În fiecare dimineaţă,
când dau trezirea,
corpul se ridică din pat
şi spiritul se ridică din corp.
Corpul îşi face cafeaua de dimineaţă,
iar spiritul otrava din care bea toată ziua.
Apoi fiecare îşi vede de-ale lui.

Corpul îşi leagă banda elastică de gleznă
şi de piatra de temelie a casei.
Astfel e sigur că fiecare drum pe care îl face
e cu dus şi întors.
După aceea pleacă la muncă.

Spiritul pleacă hai-hui.
Îi place să colinde
şi rareori îl vezi în compania corpului,
pentru că se tot împiedică în trăznaia aia de bandă,
pe care corpul şi-o leagă de picior.

Ehe...
Spiritul avea picioare iuţi pe vremuri,
ba chiar şi aripi,
de-ai fi crezut că-i înger şi nu spirit.
Zbura până la Lună şi-napoi,
îşi pudra aripile cu praf de stele
şi sărea din nor in nor
până dădea ocol Pământului.

Ieri l-am găsit ascuns sub plapumă,
palid si stins.
"Ce-i cu tine aici, eşti bolnav?
Du-te şi zburdă pe-afară" i-am zis.
Mi-a spus să-l las, că-i deprimat
şi ca s-a săturat
să umble cu picioarele-n noroi
de când i-au căzut aripile.
Mi s-a făcut milă de el
şi l-am lăsat să doarmă.

Azi nu-l găsesc niciunde.
Nu-i nici în pat, nu-i nici în corp.
A plecat pe nepusă masă
şi mi-e teamă c-a fugit de-acasă
în cârdăşie cu vreun elefant,
c-am auzit că ei mai pleacă aşa,
când simt că Luna e prea sus
şi pământul prea aproape.