Cântecul a II

Þiganii trimit la Vlad solie,
Sã le scurte cale delungatã.
Dar', întracea, cum pe dãscãlie
Trebuieºte-a sã-arma º-a sã bate
Sfãtuiesc. Pe Romica rãpeºte
Cel rãu, iar Parpangel pribegeºte.

Grija þiganilor cea mai mare
Acum rãzãma toatã-în bucate,
A rãmânea-înapoi fieºcare
Sã sâlea, lângã cele-încãrcate
Carrã cu mâncãri, iar la-împãrþalã
Era multã sfadã ºi cârtealã.

Dar' º-altã nevoie le sta-în cale,
Cãci pe nemâncat nu putea merge,
Zâcând cã l-e greaþã cu rânze goale
Sã trapede-atâta ºi s-alerge!...
Când era sãtui, punea pricinã
Cã le-ar fi rãu ºi fãcea hodinã.

Aºa fãcând, abea câte-o millã
Cãlãtorea pe zi, pãn' ce-odatã
Bunul Drãghici chemã pe Ciurilã
(Era-într-o zi pe-hodinã-aºezatã):
"Pasã! (grãi) strigã sã sã-adune
Vóievozii ºi feþele bãtrâne,

Cã bune lucruri eu am ºi multe
De-a le zice-în puþine cuvinte,
Dacã-or voi doarã sã mã-asculte;
ªi m-or asculta, de au minte!..."
Ciurilã-îndatã mearsã de-acia
ªi strigã-întru toatã þigãnia:

"Tot omul s-audã ºi sã ºtie!...
Cã moºul Drãghici sã strig mã mânã,
Ca tot îns' la cortul lui sã vie,
Din cei ce-s dã vârstã mai bãtrânã,
Cãci premulte are sã vã zicã,
Dar' veniþi, curând, f... l în ticã".

Cum s-auzi aceasta-în þigãnie,
La bãtrânul Drãghici iaca vine
ªi sã-adunã murga boierie
Cu feþele cele mai bãtrâne.
Iar' dupã ce toþi în giur stãturã,
Întracesta chip moºneagul urã:

"Voi, bãrbaþi buni! ºi-oameni de-omenie!...
Dã mult am vrut sã vã-aduc aminte
Dã hele ce-îmblã pân cuget mie.
Ori cum lucrurile sã vã-alinte,
Totuº' pare cã-ar hi mai cu trabã
Sã cãlãtorim noi mai dãgrabã...

Cã dacã-þi îmbla durmind pã cale
Cum voi aþi fãcut-o pãn' aice;
Nu-împliniþi voia mãrii-sale.
Dãci cautã-a vã teme dã cerbice!
ªi vai noao! de cumva-ar înþãlege
Vodã cã voi durmiþi zile-întrege!"

Atunci Ghiolban cãldãrariu-începe
(Necãutând cã Drãghici nu gãtasã
Cu zisul): "Toþi carii vreu sã crepe
Dã cãldurã, grãbeascã, nu-mi pasã;
Dar' eu n-oi merge dã-a nãduºita,
De-ar mai hi Vlad Vodã pã atâta.

Dar, dã vreþi a face cum voi spune,
Sã ºtiþi cã vom nimeri mai bine.
S-arãtãm adecã în plecãciune
Domnii, ca sã nu ne mai mâne
De-acum aºa departe ºi iute,
Sau încai drumul sã ne mai scurte.

Sã trimeatã vodã pe-un vechil
Care sã-aºeze ca sã nu hie
Pãnã la Spãteni mai mult de-un mil;
Apoi sã ne deie slobozie
Dã-a face trii hodini câte-odatã!..."
Aici voroava lui fu curmatã,

Cãci Avèl striga din gura toatã:
"Ahãsta m-i sfat, ahasta-i minte!..."
De-aci toatã mulþimea-adunatã
Lãudã sfat ºi vorbele sfinte,
ªi cu toþii-împreunã-aºezarã
Solii sã porneascã pãnã-în sarã.

