SFANTUL GRIGORIE TEOLOGUL – episcopul ascet – despre cum ar trebui sa fie PREOTII SI EPISCOPII

“… Nimeni până în acel moment al secolului al IV-lea nu a fost mai sincer precum Teologul în condamnarea episcopilor contempo­rani pe care îi considera nevrednici de scaunul episcopal. Sinceritatea şi spe­cificitatea sa nu au fost limitate la exemple negative, fiindcă a oferit des­crieri vii ale pregătirii pozitive şi a caracterului pe care le aştepta de la un episcop creştin. Deşi Grigorie a avut dificultăţi în a reconcilia idealurile ascetice şi episcopale în propria sa viaţă, multe din aşteptările sale pozitive s-au întrunit în persoana şi cariera lui Vasile – […]. De fapt, mare parte din ceea ce Grigorie a spus despre funcţia de episcop, grijile ca şi standardele sale înalte, au fost exprimate sau sugerate într-un ton diferit şi într-o manieră mai puţin pro­gramatică de însuşi Vasile. Cu toate acestea, numărul şi autoritatea scrierilor Sfântului Grigorie de Nazianz despre conducerea bisericească, un subiect care l-a preocupat cea mai mare parte a vieţii, a jucat un rol deosebit de important în răspândirea atât a propriilor sale perspective ca şi a idealurilor capadociene împărtăşite.

Analizând cariera lui Grigorie trebuie să ne amintim că mare pare din ceea ce ştim despre biografia sa a fost atent scris de Grigorie însuşi. […]. Aşadar, din propriile sale reflecţii aflăm că încă din tinereţe Grigorie era deja foarte înclinat către vocaţia monahală. Folosind o figură de stil aghio­grafică standard, el povesteşte cum, la naştere, mama sa l-a închinat lui Dumnezeu; ascultând de rugăciunile pe care le-a făcut mama sa pentru el, explică Grigorie, Hristos „a suflat în mine iubirea pentru sfânta înţelepciune, de viaţa monahală care este pârga vieţii viitoare”[2].

Orice înclinaţie naturală către o viaţă de asceză şi contemplaţie a devenit tot mai pronunţată prin asocierea sa intimă cu Vasile. Admiraţia lui Grigorie pentru Vasile datează din anii prieteniei lor roditoare ca studenţi la Atena.

„Mai presus de orice era Dumnezeu, desigur, şi o dorinţă reciprocă pentru cele înalte care ne-a apropiat unul de celălalt”,

îşi amintea el ulterior[3]. Împreună ei s-au jurat ca după terminarea studiilor să se dăruiască „filosofiei”, „viaţa mult mai desăvârşită”[4].

În timp ce Vasile a intrat în monahism la scurtă vreme după întoarcerea sa în Capadocia, Grigorie nu a putut pentru o perioadă să facă acest pas. El explică cu mai multe ocazii că respectul faţă de părinţii săi bătrâni a fost ceea ce l-a împiedicat să se alăture imediat lui Vasile. El se întreba retros­pectiv dacă nu cumva separaţia sa de Vasile a fost cauza numeoraselor pro­bleme din viaţa sa, mai ales progresul său nesatisfăcător în urmarea filosofiei[5]. […] Dorul său după o astfel de viaţă şi preţuirea sa faţă de Vasile au rămas puternice.

Grigorie s-a întors la familia sa din Nazianz fără să ştie prea multe despre planurile pe care tatăl său le avea pentru el. Deşi nu dispreţuia viaţa activă, el pretinde că înclinaţia sa pentru retragerea monahală şi contem­plaţie l-a făcut să reacţioneze vehement împotriva planurilor pe care bătrânul Grigorie le stabilise pentru el. În reflecţiile despre această perioadă a vieţii îşi dezvăluie luptele sale interioare. Un pasaj din poemul autobiografic De vita sua este deosebit de grăitor în această privinţă:

„Dar când priveam căile reale de a ajunge la sfinţenie nu-mi era uşor să o găsesc pe cea mai bună sau cea liniştită… M-am decis la o cale de mijloc între viaţa fără legături şi viaţa în amestecul lumii, o cale care va îmbina liniştea de la primii cu folosul practic de la ultimii… Am considerat că cei care trăiesc viaţa activă merită iubirea noastră, de asemenea. Ei sunt cinstiţi de Dumnezeu fiindcă îi conduc pe oameni prin intermediul dumnezeieştilor Taine. Şi totuşi, cu cât păream mai implicat alături de oameni cu atât mai mult tânjeam după viaţa monahală pe care o consideram o chestiune de înclinaţie interioară, nu de ocupaţie fizică. Căci aveam evlavie faţă de altar însă de la o distanţă considerabilă, el având asupra mea efectul pe care lumina soarelui îl produce ochilor bolnavi. În multele întorsături ale vieţii mele nădăjduisem la o cu totul altă cinstire decât aceasta”[9].

Cele mai mari temeri ale lui Grigorie aveau să capete formă în curând. El descrie „tirania” hirotoniei forţate primită prin mâinile tatălui său. Foarte mâhnit a fugit înapoi în Pont, nădăjduind că Vasile va fi un „medicament” pentru rănile sale. Deşi în panegiricul său avea să spună despre Sfântul Vasile că a îmbinat desăvârşit virtuţile vieţii active cu cele ale vieţii con­templative, în reacţia sa împotriva preoţiei, Grigorie a considerat că prietenul său s-a aflat în antiteză izbitoare cu chestiunile bisericeşti mundane şi împovărătoare:

„Căci acolo, tăinuit în acel nor, precum unul din înţelepţii din vechime, se afla Vasile, lucrând unirea cu Dumnezeu”[10].

