Italo Calvino, ”Orașele invizibile”

”În sfârşit ajunge la Isidora, oraş unde palatele au scări în spirală, încrustate cu cochilii marine, unde se fabrică ocheane şi viori meşteşugite, unde, atunci când străinul şovăie între două femei, întâlneşte întotdeauna o a treia [...] Isidora e aşadar cetatea visurilor lui. Cu o deosebire: oraşul visat îl conţinea pe el tânăr; la Isidora ajunge la o vârstă înaintată. În piaţă există un zid al bătrânilor care se uită cum trece tinereţea; el s-a aşezat acolo, în rând cu ei. Dorinţele au şi devenit amintiri.”

*

”Ajungând într-un oraș nou, călătorul regăsește un drum al lui pe care nu știa că-l mai are: stranietatea a ceea ce nu mai ești sau nu mai posezi te așteaptă la liman, în locurile străine și neposedate.”

 *

”Uneori, orașe diferite se succed pe aceeași întindere de pământ și sub același nume, se nasc și mor fără să se fi cunoscut, fără să fi putut comunica. Câteodată, până și numele locuitorilor rămân aceleași, și tonul vocilor, chiar și trăsăturile fețelor; dar zeii care locuiesc dedesubtul numelor și deasupra locurilor au plecat fără să spună un cuvânt și în locul lor s-au cuibărit zei străini.”

*

”- Și orașelor le place să creadă că sunt opera minții sau a întâmplării, dar nici una, nici alta nu sunt suficiente pentru a le susține zidurile. La un oraș nu te bucură cele șapte sau șaptezeci și șapte de minunății ale lui, ci răspunsul pe care îl dă unei întrebări ale tale. 

 - Sau întrebarea pe care ți-o pune, obligându-te să răspunzi, aidoma Tebei, prin gura Sfinxului.”

*

”La Chloé, oraș mare, oamenii care trec pe străzi nu se cunosc. Când se văd, își închipuie unul despre celălalt o mie de lucruri, întâlnirile care ar putea avea loc între ei, conversațiile, surprizele, mângâierile, mușcăturile. Dar nimeni nu salută pe nimeni, privirile li se încrucișează preț de o clipă și apoi se evită, caută alte priviri, nu se opresc.” 

“We take off into the cosmos, ready for anything: for solitude, for hardship, for exhaustion, death. Modesty forbids us to say so, but there are times when we think pretty well of ourselves. And yet, if we examine it more closely, our enthusiasm turns out to be all a sham. We don't want to conquer the cosmos, we simply want to extend the boundaries of Earth to the frontiers of the cosmos. For us, such and such a planet is as arid as the Sahara, another as frozen as the North Pole, yet another as lush as the Amazon basin. We are humanitarian and chivalrous; we don't want to enslave other races, we simply want to bequeath them our values and take over their heritage in exchange. We think of ourselves as the Knights of the Holy Contact. This is another lie. We are only seeking Man. We have no need of other worlds. A single world, our own, suffices us; but we can't accept it for what it is. We are searching for an ideal image of our own world: we go in quest of a planet, a civilization superior to our own but developed on the basis of a prototype of our primeval past. At the same time, there is something inside us which we don't like to face up to, from which we try to protect ourselves, but which nevertheless remains, since we don't leave Earth in a state of primal innocence. We arrive here as we are in reality, and when the page is turned and that reality is revealed to us - that part of our reality which we would prefer to pass over in silence - then we don't like it anymore.”

Stanislaw Lem - "Solaris"