Lângã-acele ei mai hotãrârã,
Dupã-a lui Drãghici bunã pãrere,
Întracea sã meargã câte-o þârã,
Dar', ca sã poatã mai cu plãcere
Cãlãtori þiganele gloate,
Au pus în frunte sã meargã bucate!

Socotind bãtrânii-înþelepþeºte
Cumcã gloata sâlitã de foame
Va cãuta sã meargã bãrbãteºte,
Ca flãmând pântece sã-º întrame.
Ce nu face-un sfat bun câteodatã!...
Fereºte de rãu o þarã toatã!...

Îndatã ºi numita solie
Purceasã, ce fu din doao feþe
Cele mai harnice-în þigãnie,
La cuvinte ºi gânduri isteþe:
Unul Gârdea, cel cu gura strâmbã.
Altul Gãvan, cântãreþ în drâmbã.

Iarã ceaialaltã bãtrânime
Încã mai ºezu la sfat, s-aleagã
Ce-ar fi mai bun pentru þigãnime
ªi-în ce chip trebile sã-º' direagã,
Cã-acum îº bãgasã-în cap sã-º facã
Tocmealã în þigãnia sãracã.

Bãlãban voievod acum de-odatã,
Vrând ºi el sfatul bun sã-º' arete,
Aºa grãi, ºezând pe-o covatã:
"Îmi pare cã voi pre pe-îndelete
ªi fãr' nice-o grijã faceþi drum,
ªi doarã nice ºtiþi de ce? ºi cum?

Însã eu aºa gândii în mine,
Cã pãnã vom merge mai dãparte,
Aici sã ne-armãm cum sã cuvine,
Cã nu sã ºtie dân care parte
Vrãjmaºul vine, º-e dã-a sã teme
Doarã-apoi sã nu ne-ajungã vreme.

Trãbuie dar ca toþi hãi cãlare
Naintea taberii sã purceadã
Armaþi, cãutând oare dân care
Lature turcii taie ºi pradã;
Vãzândãu-îi apoi, cât pot dã tare
S-alerge dându-ne înºtiinþare.

Noi atunci cu tabãra ha groasã,
Vãzând cã vin asupra dâncoace,
Sã-apucãm fuga ha sãnãtoasã
Încolo ºi sã mérgem în pace
Pãnã când ne vor purta picioare,
Numa sã scãpãm de la strâmtoare."

Rãzvan fierrariul încã sã scoalã
ªi-într-acest chip rostul sãu deschide:
"Bine sã zice: la fala goalã
Traista-i uºoarã!... Zieu cã-i de-a râde
Cum Bãlãban a fugi ne-învaþã,
Dupã ce ne armã cu gura-îndrãzneaþã.

Dar cãz! dã n'avem chief dã bãtaie
Dece sã purtãm atâta pazã
Ca doarã turcii sã nu ne taie?
La ce sã-apucãm arma viteazã,
Când fãr' arme ca fãrã povarã
Fuga este cu mult mai uºoarã?...

Aici, Bãlãbane,-altã putere
Nu este fãrã sau a te bate
Pentru þarã, copii ºi muiere,
Cum ºi pentru dragile bucate,
Sau aruncându-þi arme necrunte
A fugi gol-goliºor la munte."

Rãzvan era sã mai zicã,
Dar' Vlaicu lingurariu începe
A râde ºi glasul sãu rãdicã:
"Eu nice-într-un chip nu pociu precepe
Ce sã-învârteºte voao pân minte,
Ca când aþi avea boalã herbinte.

Nici veste-i doar' pe-aproape sã hie
Turcii, ºi iacã-unii cã sã gatã
Dã fugã cu mare vitejie,
Iar' alþii sã cocoresc îndatã
ªi vor sã taie-într'înºii ca-în clisã
Gândire-ai cã ºi-unii º-alþii visã.