Ca să fim mai exacţi, ce s-a petrecut în perioada de retragere cu Vasile nu este nicăieri menţionat, dar cel mai probabil include o reflecţie îndelun­gată asupra rolului clericului creştin, preot sau episcop, şi cuvenita pregătire ascetică, biblică şi teologică pentru o astfel de poziţie cu greutate, teme pe care Grigorie le va prelua în curând în cuvântările sale timpurii. Retragerea a slujit la clarificarea perspectivei sale asupra ierarhiei bisericeşti şi la recon­cilierea interioară cu sarcinile pe care trebuia să şi le asume la Nazianz. Într-adevăr, retragerea sa a fost scurtă fiindcă teama de a nu se arăta lipsit de respect faţă de tatăl său şi neascultător faţă de Dumnezeu l-a determinat în curând pe Grigorie să se întoarcă şi să-şi accepte sarcina[11]. La scurtă vreme după întoarcerea sa a rostit Cuvântarea a 2-a, o apologie pentru fuga sa de responsabilitatea preoţiei. Discursul nu este o simplă predică menită să-şi apere faptele în faţa comunităţii din oraşul său natal ci un tratat important despre preoţie care va avea mare influenţă asupra ideilor lui Ioan Gură de Aur în generaţia următoare[12]. Preocuparea arătată de Sfântul Grigorie con­ducerii bisericeşti va continua în tot restul vieţii sale şi multe din convingerile pe care şi le-a exprimat în această cuvântare vor da rod în timpul episcopa­tului său peste aproape douăzeci de ani.

Pentru a aprecia acuitatea problemelor expuse în Cuvântarea a 2-a, merită să amintim contextul istoric şi literar al discursului, mai ales legătura lui cu realităţile mai extinse ale conducerii bisericeşti în această perioadă. În timpul domniei lui Constanţiu, în ianuarie 360, episcopii de la Sinoduldin Rimini-Constantinopol au formulat un crez homoian în care se afirma ase­mănarea în locul egalităţii, a Fiului cu Tatăl. În lunile care au urmat, pro­ponenţii crezului au reuşit să obţină sprijin în favoarea poziţiei lor în rândul unei majorităţi de episcopi răsăriteni, o victorie clară pentru politica religioasă a lui Constanţiu şi o dezamăgire amară pentru facţiunea niceeană[13]. Atât Dianius, episcopul lui Vasile în Cezareea, şi Grigorie cel Bătrân, epis­copul Nazianzului au semnat crezul între 360-361, spre marea întristare a lui Vasile şi Grigorie. Un grup de asceţi nemulţumiţi din Nazianz chiar s-a des­prins de Biserică ca urmare a acestei dezertări aparente, refuzând ca preoţii lor să fie hirotoniţi de propriul episcop[14]. De fapt, este posibil ca adeziunea lui Grigorie cel Bătrân la o formulă de credinţă neortodoxă să fi fost unul din motivele pentru plecarea hotărâtă din Nazianz a lui Grigorie, confruntat cu perspectiva hirotonirii din mâinile fratelui său[15]. Oricum, după trei luni de retragere în compania lui Vasile el s-a întors în Nazianz undeva în jurul Paştelui din 362 şi a rostit primele trei sale cuvântări ca preot.

La doar câteva luni după aceste evenimente, în noiembrie 361, împăra­tul Iulian a urcat pe tronul Imperiului. Fiind primul împărat păgân de la con­vertirea lui Constantin, ascensiunea lui Iulian pe tronul imperial a aruncat lumea creştină în confuzie. La scurtă vreme după moartea lui Iulian în 363, Sfântul Grigorie va compune a sa faimoasă lucrare Invective împotriva lui Iulian. În afara caracterului lor polemic la adresa politicii anticreştine a îm­păratului, aceste cuvântări încearcă să explice credincioşilor de ce Dumnezeu a îngăduit ca o asemenea nenorocire să se abată asupra lor. Dumnezeu îi învaţă pe creştini o lecţie, sugerează Grigorie, din cauza corupţiei, mândriei şi rivalităţii ivite în urma succesului lor[16]. Nu departe, în fundal, se găseau dorinţa de putere şi ambiţiile personale ale episcopilor pe care Grigorie îi va dojeni în mai multe ocazii viitoare atât pentru lipsa de evlavie a creştinilor cât şi pentru certurile doctrinare. Dacă aceasta este numai o critică în Invec­tive, este o temă majoră a celei de-a doua Cuvântări, rostită la Nazianz în timpul domniei Apostatului. Comparată cu conflictele care mocneau printre ierarhii creştini, spune Grigorie, nici măcar această mare ameninţare din afară nu inspiră teamă[17].

Cu siguranţă, apologia prezintă o imagine tristă a clerului din vremea sa. Precum ceilalţi doi capadocieni, Grigorie era mult prea conştient de abu­zurile castei preoţeşti. Totuşi, în timp ce Vasile şi Grigorie de Nyssa îşi re­zervau criticile lor adresate preoţimii corespondenţei personale sau discuţiei mai puţin directe, Grigorie de Nazianz aducea nemulţumirile sale înaintea unui public mai larg. În Cuvântarea a 2-a el îşi exprimă grija pentru ordinea cuvenită în ascensiunea pe scaunul episcopal, făcând neîndoielnic aluzie la procesul prin care neofiţii urcau grabnic pe treptele ierarhiei bisericeşti[18]. El îi critică pe preoţi pentru lipsa de pregătire, motive greşite şi caracter con­damnabil – pentru cutezanţa de a-i îndruma pe alţii către viaţa evlavioasă în timp ce ei înşişi nu erau sfinţiţi[19]. Găsirea şi recrutarea de candidaţi vrednici pentru preoţie era o problemă la care Grigorie va reveni în mod repetat, în discuţiile sale despre episcopie. Deja în această cuvântare compusă în 362, el consideră că prezenţa oamenilor cu reputaţie proastă în preoţie este prin­cipalul defect al Bisericii din vremea sa. Criticând făţiş numeroşii episcopi „jalnici” şi „vrednici de milă” care deţineau puterea, Grigorie se lamentează spunând:

„niciodată nu a existat şi nu există ceva atât de răspândit precum sunt astfel de infamii şi păcate printre creştini în ziua de astăzi. Oprirea acestei tendinţe este mai presus de puterea noastră însă a o detesta şi a ne ruşinea de ea este ceva ce ţine nu mai puţin de evlavie”[20].

