşevici, după aceea puteţi cuprinde în acest joc şi ilustraţiile ediţiei de faţă.

ediţia 1936 (sursa)

ediţia 1930 (sursa)

            Dar să lăsăm toate acestea deoparte – fără a le uita însă şi pentru zece minute să ne uităm la un desen animat realizat în 1975 după această poveste, dar asta nu înainte de a  o citi…

Zăpăcilă

Ce om distrat, ce zăpăcilă                            Merge fuga… la bufet

Şade sus, la noi în vilă.                                  Ca să-şi scoată un bilet.

Dimineaţa, stând în pat,                                 Iar la casa gării cere:

Dă cămaşa s-o îmbrace,                             - Iute, o sticlă de bere!

Bagă mâinile pe mâneci –

Ptiu! sunt pantalonii, drace!                          Vai, ce distrat, ce zăpăcilă

                                                                         Şade sus, la noi în vilă!

Vai, ce distrat, ce zăpăcilă

Şade sus, la noi în vilă!                                  Pe peron aleargă-ntins,

                                                                         Sare-ntr-un vagon desprins,

Dă să-şi puie pardesiul,                                Valize, legăturele

I-au spus: - Nu-i al tău, priveşte!                    Le bagă sub canapele,

                                                                          Şi-n colţ, la geam cuibărit

Jambierele îşi pune –                                     El adormi liniştit.

Nu sunt ale lui, fireşte.

                                                                           Spre dimineaţă tresaltă:

Vai, ce distrat, ce zăpăcilă                           - Care e această haltă?

Şade sus, la noi în vilă!                                    Din peron, unii trecând,

                                                                        - „Leningrad” - răspund râzând.

Iute-n mers, în loc de şapcă

O tigaie-şi pune-n cap                                      Iar adoarme puţintel,

                                                                            Iar pe geam se uită el,

Vrea mănuşile să-şi tragă                               Vede iar o gară mare

În picioare – nu încap                                       Şi întreabă cu mirare:

Vai, ce distrat, ce zăpăcilă                            - Ce gară-i asta, mă rog?

Şade sus, la noi în vilă!                                     E Popovca… Bolog?

                                                                             Din peron, unii trecând,

Într-o zi, călătorind                                          - „Leningrad” - răspund râzând.

Cu tramvaiul înspre gară

Dete buzna spre vatman                                   Iar adoarme puţintel,

Gata ca să sară-afara:                                      Iar pe geam se uită el,

                                                                             Vede iar o gară mare

- Mult stimat conducător                                    Şi întreabă cu mirare:

De tramvai, vă rog scuzaţi…

Mult tramvai, vă rog stimat                             - Ce gară-i, mă rog, aicea?

De conducător scuzaţi…                                  Iamscaia, sau cum îi zice?

                                                                             Din peron, unii trecând,

Trebuie ne-negreşit                                        - „Leningrad” - răspund râzând.

Să sta-staţi un pic, să sai

Vă rog mult ca să opriţi                                  - Ce glumiţi? atunci el zbiară,

Ga-gara lângă tramvai!                                    Merg şi merg o zi de vară,

                                                                        Merg şi-ntreb din gară-n gară,

Vatmanul îi admiră graiul                                 Şi… la Leningrad sunt iară?

Şi opri un pic tramvaiul                                   

                                                                            Vai, ce distrat, ce zăpăcilă

Vai, ce distrat, ce zăpăcilă                               Şade sus, la noi în vilă!

Şade sus, la noi în vilă!

Temă: S-a stabilit, dragostea şi procesul de creaţie te pot zăpăci tare de tot. Se pune întrebarea, care este elementul comun al acestor două trăiri.

   

Autor: S. MARŞAC (3 noiembrie 1887 Voronej, Rusia – 4 iulie 1964, Moscova)

Copertă şi ilustraţii: V. CONAŞEVICI

Traducător: A. TOMA

Titlu original: Вот какой рассеянный (1930)

Editura: Tineretului

    

Redactor de carte: Dan Faur

Tehnoredactor urmăritor: G. David

Corector: E. Vrancea

Dat la cules 20.X.953. Bun de tipar 28.I.954. Tiraj 20000+160. Hârtie velină mată de 160 gr. m/p. Coli de tipar 2. Coli de editură 0,900. Ft. 210x270. Com. editurii 936. Ediţia I. Preţul per exemplar Lei 2. A. 04878. Pentru bibliotecile mici indicele de clasificare (8 S).