În ce chip am venit pãnã-aice,
Aºa sã mergem dar' ºi dã-acie,
Iar' dã ni s-ar pune doar' în price
Cineva pã drum, cu vrãjmãºie,
Totdãuna-are sã sã pãzascã
Rãgula noastrã þigãneascã,

Adecã fruntea hãlui mai tare
Sã plecãm cu multã rugãminte
(De-om vedea cã-în fugã nu-i scãpare).
Iarã când cu nãvalã herbinte
Ar da pã noi o mai slabã laie,
Atunci sã stãm ºi noi la bãtaie.

Însã numa când n-ar hi cu putinþã
Dã-a scãpa º-a sã-împãca cu buna...
Cãci, dupã-a mea dreaptã socotinþã,
Viaþa noastrã-i numai una,
Care dã-o pierzi fãrã trabã-o datã,
Nu-o mai afli, dã-ai da lumea toatã."

"Sã mã batã Dumnezieu, cã bine
O nimeriºi, Vlaice!... (barba surã
ªtergându-ºi Gogu zise) Dar' cine
Este-aºa dã nebun fãrã mãsurã,
Sã sã bage-în foc dã viu, ºi doarã
Minte-întreagã-având ar vrea sã moarã!

Pãntru-ahaia nebun e hãl care
Sã scoalã ºi dã rãzboiu sã gatã
Asupra hãlor dã preste mare,
Pã cari n-au vãzut niceodatã,
Apoi pã-acei ucide ºi stricã
Cari lui nu i-au fãcut nimicã.

Dãci nice eu vãd vreo pricinã
Ca sã ne batem noi întradins
ªi sã ne-ucidem fãrã dã vinã;
Dar', fiindcã-odatã-armele-am prins,
Sã le þinem numa dã-o tâmplare,
Când doarã-altã n-am avea scãpare,

Ca vrãjmaºului încài dã parte
Sã ne putem nãscocorî-întrânse
Noi încã cevaº dã-a noastrã parte.
Dar' sã nu-întrãm la bãtãi adinse,
Cãci acolo n-ar hi mai mult ºagã,
ªi-ar pieri doar þigãnia-întreagã.

Numa º-altã-încã règulã bunã
Þigãneascã-am sã vã-aduc aminte:
Ca sã cãlãtorim totdãunã
Aproape dã pãduri, cã nu minte
Zisa vechie: "fuga-i ruºinoasã,
Darã-i dân toate mai sãnãtoasã!..."

Într-ahãsta chip, vãzând noi dãparte
Cã vrãjmaºul vine cu putere,
Apucând tufa, scãpãm dã moarte,
Iar' pã câmp (dupã a mea pãrere),
Ca un iepure fuga dã-ai întinde,
Totuºi iuþii gonaci te vor prinde."

Bratul aurariu ºi el atunci
ª-aduse-aminte de graiu ºi zise:
"Dar cum?... Voi uitarãþi dã porunci
ªi dã hele ce Vlad Vodã scrise?...
Socotind c-eþi umbla cum vã place
Dã capu vostru-încolea ºi-încoace?

Ce au fost, au trecut; acum cioare
Nu sunteþi mai mult, ci lãudatã
Oastea lui Vlad, cãci el dã mâncare
Vã dete ºi v-armã dã-astã datã.
Dãci trebue-a ne lua sama bine
Ca sã nu pãþim cumva ruºine.

Iar' eu vã zic rupt, ales, în faþã,
Cã-aºa fãrã nice-o rânduialã
Nu putem nici pãnã demineaþã
Rãmânea. Ce duh pã voi vã-înºalã!...
Cât e zioa gura nu vã tace,
Dar' a-închieia cèva nu vã place.

Dãci, dacã aþi luat armele-odatã
Trãbuie-întrânsele-a vã dãprinde;
Cãci arma nu este voao datã
Ca pã mãlaiu doarã sã-o puteþi vinde
Sau sã tãiaþi numa cãpãþâne
Dã curechiu, ci capete pãgâne."