Modelat de temele şi stilul clasic, aşa cum ar fi de aşteptat de la un tânăr care îşi terminase de curând studiile de retorică la Atena, aceeaşi cuvântare arată, de asemenea, influenţa timpurie a idealurilor monahale asupra concepţiei lui Grigorie despre arhierie. Încercând să ţină pasul cu recomandările pentru îndrumători din regulile monahale pe care Vasile începuse să le compună în Pont, Grigorie pune accent pe caracterul exemplar care ar trebui să fie semnul distinct al unui arhiereu:

„Înainte de a-i curăţi pe alţii, trebuie să fie el însuşi curăţit; să fie el însuşi învăţat înainte de a-i învăţa; să devină lumină pentru a lumina; să se apropie de Dumnezeu înainte de a se apropia de alţii; să se sfinţească pentru a putea sfinţi”[21].

El dedică o atenţie considerabilă rolului preotului de călăuzitor duhovnicesc pentru turma sa. Precum îndrumătorul monahal care foloseşte tratamentul cuvenit pentru fiecare stare sufletească, preotul trebuie să fie capabil să aplice leacuri diferite pentru spectrul larg de boli care chinuie poporul creştin[22]. Medicamentul prescris pentru fiecare boală este un paragraf din Scriptură aplicat de preot aşa cum trebuie, fiindcă, după ce prezintă o imagine de ansamblu a mântuirii din Vechiul şi Noul Testament, Grigorie declară:

„În această cură suntem slujitori şi împreună lucrători”[23].

Imaginea specifică a unui doctor de suflete la care apelează în mod repetat în această cuvântare este mai mult decât o metaforă reuşită pentru Grigorie de Nazianz. Medicii erau singurii „profesionişti” din acea perioadă care urmau o instruire de durată şi exigentă pentru a fi echipaţi cu abilităţile necesare vocaţiei lor, iar Grigorie pare să recomande acest fel de pregătire pentru conducătorii Bisericii.

De fapt, ultima şi cea mai lungă secţiune din Cuvântarea a 2-a ia în considerare modul de pregătire necesar arhiereilor în contrast cu lipsa de pregătire şi deficienţele morale, spirituale şi teologice ale majorităţii clerului din vremea sa. În această pregătire un rol central îl ocupă o lungă şi pro­fundă cufundare în Scriptură şi nu doar memorarea câtorva expresii pioase sau o scurtă introducere în Psalmi, cu care se pare că se lăudau unii clerici contemporani[24]. O completă pregătire duhovnicească şi scripturistică nece­sita ani de pregătire şi nu putea fi grăbită. Nu este de mirare, aşadar, că preotul ideal pentru Grigorie putea la fel de bine fi un bărbat cu părul alb şi înaintat în vârstă. Până ce un viitor preot, printr-o îndelungată pregătire filo­sofică, nu şi-a strunit patimile, curăţit mintea şi depăşit îndeajuns pe alţii în apropierea de Dumnezeu, ar fi primejdios să i se încredinţeze îndrumarea sufletelor sau să fie aşezat ca mijlocitor între Dumnezeu şi omenire[25].

Aici, ca şi în oricare din cuvântările sale, Sfântul Grigorie de Nazianz face referire la Moise ca la un exemplu de om care a fost pregătit întocmai pentru apropierea de Dumnezeu şi, prin urmare, să conducă poporul lui Dumnezeu[26]. El ne reaminteşte că chiar şi Aaron şi cei doi fii ai săi care erau preoţi au fost instruiţi să slujească de la distanţă

„fiindcă nu este al tuturor să se apropie de Dumnezeu”,

ci numai celor care, asemenea lui Moise, sunt capabili să stea faţă către faţă cu slava lui Dumnezeu[27]. Aşadar, doar Moise, care singur a urcat muntele şi a pătruns înăuntrul norului, a fost pregătit să primească legea lui Dumnezeu şi să înveţe mulţimile. Departe de a fi opusă activităţii active pastorale, viaţa contemplativă este prezentată drept o necesitate pentru slujirea preoţească efectivă. A accepta o poziţie de autoritate fără această experienţă duhovnicească ar fi o nesăbuinţă şi un pericol grav[28]. Grigorie sugerează că mai ales din cauza faptului că a con­ştientizat măreţia preoţiei a ezitat să se supună acestei chemări înălţătoare. Refuzul funcţiei publice, urmată de acceptarea sa ceva mai târziu, a fost de fapt un motiv politic clasic care va fi fost familiar pentru cineva cu educaţia şi trecutul lui Grigorie; nu trebuie să insistăm asupra idealurilor pur creştine sau a virtuţilor monahale din spatele rezervelor lui. El se aşează într-o com­panie bună, pentru că încă odată Moise, pe care îl invocă adesea ca model de conducere creştină, a fost iniţial şovăielnic în a răspunde chemării lui Dumnezeu[29].

