Ma inteleg

Fericire? Da, am auzit despre ea, am citit. De multe ori am crezut ca o simt. De multe ori m-a speriat. Nu o merit. Nu vreau sa o merit.
Dezamagire? Dulce tentatie ce da dependenta. Vreau sa ma arunc in ea ca intr-o fantana fara fund. O merit.
Inconstienta? Am mers cu ea de mana inca de cand eram copil. O ignor des, dar ea imi strange degetele si imi spune: Hai, acum ne jucam doar noi doua. Si eu ma rotesc cu ea si nu ne pasa. Ne meritam.

Zambeste-ti si imi voi palmui constiinta.
Strange-ma in brate si imi voi sufoca afectiunea.
Saruta-ma si voi fi sigura ca nu pot sa iubesc.

Catre mine...
Nu poti, nu meriti, nu vrei.
Cat timp o sa amortesti band cuvintele astea? Cat timp ma vei chinui in inchisoarea asta intunecata, la usa careia, de fiecare data cand incepi sa simti, sa ma simti, mai pui un lacat?
Cat timp te vei minti ca tu nu esti ca altii si cand ma vei lasa si pe mine sa respir aerul eliberarii?
Esti un noiam de intrebari retorice si indoieli. Lasa-ma afara si-ti promit lumina ce biruie ceata. Lasa-ma sa-ti arat ce-nseamna exaltarea.
Vreau doar o clipa sa ma lasi sa fiu eu si n-ai sa te mai vrei inapoi.

Noi...
Si vine o vreme cand inveti sa traiesti cu tine, sa te imparti cu tine. Cand stii, nu banuiesti. Cand traiesti, nu esti in viata.
Noi? Nu exista noi. Exista eu, dar e greu sa invat sa ma accept dupa ce o viata am trait sub giulgiul autonedreptatii.
E greu sa-mi accept fericirea, meritul, sa-mi asum vointa.

Dar, acum sunt eu. Incep eu. In sfarsit, ma inteleg.