Atunci sculându-sã-în picioare
Tânãr Boroºmândru luã graiul
ªi zise: "Fraþilor! Mie-m' pare
Cumcã, dã n-ar avea ghimpuri scaiul,
N-ar împunge; ghimpul darã face
Firea lui cea dârzã ºi pungace.

Arma la om este ca þãpuºa
La scaiu; dã-ahaia-armatul aratã
Cu-îndrãznealã fiecãrui uºa
ªi-e totdãuna dã rãzboi gata;
Iar' acum, ahãl tare sã þine
Care sã sânte-înarmat mai bine.

Dãci dar' întâi dã-armãturã bunã
Sã ne grijim cât mai dãgrabã.
Dã mult un cuget pân cap îmi sunã:

Cum s-ar putea face mai cu trabã
Ca sã ne-armãm cu vreo dãscãlie?
ª-aflu aºa c-ar putea sã fie:

Ca fieºte care dintre noi
Sã fie cu totul ferrecat,
Adecã-îmbrãcat în hierr la rãzboiu,
Ca sã n-aibã teamã dã tãiat
Sau puºcat, nici fricã dã moarte,
Ci tot vitejeºte sã sã poarte.

Cu-adevãrat hire-ar ºi mai bine
Sã ne putem face toþi legaþi,
Ca vitejii dân zile bãtrâne,
Cari dã multe ori ºi ne armaþi
Aflându-sã-în mijloc dã rãzboaie
Nici un feliu dã armã putea sã-i taie.

Dar hiind cã-ahastã legãturã
În zioa dã-azi nu sã poatã face
Fãrã numa prin fermecãturã,
Care-acum dã multã vreme-încoace
Nu s-au mai pomenit, pentru-ahastã
Vrând sã ne apãrãm la nãpastã,

Nu e-alta-a face fãr' a ne-ascunde
În hierr, dã la cap pân' în picioare.
Aºa, cu vrãjmaºul noi oriunde
Vom sta fãrã fricã la strâmtoare,
Cãci, pãn' el taie-în hierrul vârtos,
Eu taiu în carnea lui º-în os.

Oastea noastrã aºa-purure-întreagã
Va rãmânea ºi nebiruitã.
Aºa facã cui viaþa e dragã,
ªi va scãpa dã moartea urâtã.
Numai cât, lângã ahaia
Trebuie º-alta-în zi dã bãtaie.

Adecã sã nu facem cum fac
Alþii rãzboiul, numa cu-o mânã
Lãsând alantrã mânã dã brac
Ci dupã-orânduialã mai bunã
Trãbuie cu amândoao dã-odatã
Þigãnimea noastrã sã sã batã.

Pãntru-ahasta-dar', tot însul s-aibã
O sabie bunã-în mâna dreaptã,
Iar' în stânga-o suliþã cu trabã,
Ca sosind cu vrãjmaºul la faptã,
Cu suliþa sã-împungã, s-oboarã,
Cu sabia sã taie, s-omoarã,

Apoi ºi s-aibã fieºte care
Un laþ dã fune pe lângã sâne,
Ca, când s-ar ostãni foarte tare,
Sã-l arunce-între-oºtile strãine,
ªi-apucând pe-unul sã-l târnosascã
Pãnã la tabãra þigãneascã.

Cum vã place dar a mea pãrere
ªi dã-aveþi ei împrotivã-a zice?..."
Dragomir atunci arãtã vrere
De-a grãi doarã ceva de price,
ªi sã grãiascã gura-ºi deschisã,
Dar' apoi iarã tãcu ºi râsã.

Dar' iacã Dondul cu fruntea latã,
Dondul lingurariu, ºi el zisã
(Barbã netezându-ºi afumatã):
"Boroºmândru taie-în turci ca-în clisã,
Ba târnosi pe unul º-acasã
Cu armãtura sa ha frumoasã!...