În lumina acestei concepţii nobile despre preoţie şi calificările sale necesare, nu este de mirare că Grigorie i-a scris lui Vasile o scrisoare de încurajare cu ocazia hirotoniei sale întru preoţie[30]. El simpatizează şi se identifică în iubirea lui Vasile pentru viaţa filosofică şi admite faptul că nu înţelege planul Duhului în problema hirotoniei lor. Totuşi, mai ales în lumina ameninţării ereziilor cu care se confrunta Biserica în timpul lor, el îşi îndeamnă prietenul să poarte sarcina încredinţată lui. Câţiva ani mai târziu, Vasile avea să se întoarcă din Cezareea în singurătatea monahală a Pontului atunci când părerea negativă a episcopului Eusebiu despre el ameninţa să împartă Biserica Cezareei în facţiuni rivale. Conflictul pare să fi fost stârnit de un grup de asceţi din Cezareea pe care Grigorie îi numeşte „nazariţii noştri”, elita înţeleaptă a Bisericii, care se separaseră de lume şi-şi dedica­seră vieţile lui Dumnezeu. Această facţiune ascetică influentă s-a opus ale­gerii lui Eusebiu ca episcop, considerând că Vasile este conducătorul cel mai cuvenit. Recunoscând pericolul unei sciziuni în Biserică, Vasile a crezut că este mai prudent să se retragă din oraş. Grigorie îi scrie în timpul acestei perioade, încurajându-l să îşi reia îndatoririle sacerdotale la Cezareea atât din cauza faptului că episcopii săi aveau nevoie de ajutorul lui cât şi din cauza faptului că pregătirea teologică mult mai bună a lui Vasile putea ajuta în lupta împotriva atacurilor ereticilor[31]. În acelaşi timp, el scrie trei epistole episcopului Eusebiu îndemnându-l să se împace cu Vasile. El laudă viaţa şi lucrările prietenului său, descriindu-l drept un preot de un caracter atât de nobil încât

„în viaţă, în doctrină şi în purtare îl avem ca cel mai bun exemplu dintre toţi cei pe care îi ştim”.

Grigorie îl considera pe Vasile nu doar cel mai bun dintre preoţi ci, de asemenea, cel mai vrednic dintre episcopi, în ciuda rezervelor sale iniţiale faţă de motivele lui Vasile de a accepta demnitatea episcopală[32]. Scriind poporului din Cezareea în timpul verii anului 370, Grigorie vorbeşte despre episcop ca fiind „lampa Bisericii”, cel al cărui caracter fie compromite, fie salvează Biserica. În aceeaşi epistolă, el îl recomandă pe Vasile mai presus de toţi ceilalţi candidaţi, fiindcă este un preot „curat în viaţă şi cuvânt”[33]. Doi ani mai târziu, la începutul controversei din jurul diviziunii Capadociei, înainte ca Grigorie însuşi să fie hirotonit în mod forţat, el scrie prietenului său o scrisoare de încurajare. Îşi exprimă încrederea că „filosofia” lui Vasile va rămâne nemânjită de mâhnirile sale prezente şi că lunga sa experienţă în viaţa contemplativă îi va îngădui să rămână nezdruncibat de evenimentele care îi agită pe alţii[34].

Grigorie pare să fi ajuns să considere „viaţa îmbinată” pe care o întruchipa Vasile drept un ideal. El credea că viaţa activă de iubire şi slujire ar trebui să vină în completarea rugăciunii[35]. Admiraţia pentru un fel de viaţă îmbinată nu era ceva unic pentru creştinii din acea perioadă. Pentru mulţi filosofi păgâni din Antichitatea târzie implicarea în chestiunile publice la un anumit nivel mergea mână în mână cu viaţa de renunţare şi retragerea contemplativă. Filosofii puteau sluji ca ambasadori, diplomaţi, mijlocitori şi binefăcători financiari ai oraşului şi tradiţiilor lor[36]. Ceea ce deosebea idealul păgân al „lumescului contemplativ” de viaţa îmbinată a ascetului creştin era natura implicării în viaţa publică a filosofului păgân. Filosoful oferea servicii aproape exclusiv din partea clasei aflate la conducere, o elită urbană de viţă nobilă. Ascetul creştin, spre deosebire de acesta, se identifica cu clasele umile şi oprimate[37]. Străvechea virtute euergesia, pe care patronii bogaţi şi puternici o practica în mare sub forma dăruirii de daruri oraşului lor a fost transformată de creştini în virtutea ptōchotrophia, sprijinul săracilor şi grija faţă de bolnavi. După cum a susţinut Brian Daley, mai ales această versiune creştină concretă a vieţii filosofice – un aspect central al idealului clasic al philanthropiei – nu a reuşit să îl realizeze elenismul păgân; Capadocienii însă l-au considerat drept scopul comunităţii creştine ca întreg şi o preocupare majoră a monahismului. Iată un accent pe care l-am observat deja în cariera lui Vasile şi pe care Grigorie îl va preamări cu diferite ocazii[38].

Însă, oricare ar fi fost convingerile sale ideologice despre natura philan­thropiei sau valoarea vieţii îmbinate, Grigorie a continuat să se lupte cu o înclinaţie naturală către retragerea monahală şi o antipatie de a conduce bise­ricile sau de implicare în chestiunile bisericeşti. Această tensiune, sugerează el, stă la baza reacţiei sale ostile faţă de sfinţirea sa ca episcop al noului creat scaun al Sasimei în 372. Într-o epistolă mustrătoare către Vasile, el scrie:

„Pentru mine, cea mai mare acţiune este inacţiunea… Atât de mândru sunt de inactivitatea [apragmosunē] mea încât cred că ar putea fi chiar un standard pentru toată mărinimia în această privinţă”[39].

[…]Deşi admite tristeţea şi se arată incapabil să-şi ascundă durerea cauzată de o aparentă ruptură a prieteniei [venită] din partea lui Vasile, Grigorie susţine că el a fost acum învins de Duhul şi împăcat cu noua sa stare ca de altfel şi cu ceilalţi care l-au adus aici[43]. El îşi descrie îndatoririle sale episcopale în termeni care reflectă idealuri monahale, şi face apel la Vasile ca să-l înveţe arta pastoraţiei. El compară funcţia de episcop a tatălui său şi a lui Vasile cu slujirea lui Moise[44]. Într-adevăr, în ciuda faptului că se simţea o victimă a ceea ce el considera că fusese o exercitare brutală a autorităţii, el îl va lăuda pe episcopul Cezareei ca fiind modelul de perfecţiune al episcopului creştin.