Fraþilor, sfatul ahãl ºi toate
Ce vorbiþi voi n-ajung o zalã.
Ce ni-s dã folos atâte înarmate!...
Eu ºtiu o mai bunã rânduialã,
Dupã care noi pã dãscãlie
Putem sã facem ºi bãtãlie

Adecã,-împrejur dã þigãnie
Sã ne sãpãm neºte gropi afunde,
Ca venind turcii cu rãpezie
Sã cazã-în iele ºi sã sã-afunde
Unul dupã-alaltul, toþi grãmadã,
Ca ºi lupii ce merg dupã pradã.

Gropile sã hie-acoperite
Cu frunzare, paie ºi nuiele,
Numadãcât sã cazã-oborâte,
Când ar cãlca cineva pã ele.
ªi vã-încredinþãz, dã bunã samã,
Cã n'om avea-în þigãnie teamã."

Atuncea ºi Tandaler sã scoalã
Grãind: "ª-asta tu chiemi bãtãlie,
Dondule, când tu ºezând în poalã
La muiere, vrãjmaºul sã-þi vie
Orbiº', cãzând în gropile tale?
Ce mai bulguiri! Ce mai tândale!"

Însã când era sfatul cel mai mare,
Iacã Zãgan ursariul aleargã
Într-un suflet la neagrã-adunare,
Ce era pe o ºèºtinã largã,
ªi sosând abea putu sã zicã:
"Vaileo! vaileo, cã nu ºtiþi nimica!"...

Obosit cu faþa spãimântatã,
Abea rãsuflând, gura cãscasã
Sã spuie tâmplarea-înfricoºatã,
Darã-în gâtlej º-atunci îi rãmasã
Cuvânt, ºi-abea cât zise: "Romica!...
Au, vaileo! cã voi nu ºtiþi nimica!"...

Întracea cãutând gloata murgie
Sta cu gura de-o palmã cãscatã,
Neºtiind ce feliu de miºelie
De-a le mai spune-ursariul sã gatã,
Pãn' ce-în urmã-apucând rãsuflare
Aºa spusã jelnica tâmplare:

"Oh! (strigã el) voi nu ºtiþi nimica,
Ce tâmplare v-oi spune jeloasã!...
Váileò cã vi s'au rãpit Romica
Lui Goleman, Romica frumoasã!"
Asta-auzind, ca ºi muþi stãturã,
Spânzurând dintr' a lui Zãgan gurã.

Cei mai mulþi dupã-acea sã scularã
ªi-adunarea era sã sã spargã,
Când sumeþul Tandaler în poarã
Sã puse zicând: "Lãsaþi sã meargã
Pã hãi cãror dã dânsa le pasã,
Ce-avem noi cu Romica frumoasã?

Fugit-a hi, doar cine ºtie
Cu ce feliu dã flecãu, pãntru care
Dor va fi sâmþind ºi libovie,
Dar noao pentru-o fatã fugare
Nu sã cade-a lãsa lucru-n doao,
Aºa grãieºte Tandaler voao!..."

"Ba latrã Tandaler ca º-un câne"
(Tânãr Parpangel atunce zisã).
"Un fleac º-om dã nimic el rãmâne
Pãnã va dovedi cele zise."
Aceste zicând, cu buzduganul
Ameninþã mãnios þiganul.

Iarã mândrul aurariu mult stete
În cumpãnã, ce-ar avea sã facã:
Ori sã-i rãspunzã, sau sã-i arete
Cu fapta, decât prin vorbã sacã,
Zlãtariului, cã n-are dreptate,
Însã-îl apucã Bratul de spate.

Acesta cu mulþi alþii l-oprirã
De nu putu la cela pãtrunde,
Dar' nice lui Parpangel slãbirã
Coardele vãzând cã nu-i rãspunde
Vrãjmaºul, ci spre dânsul aleargã
Chibzuind tocma capul sã-i spargã.

ª-îi fãcea capul tot bucãþele
Cu greu buzduganul sãu de-aramã,
De nu-l sprijineai tu, Viorele,
Care bine bãgaseºi de samã
Cã Parpangel sã gatã sã deie
ªi-l opriº þinându-l de minteie.

Apoi mai mulþi de-o parte º-alaltã
Mestecându-sã-abea-i despãrþirã,
Cã, de nu, doarã sângele baltã
Curgea º-unul pe-alt fãcea tot þirrã,
Însã mãcar cã-osãbiþi stãturã,
A sudui nu-înceta din gurã.

"Aºteaptã, tâlhariule dã câine,
Aºa n-ei scãpa tu totdãunã."
Strigã Tandaler, pe care þine
Bratul, Danciul ºi mai mulþi împreunã;
Dar cela-încã-i strigã: "Vino-ncoace,
Cioroiule, dacã moartea-þi place!"

Aºa, dintr-o micºoarã scânteie,
O mare sã scornea bobãtaie;
Pentru-o tânãrã mândrã femeie
Era doi viteji mai sã sã taie!
Însã zlãtariu-º adusã-aminte
De-a lui Zãgan groaznice cuvinte,

Adecã, pe draga sa Romicã
Precum ar fi dus cineva-în silã;
Deci, nezicând nimãrui nimicã,
Gândi sã meargã dupã copilã,
Apoi aflând-o sã-întoarcã iarã
ªi sã facã pe-aurariu de ocarã.

Dar Ganafir cu Pãparã iatã
S-apucasã acum ºi de piicã,
Pentru-a lui Goleman mândrã fatã.
Cesta zicea cã buna Romicã
Este-a lui, cela-a lui. Dupã-îndatã
Lor, apoi s-au prins de-a depãrta.

Dupã ce destul sã dãpãrarã,
Neputând unul pe-alt sã supunã
Sau la pãmânt oarecum s-oboarã,
Dederã-a sã prici depreunã
Care-întii (de voie, nu de fricã!)
Trebuie sã-ºi ia mâna din piicã...

"Lasã-mã dã pãr" (striga Pãparã).
"Lasã tu-întii", zicea Ganafir,
Cela "ba tu", cesta "ba tu", iarã
Zâcând tot îº smugea câte-un fir.
Pãn' ce dupã lungã dãpãratã
Amândoi sã lãsarã deodatã.

Era (cum s-au zis) Romicã fatã
În toatã tabãra mai frumoasã,
Fatã-în pãr ºi-încã nemãritatã,
Parpangel în tainã-o încredinþasã,
ªi cât mai curund cununie,
ªi fãrã de popã era sã fie.

Nu departe de Cetatea Neagrã
Era vestit din zile bãtrâne
Un codru (precum sã zicea prin sate)
Lãcuit numa de mândre zâne,
Ce sã zic mãestre ºi frumoase,
Cele tari, ba ºi cele vântoase,

Adecã cele ce, de cu sarã
Pãnã târziu cãtrã miazãnoapte;
Prin vãzduh cântând joacã ºi zboarã
ªi-osãbite pricinuiesc fapte,
De puþini vãzute sau de nime,
Precum s-au pomenit din vechime.

Mulþi povestea c-acolo s-aratã
Nãluci, ce spárie ºi-înfioarã
Pe-oameni, iar' care-în el întrã-o datã,
Ori cã nu mai nemereºte-afarã,
Ori, deºi esse, totuº' or'câtã
Vreme-i rãmâne mintea schimositã.

Aici era curtea nãlucitã
Ce Sãtana de curând zidisã,
Cu gândul ca sã bage-în ispitã
Pre toþi vitejii creºtineºti ºi sã
Facã ca,-întru dezmierdãri º-ospeþe
Petrecând, de-arme sã sã dezveþe,

Iar' a lui Vlad sã frângã putere
ªi sã-l deie turcilor pe mânã,
Cãci, dupã-a lui gubávã pãrere
Era turceasca lege pãgânã
Din ce din ce mai mare sã creascã
ªi sã sã stângã cea creºtineascã.