Înainte de a analiza faimosul său panegiric dedicat lui Vasile, trebuie însă să recapitulăm evenimentele din viaţa Sfântului Grigorie de Nazianz care au precedat direct oferirea acestui discurs. La scurtă vreme după moar­tea tatălui său în 375, Grigorie a fugit la Mănăstirea Sfintei Tecla din Seleucia, aflată la circa 600-700 kmde Cezareea, nădăjduind să se îndepărteze de afacerile bisericeşti de dragul contemplaţiei[45]. A rămas aici într-o retragere relativă timp de mai mulţi ani până ce, conform propriei sale relatări, a fost din nou smuls din singurătatea sa de nevoile urgente ale Bisericii[46]. Odată cu moartea lui Valens în 378, sorţii aveau să se schimbe pentru comunitatea ortodoxă din Constantinopol, care suferise îndelung sub stăpânirea ariană. Împăratul niceean Teodosie era pe punctul de a-şi instaura domnia în oraşul imperial. Totuşi, creştinii erau încă profund dezbinaţi, iar facţiunile aflate în conflict ameninţau să sfâşie în continuare Biserica asediată. Era dureros de necesară o conducere capabilă. Mica turmă de creştini ortodocşi a apelat la Grigorie de Nazianz ca la omul lui Dumnezeu potrivit pentru această sarcină[47]. A acceptat chemarea şi şi-a asumat conducerea comunităţii niceene din Constantinopol.

Scenariul precedent este întemeiat în principal pe reflecţiile personale ale lui Grigorie asupra cursului evenimentelor. Situaţia religioasă efectivă din Constantinopol era mult mai complexă iar rolul lui Grigorie mult mai ambiguu decât ne poate el face să credem[48]. Nu există nici o îndoială însă că, odată ajuns în capitală, Grigorie s-a aflat imediat în toiul controversei. În timp ce apăra credinţa niceeană împotriva numeroaselor erezii care persistau în cetatea împărătească, el a fost totodată forţat să se apere personal împo­triva duşmanilor care căutau fie să denigreze persoana sa, fie să conteste autoritatea sa de a guverna Biserica[49]. Amestecul său în controversa cu epis­copii imediat după sosirea la Constantinopol i-a întărit convingerile despre autoritatea bisericească şi, de asemenea, aşează panegiricul lui Vasile într-o altă lumină. Importanţa episodului constantinopolitan în viaţa Sfântului Gri­gorie de Nazianz este sugerată de amploarea spaţiului pe care el i-l alocă în poemul său, De vita sua. Aproape două treimi din versurile poemului său autobiografic sunt centrate pe această perioadă de doi ani[50]. La fel de fra­pantă este atenţia deosebită pe care o acordă episcopatului în scrierile sale dintre 379 şi 382. Cuvântările şi poemele sale din aceşti ani îl arată a fi un sprijinitor viguros şi neobosit al reformei bisericeşti, susţinând în special idealul arhiereului ascet.

Câteva cuvântări oferite în timpul păstoririi lui Grigorie la Constanti­nopol reflectă starea proastă de lucruri din Biserica de acolo. De asemenea, ele dezvăluie concepţia sa despre episcopii contemporani şi convingerile sale profunde despre autoritatea episcopală. Ambele cuvântări 20 şi 21 se ocupă cu tema episcopilor răi[51]. Bărbaţii din cele mai înalte funcţii biseri­ceşti sunt lipsiţi de educaţie, necurăţiţi şi total nepregătiţi pentru îndrumarea duhovnicească[52]. Doar cel care a îmblânzit trupul şi a primit luminarea di­vină prin practica îndelungată a „filosofiei” este înzestrat să poarte de grijă sufletelor, insistă Grigorie la începutul Cuvântării 20. El repetă această preo­cupare la sfârşitul discursului. Ca şi în Cuvântarea 2, din care provine  cea mai mare parte a acestui discurs, Grigorie arată că viaţa lui Moise este ilustrarea pregătirii cuvenite pentru episcopie. Moise a urcat singur muntele, L-a întâlnit pe Dumnezeu în nor şi, în cele din urmă, a primit legea[53]. Am văzut că cele trei etape din viaţa lui Moise a slujit drept important model episcopal pentru Capadocieni, însă această profesiune tripartită era doar un singur aspect al propriului farmec de conducător. Întâlnirea sa cu Dumnezeu pe Muntele Sinai a fost o pregătire indispensabilă pentru sarcina instruirii mulţimilor. Grigorie preia această temă din nou în una din cele cinci cuvân­tări teologice pe care le-a rostit la Constantinopol în aceeaşi perioadă. În Cuvântarea 28 el oferă o relatare detaliată a urcuşului lui Moise şi a întâlnirii divine. Vedenia lui Dumnezeu, epitomizată de teofania de pe Sinai, a fost pentru Sfântul Grigorie de Nazianz, ca de altfel şi pentru Nyssan, ţelul su­prem al retragerii monahale şi semnul adevăratului teolog.

„Astfel, prin urmare, vei putea teologhisi”,

spune Grigorie spre sfârşitul povestirii sale[54]. A învăţa sau conduce poporul creştin fără această revelaţie era pentru Gri­gorie culmea infatuării.

În Cuvântarea 21, Atanasie întruchipează antiteza cu de preoţii nevred­nici ai zilei. În timp ce aceştia din urmă uzurpă şi fac abuz de puterea lor, marele episcop al Alexandriei a dovedit o autoritate părintească, o blândeţe şi o severitate rodite din „filosofia” sa[55]. După ce îl enumeră pe Atanasie alături de o lungă listă de sfinţi biblici, Grigorie sugerează că eroul său i-a egalat sau chiar depăşit pe toţi aceştia. El a excelat atât în teorie cât şi în practică şi i-a depăşit cu mult pe toţi cei renumiţi într-un aspect sau altul[56]. Deşi Atanasie nu a fost niciodată un monah în sens strict, Grigorie de Nazianz îl transformă în monahul-episcop model; şi această descriere a alexandrinului a fost cea care a modelat portretizările bizantine ulterioare ale patriarhului. Grigorie explică cum Atanasie a împăcat viaţa pustnicească şi cea cenobitică

„arătând că există o preoţie care este o filosofie şi o filosofie care are nevoie de slujirea sacerdotală. În acest mod el a armonizat cele două tipuri de vieţuire şi le-a adus împreună, atât activitatea compatibilă cu retragerea cât şi retragerea compatibilă cu viaţa activă, pentru ca să poată să-i convingă pe fiecare că monahismul este mai degrabă caracterizat prin statornicie într-un mod de viaţă decât prin retragere fizică, după felul lui David, bărbatul mare în faptă, care a fost în acelaşi timp şi un singuratic desăvârşit”[57].

Ca şi în portretul făcut de Nyssa lui Vasile, Grigorie de Nazianz a in­ternalizat idealurile monahale pentru ca astfel slujirea activă a Bisericii să nu fie opusă valorilor şi practicilor monahului. O astfel de viaţă, conchide el, este regula pentru episcopat[58].

[…]Ca şi Cuvântarea 2, rostită aproape douăzeci de ani mai târziu, Cuvântarea 42 este apologia lui Grigorie pentru fuga sa de responsabilitatea bisericească. După ce descrie chemarea sa la Constantinopol, Biserica zbuciumată pe care a trebuit să o slujească, şi rezultatele păstoririi sale, Gri­gorie alocă o însemnată parte din discurs unui rechizitoriu la adresa conducătorilor nevrednici. Îi critică pe păstorii care ţin adevărul ascuns, cărora nu le pasă decât de binele propriu şi nu de sănătatea [duhovnicească] a poporu­lui încredinţat lor spre păstorire. El zugrăveşte un tablou mohorât de intrigi episcopale, socotind spiritul de ceartă dintre episcopi ca fiind un „război sfânt”[65]. Mai mult, numeroşi creştini caută păstori care să rivalizeze cu bărbaţi care deţin putere, avere şi funcţii lumeşti:

„Căci ei nu caută preoţi ci oratori; nu iconomi ai sufletului ci ai averilor şi banilor; nu săvârşitori curăţiţi ai Jertfei ci patroni [protectori] puternici”[66].

Grigorie le impută colegilor săi episcopi nivelul duhovnicesc scăzut al laicatului, pentru că episcopii s-au acomodat prea uşor cu mofturile oamenilor pe care se presupune că ar trebui să-i păstorească. El imploră ca măcar succesorul său să fie un păstor vrednic, „unul care să fie invidiat şi nu plâns de milă”[67]. Este o notă ironică în acest motiv, pentru că înlocuitorul său, Nectarie, era aproximativ antiteza episco­pului ideal imaginat de Grigorie: mai degrabă un neofit decât un preot cu experienţă, mai degrabă un administrator decât un teolog, mai degrabă un senator decât un „filosof”.

Cuvântarea 42 are foarte puţine lucruri de spus din punct de vedere pozitiv despre episcopi. Oricum, în câteva luni de la plecarea sa din Constantinopol, Sfântul Grigorie a găsit o oportunitate ideală să îşi facă publice propriile sale standarde pentru funcţia de episcop. S-a sugerat că Cuvântarea 43 – cuvântul funebru dedicat lui Vasile – cu urarea sa de rămas bun de la sfârşit, formează un „diptih”[68]. Cuvântarea, compusă de episcopul Constantinopolului, acum eremitus* şi trăind în singurătate, a fost rostită înaintea comunităţii din Cezareea, revizuită şi extinsă mai târziu pentru un public mai larg. În acest discurs, cariera lui Vasile slujeşte ca antiteză pentru trăsăturile caracteristice ale episcopilor contemporani pe care Grigorie tocmai îi condamnase şi ca model demn de a fi imitat. Spre deosebire de portretul foarte idealizat făcut de fratele său, Grigorie de Nyssa în encomium, discursul Sfântului Grigorie de Nazianz repovesteşte multe întâmplări petrecute în viaţa lui Vasile. În ciuda omisiunilor evidente din naraţiune, sunt prezente, de asemenea, detalii istorice însemnate şi un număr de evenimente asemănătoare cu cele relatate în corespondenţa lui Vasile[69].

[…]Aproximativ jumătate de cuvântare se ocupă cu cariera bisericească a lui Vasile. În fundal se află o critică implicită şi întâmplătoare a prelaţilor contemporani. Introducând subiectul despre preoţia lui Vasile, Grigorie repetă plângerile familiare. Preoţia a devenit obiect de batjocură fiindcă bărbaţi neînvăţaţi, lipsiţi de experienţă şi nepregătiţi din punct de vedere duhov­nicesc pentru conducere sunt promovaţi pe sfinţitele scaune[73]. Răutatea şi puterea în locul virtuţii şi vredniciei sunt adesea standardele pentru pro­movare. Vasile, însă, a fost înălţat pe tronul preoţesc de Dumnezeu.

„Şi cum a fost aceasta? Nu printr-o avansare precipitată, nici prin curăţirea şi înţelep­ţirea lui dintr-odată, precum este obiceiul multora dintre candidaţii de astăzi pentru promovare: ci prin revărsarea asupra lui a cinstei în ordinea cuvenită înaintării duhovniceşti”.