Acolo dar', în cea curte-aleasã,
Prin osãbite tâmplãri ciudate
Cei mai viteji voinici s-adunasã;
Uitându-ºi de sine ºi de toate,
O desmierdatã ducea viaþã
Fãrã grijã, supãrãri ºi greaþã.

Inima ce le poftea, de toate
Avea ei în cea curte mãiastrã:
Tot feliu de beuturi ºi bucate,
Vãºmânturi cu pòrfirã ºi lastrã,
Casele domneºte împodobite
ª'ori ce poate-ochi omeneºti s-învite.

Tinere ºi frumuºele-argate
Dupã gust: oachieºe, nierioare,
În urºinìc ºi mãtasã-îmbrãcate
Era voinicilor slujitoare,
Ibovnice ºi dragi soþioare,
Fãrã pismã, sfadã ºi mustrare.

Ici vedeai o pãrechie voioasã,
Dãnþuind la cântare de lautã;
Iar' coleà, pe divan de mãtasã,
Alta zãreai ºezând ce nu cautã
La cei alalþi, numa între sine
Cântã-a lui Amòr patime line.

Icea râd ºi ºuguiesc o parte,
Colea sãrutând sã strâng în braþã,
Iar' alþii cautã ºi mai departe
ªi, ca când n-ar fi nime de faþã,
Fãrã de nunu mare fac nuntã
ª-aduc lui Amor jârtvã necruntã.

Mai la mulþi tineri þigani plãcusã,
Deci învãlind'o-într-o neagrã ceaþã,
O rãpi din tabãrã º-o dusã
Tocma-întracea curte-a lui vrãjitã,
Din afarã cu totul auritã.

Acest lucru pre gloata murgie
Umplusã de jele ºi de fricã.
Dar', o tinãr Parpangele, þie
Nu-þi mai tihneºte-în lume nimicã
ªi te mistuieºti cu jele ascunsã
De când Romica ta sã rãpusã.

Dupã ce prin tabãrã º-afarã
Pe lunci, prin vãi, prin cele dumbrave,
Bietu-º' cãutã pierduta fecioarã,
Slãbindu-i picioarele cimpave,
În urmã, de dor ºi jele mare,
Sã trânti gios ºi vru sã sã-omoare.

"Ai! ursitã neagrã ºi pãgânã!
(Strigã cu lacrime ºi duroare!)
Cum de-mi rãpiº' tu iubita zânã!
Ah! cum întunecaºi al mieu soare!
Iar', dã-mi iai a traiului dulceaþã,
Pentru ce- mi cruþi ahastã viaþã?

O! mie ca sufletul Romicã,
Dragã, neasãmãnatã copilã!
Dã mursa proaspãtã mai dulcicã,
Decât o turturea mai cu milã,
Decât o mieluºicã mai blândã,
Mai netedã ºi mai dã oglindã,

Mai linã decât umbra de varã,
Mai dragã decât vremea sãrinã,
Mai lúcedã dã steaua dã sarã!
Deh! vinã-m o, drag suflete! Vinã,
Dulce Romicã, ºi buniºoarã,
Nu lãsa pe Parpangel sã moarã!".

Doarã-atunci sãracu-º' fãcea moarte
Sã fie-avut un cuþit la sine,
Însã tabãra era departe,
ªi-în pregiur nu era nici un spine
Sã sã-împungã, nici apã sau groapã,
Sãrind întrânsa sã sã potoapã.

Dar ce-mi ºopteºti, musã, în urechie!...
Cântecul doarã sã-m fârºesc? Însã
Nu vezi tu cum Pegazul îmi strechie!...
Cum cãpãstru ºi zebele frânsã,
Niceî vra de poposit sã ºtie,
Nici s-abatã-în d-alba þigãnie?