Similar, Grigorie repovesteşte ascensiunea lui Vasile pe treptele ecleziastice: a fost mai întâi citeţ, apoi preot şi, în cele din urmă, episcop,

„dobândind funcţia nici prin furtişag, nici prin violenţă, în loc să caute cinstirea, a fost căutat pentru ea şi nu a primit-o ca pe o favoare ome­nească, ci ca de la Dumnezeu”[74].

Retragerea temporară a lui Vasile în Pont este descrisă drept „filosofică şi minunată”, cu toate acestea, întoarcerea lui la Cezareea în timpul perioadei de suferinţă a oraşului a fost „chiar şi mai de admirat”. Deşi el a slujit de atunci înainte ca ajutor al episcopului său, el a guvernat de fapt Biserica de pe poziţia sa de rang inferior, fiind mai bine pregătit pentru o astfel de conducere decât predecesorul său[75]. Printre activi­tăţile preoţiei sale, Grigorie evidenţiază grija lui personală pentru victimele foametei, comparând asigurarea hranei de către Vasile pentru cei flămânzi cu hrănirea de către el a sufletelor cu Cuvântul lui Dumnezeu[76].

Descrierea păstoririi lui Vasile continuă cu polemica acestuia împotriva episcopilor răi. Deşi prelaţii capadocieni invidioşi au încercat să împiedice ascensiunea lui Vasile pe scaunul episcopal, planurile lui Dumnezeu nu au fost zădărnicite. Totodată, promovarea lui Vasile nu a compromis deloc che­marea sau caracterul său. A continuat să trăiască fidel filosofiei sale, urcând constant în virtute[77]. Se spune că în eforturile sale de a aduce pace şi unitate în Biserică a influenţat „mai degrabă prin purtarea sa decât prin argument”[78].

În interacţiunea lui Vasile cu împăratul şi cu prefectul Modestus, Grigorie îi atribuie episcopului puteri vindecătoare miraculoase. Totuşi, în confruntări cu duşmanii şi persecutorii Bisericii, caracterul moral şi ascetismul lui Vasile reprezintă etalonul. El este descris ca fiind un „bărbat lipsit de patimă, pe care îngerii îl cinstesc, către care femeile nici măcar nu cutează să privească”; un „mucenic fără sângele vărsat”; un “prelat a cărui reputaţie o eclipsează cu mult pe cea a colegilor săi”[79]. În ceea ce priveşte reorganizarea teritorială a Capadociei, Grigorie afirmă că Vasile a schimbat această situaţie într-un bine prin mărirea numărului de episcopi care să poarte de grijă de Biserici. În acest context el se referă la propria sa hirotonie forţată, însă chiar şi lauda sa la adresa episcopului nu poate ascunde dezamăgirea sa faţă de duritatea şi lipsa de loialitate a unui prieten. Cu toate acestea, el încheie prin scuzarea lui Vasile fiindcă el s-a îngrijit mai mult de datoria sa faţă de Dumnezeu decât de orice prietenie lumească[80].

[…]În lumina analizei ulterioare, scopul lui Grigorie în cuvântarea funebră trebuie să fi conţinut mai mult decât o simplă dorinţă de a îl cinsti pe Vasile, de a propovădui dogma ortodoxă, de a apăra relaţiile cu prietenul său ori de a crea o sinteză armonioasă între tradiţiile culturale clasică şi creştină[88]. Toate aceste motive au intrat în compoziţia discursului, dar ele nu explică prin ele însele temele şi accentele examinate mai sus. Nu trebuie să pierdem din vedere contextul mai larg al cuvântării. Grigorie părăsise de curând Constantino­polul, amărât de luptele personale cu prelaţii, dezgustat de starea jalnică a conducerii arhiereşti şi mai ales întristat de alegerea succesorului său. Acest scenariu se află cu siguranţă în spatele portretului pe care îl face vieţii şi carierei bisericeşti a lui Vasile ca model de episcop.

[…]Preocuparea continuă a lui Grigorie, dacă nu de-a dreptul obsesie, cu caracterul şi funcţiile episocopilor în perioada în care a compus Cuvântarea 43, este atestată de un poem care datează din aceeaşi perioadă, la scurtă vreme după plecarea sa din Constantinopol şi pe când lucrările sinodului ecumenic se aflau încă în desfăşurare. De se ipso et de episcopis trădează starea de spirit a lui Grigorie în timpul acestei perioade turbulente. Dezvă­luie, de asemenea, convingerea că lucrul cel mai indicat ar fi alegerea epis­copilor din rândul monahilor, deşi Grigorie se gândeşte mai mult la sfântul care trăieşte în sihăstrie decât la cel vasilian, care face parte dintr-o obşte. Mai exact, uneori este dificil de separat idealurile sale ascetice de cele aris­tocratice despre conducere [arhierie]; în timp ce susţine retragerea contem­plativă, o trăsătură a vieţii monahale, el îşi exprimă de asemenea dispreţul faţă de cei din clasele de jos – fermieri, muncitori, şi cei asemenea – care, aparent, au urcat pe scaunul de episcop. Afirmaţia sa potrivit căreia un epis­cop ar trebui să fie „ales din cei mai buni” includea în mod clar indicaţii nor­mative sociale dar şi duhovniceşti[92]. În general, poemul deplânge starea de­plorabilă a episcopatului, o temă caracteristică scrierilor Sfântului Grigorie de Nazianz. Episcopii sunt descrişi ca fiind aleşi în grabă, needucaţi şi adesea sunt de cea mai josnică speţă. În timp ce unii protestează că bărbaţii sfinţiţi nu sunt buni arhierei fiindcă nu au nici o aptitudine pentru afaceri, Grigorie demonstrează nerozia acestei obiecţii, concluzionând:

„Caracterul unui bărbat este lucrul cel mai convingător dintre toate”[93].

În mod asemănător, exemplul personal al episcopului este mai important decât educaţia sau elocvenţa sa în învăţarea credincioşilor. Chiar şi urcuşul ierarhic cuvenit, pentru care Grigorie îşi exprimă îngrijorarea în alte scrieri, păleşte ca semnificaţie în faţa impor­tanţei sfinţeniei episcopului.[…]

Cine, aşadar, este păstorul vrednic de chemarea sa? Grigorie zugrăveşte în culori vii imaginea celui pe care el îl consideră drept episcopul ideal:

„Acesta se culcă pe pământ şi e mâncat de praf, şi-a istovit trupul în pri­vegheri, psalmodii şi şederi în picioare ziua şi noaptea ridicându-şi mintea spre înălţimi şi ieşind din grosimea trupului… Şi a şters cu izvoarele la­crimilor întinăciunile, dacă a avut vreuna mică din petele care-l stropesc şi pe înţelept cu lutul vieţii acesteia. E pecetluit cu întipăririle cinstite ale unui trup secătuit de rugăciune şi multele osteneli… de frig, foame şi zdrenţe strâmte, dorind să primească drept veşmânt nestricăciunea, şi a insultat cu hrană puţină aroganţa pântecelui… Acesta e acum sărac, deşi odinioară a fost foarte bogat… Acesta fugind de oraşe şi de aplauzele mulţimii şi de furtuna care răsuceşte în vârtejul ei toate cele publice, şi-a potrivit şi unit frumuseţea minţii cu Dumnezeu, intrând în comuniune cu cele dumnezeieşti, singur cu Cel Singur… Acestuia Duhul i-a arătat adâncurile literei [Sfintei Scripturi] dezlegându-i cele pecetluite pentru minţile multora”[95].

În ultimii ani ai vieţii sale, viaţa ascetică şi contemplativă devenise în mod clar idealul Sfântului Grigorie de Nazianz pentru funcţia de episcop. Asemănător, în reflecţiile despre propria sa carieră de episcop, el descrie slujirea sa în termeni care evocă viaţa unui monah. Ca episcop în Constanti­nopol, scrie Grigorie, el era hotărât să împlinească poruncile prin

„slujirea săracilor, exersarea ospitalităţii, îngrijirea bolnavilor, perseverarea în psalmodiere, rugăciune, jeluire, mortificarea simţurilor, a impulsului de a râde, stăpânirea limbii, potolirea trupului prin puterea duhului”[96].

Câteva epistole de mai târziu dezvăluie nemulţumirea lui continuă faţă de rivalitatea existentă şi nivelul duhovnicesc scăzut al episcopilor[97]. De-a lungul carierei sale, Grigorie s-a luptat să întrupeze idealul monahului-episcop pe care l-a admirat atât de mulţi la alţii. De mai multe ori a alternat rezistenţa cu supunerea faţă de chemarea de a sluji ca episcop[98]. În ciuda ambiţiilor personale şi aştep­tărilor din partea familiei, el adesea mărturiseşte că spiritul său contemplativ şi sensibilitatea sa i-au îngreunat punerea în practică a acestei via media. Pentru exemplele despre viaţa echilibrată activă şi contemplativă, Grigorie a privit înapoi, la personaje biblice precum Moise şi Apostolul Pavel. În propria generaţie a găsit un model în primul rând în Vasile al Cezareei. Însă nu ar trebui să trecem uşor cu vederea propria carieră a Nazianului, aşa cum pare el să procedeze în reflecţiile sale autobiografice. Studii recente au arătat că Grigorie era destul de dornic să dea un contur definit identităţii sale ca episcop şi teolog şi că a fost cu mult mai mult decât un teoretician al arhieriei decât s-a recunoscut până atunci. Aşadar, atunci când el accentua în mod repetat conflictul dintre viaţa contemplativă şi cea activă, dintre idealurile ascetice şi slujirea de episcop, el poate că de fapt sugera că pentru episcopul model aceasta era o tensiune necesară, cu adevărat sănătoasă.

[…]Idealul conducerii bisericeşti, aşa cum reiese din scrierile lui Grigorie, este cel al unei autorităţi episcopale întărită şi intensificată de virtuţile ascetice. Am văzut că Grigorie de Nazianz însuşi s-a străduit să combine aceste modele alternative de viaţă în cursul propriei sale cariere. Într-adevăr, propria sa viaţă poate oferi cel mai clar exemplu pentru o parte din tensiunile inerente în această paradigmă de autoritate în Biserică. Totuşi, descrierile pe care le face idealului episcopal sau unor anumiţi conducători vrednici de laudă nu arată nici o ambivalenţă. Odată considerate incompatibile, aceste stiluri de viaţă fuzionează armonios în monahul-episcop al Cezareei, model care va stabili tonul pentru generaţiile următoare de conducători bisericeşti. Modelul lui Grigorie de Nazianz ar fi putut la fel de bine fi derivat dintr-un ideal politic greco-roman pe care el l-a încreştinat şi adaptat pentru conducătorul bisericesc. În tradiţia platonică, conducătorul-filosof se pregătea pentru serviciul public prin perioade de retragere caracterizate prin otium sau apragmon[108]. Fără a ţine seama de aceste rădăcini elenistice, viitorii cititori ai lucrărilor lui Grigorie vor vedea în episcopul său ideal trăsăturile filosofului contemporan lor, mai precis pe monahul cenobit. Drept mărturie, nu trebuie decât să ne uităm la secolul al V-lea, pentru a vedea că un număr mare de candidaţi la episcopie din Asia Mică erau deja recrutaţi din obştile monahale”.