Apoi ºti cum Parpangel rãmasã
Sângur-sângurel în cea pãdure,
Plângându-ºi pe Romica frumoasã,
De piatrã-ar fi care sã sã-îndure
A-l lãsa de jaf sau a nu spune
De-au ajuns el încã zile bune!...

Dupã ce el mult geli ºi plânsã,
În zãdar moartea chiemând amarã,
Dorul de-a trãi-în urmã-l învinsã
ªi sã sculã la drumul sãu iarã.
ªi cu lãuta de-a susuoarã
Mearsã toatã zioa pãnã-în sarã.

Dar' în zãdar merge el ºi catã,
Cãci în drum pe nime nu tâlneºte;
ªi mãcar poposind câteodatã,
În toate laturile priveºte,
Totuº' nu vede-omeneascã viþã,
Ba nice vitã, câne sau mâþã.

Iarã el tot trapãdã nainte
Pã drumul care-întii apucasã,
Pãn' ce-are clisã-în traista cu þinte,
Dar, când merindea fârºi de-acasã,
Atunci întii bãgã el de samã
Cã e greu a trãi fãrã zamã

ªi cumcã mãcar ce viteaz mare
Cu foamea nu poate sã sã batã.
De unde scoasã-o dovadã tare,
Cã nu oastea cea mai bine-armatã,
Însã mai vârtos hrana cea bunã
Bate pre nepreten totdeunã.

Dar' este-un feliu de lucru nemare,
Cui latinii zic casus fortitus,
Iar pre limba noastrã-oarbã tâmplare
ªi nu sã ºtie, de zios au de sus
Ivindu-sã-aòrea-într-o minutã,
Oamenilor la nevoi ajutã.

Aceasta ºi zlãtariului nost,
Neaºteptatã-ajutorinþã dede;
Cãci acum i sã-urâsã cu post
ªi iaca nimeri, cine-ar crede!
La o curte-în mijloc de pãdure,
Tocma su poalele-unii mãgúre.

Adecã la curtea cea frumoasã
ªi de cãlãtori amegitoare;
El gândea cã merge drept pe-aleasã
Cãrare ºi pe-a sale picioare,
Dar' a iadului nãluci îl poartã
ªi-l pun tocma supt a curþii poartã.

ªtiind el cã cântãreþul bun
Pretutindene-e primit în þarã,
Mearsã drept la poartã (precum spun)
ªi dede portarului bunã sarã,
Iar' cela vãzând cã e lãutaº,
Grãi: "Bine-ai venit þigãnaº!...

Tocma ne lipseºte-unul ca tine,
Ian' pasã numa sus în polatã
ªi sã ºtii cã vei fi primit bine!"
Iar' el n-aºteptã multã-îmbiatã;
Ci-în grabã drept acolo sã duse,
Unde cela-i arãtã ºi-i spusã.

"Ei! bre, bre! bine-ai venit þigane!..."
"Bine-am gãsit, coconaºilor!..."
Aºa rãsunarã-îmbele strane.
"De mult de un lãutariu aveam dor",
Adausãrã coconaºii care
Acolo fãcea chief º-ospãtare.

Þiganul vãzând mesele pline
Cu mâncãri îºi linge buze-ades
ª-ochii-înfipþi tot la bucate þine.
În urmã le spune pe-înþeles
Cumcã de ieri sarã n-au mâncat
ªi limba-în gurã i s-au uscat.

Deci îndatã fãcurã sã-i deie
De mâncat ºi de beut, cât va cere.
Sãrac Parpangel!... -era sã pieie
Cu tine ºi cea sfântã putere
Cântãreaþã ce aveai tu rarã,
De n-ai fi cântat întracea sarã.

cânt de Ion Budai-Deleanu din epopea Þiganiada (1800)
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toatã seria
Adãugat de Dan Costinaº
Voteazã! | Copiazã!