Cântul XXXI

— "Tu, cel ce-aºtepþi a trece râul sacru",
ºi-a-ntors spre mine-al vorbei vârf subþire,
ce, ºi tãind, aºa-mi pãru de acru,

ºi, fãr-a mã cruþa, urmã-n vorbire:
"e drept? Sã-mi spui, e drept? Sunt mari acuze
ºi-i just s-ascult ºi-a ta mãrturisire."

Puterile-mi erau însã confuze,
aºa cã vocea-mi se miºcã spre grai,
ci-n drumul ei s-a stins pânã la buze.

Puþin stãtu ºi-apoi: — "De ce mai stai?
Rãspunde-acum, cãci Lete încã-n tine
n-a ºters urâtele-amintiri ce ai!"

Dar groaza mea-n amestec cu ruºine
atare-un "Da" mi-au scos cu voce stinsã,
c-a fost nevoie de-ochi spre-a-l prinde bine.

Precum, când se destinde-o prea întinsã
balistã, rupe coarda ºi-arc ºi-atare
de fier e þinta mult mai slab atinsã,

aºa m-a frânt povara mea cea mare
ºi-aºa de plin de plâns ºi-oftaturi fui,
cã gura-nchise vocii-orice cãrare.

ªi iarãºi ea: — "Dorinþelor ce-avui
ºi cari fãceau sã caþi supremul bine,
mai sus de care-alt bun nici unul nu-i,

ce gropi, gãsit-ai tu-mpedecãminte
sau ce cãtuºe-astfel cã trebuia
sã pierzi speranþa mergerii nainte?

ªi ce-nlesniri apoi ºi ce câºtiguri
pe-a altor frunte-aºa þi s-arãtarã,
c-ai fost silit de ele sã te-asiguri?"

Târziu ºi dup-o lung-oftare-amarã,
cu greu avui ºi glas sã dau rãspuns
ce-abia cu trudã buzele-l formarã.

Plângând: — "De-a lumii bunuri", am rãspuns,
"atras eu fui spre-o falsã bucurie
de-ndat-atunci când tu mi te-ai ascuns."

— "De-ai fi negat, tãcând, ce-mi spui tu mie,
mai neºtiutã tot n-avea sã poatã
sã-þi fie culpa ta. Alt jude-o ºtie!

Fiindcã îns-acuzã culpa toatã
chiar gura ta, în sfântul nostru sfat
se-ntoarce spre-ascuþiº duºmana roatã.

Dar de-alte dãþi spre-a fi tu mai bãrbat,
sirene când auzi, ºi mai multã
ruºine spre-a simþi de-al tãu pãcat,

descarc-al plânsului temei ºi-ascultã,
ºi-auzi cum trebuia pe-opusul drum
sã-mi fi urmat, când fui din lume smulsã.

Natura ºi-arta farmec pân-acum
nu-þi dete-aºa ca-n mândrul trup ce-mi fuse
prinsoare-atunci ºi-n þãrnã-i astãzi scrum.

Supremu-þi farmec deci de sã pierduse
prin moartea mea, ce bun lumesc fu-n stare
s-abatã-n lãturi minþile-þi seduse?

Dator ai fost la prima sãgetare
a falselor plãceri sã urci în pripã
pe urma mea ce nu mai fui atare.

Ce-aveai sã laºi în jos a ta aripã,
s-aºtepþi loviri, ori vro duduie, poate,
sau alte-atari plãceri ce þin o clipã?

Nici dou-ori trei un pui nu le socoate,
ci laþ a-ntinde paserii bãtrâne
ºi-a trage-n ea sãgeþi degeaba-s toate."

Aºa cum stã ºi ochii-n jos îi þâne
ºi-ascultã mut un prunc, recunoscând
greºala sa ºi pocãit rãmâne,

aºa stãm eu ºi iar îmi zise: — "Când
te doare-aºa c-auzi, ridicã barba
ca ºi mai mare-amar sã ai vãzând!"

Pe-un vechi stejar, cum smulge-o mânã iarba,
l-ar smulge mai uºor un vânt adus
din Alpi sau vânt din þara lui Iharba,

de cum nãlþai eu barba, când mi-a spus;
dar, când prin barbã faþa mi-o-nþelese,
vãzui ce-otravã-n vorbe ea mi-a pus.

Când faþa mea-nãlþat-apoi fusese,
vãzui pe-acei ce-s primã creaturã
cã jocului de flori sfârºit pusese;

ºi-a mea vedere, nu de tot sigurã,
s-a întors spre doamna ce privind stetea
spre cel cu douã firi într-o fãpturã.

Sub vãlul ei, ºi peste râu, pãrea
cã-ntrece-atât fiinþa ei anticã
pe cât, trãind, pe toate le-ntrecea.

M-au ars cãinþele cu-a lor urzicã,
încât simþeam suprema ur-acu
pe ce m-a smuls mai mult de-a mea amicã,

iar inima-mi atari mustrãri avu
cã-nvins cãzui, ºi ce-a mai fost de mine
o ºtie-aceea care cauzã-mi fu.

ªi-n fire-apoi când mi-am venit în fine,
frumoasa ce-o-ntâlnii venind agale
deasuprã-mi sta ºi: — "Prinde-m-acum bine!"

zicând, mã-mpinse pânã-n gât în vale
ºi, tras de ea prin râu, uºor pluti
ca ºi-o suveicã pe-apã ca pe-o cale.

ªi-atât de dulce-un cântec s-auzi
"Spãla-mã-voi", când lângã mal ea stete,
cã nu sã-l scriu, dar nu-l pot nici gândi;

ºi, capu-n braþele frumoasei fete
avându-mi-l cuprins aici, mã puse,
scufuns cu el întreg, sã beu din Lete.

M-a scos apoi scãldat ºi-apoi mã duse
la cele patru zâne-n hora lor
ºi-un braþ pe mine fiecare-ºi puse:

— "Noi, stele-n cer ºi nimfe-aici în cor,
Beatricei tale serve i-am fost date,
când nici n-a fost descins la cei ce mor.

Te-om duce-n ochii ei, dar, spre-a strãbate
lumina lor, vor ageri pe-a ta
acele trei, cãci vãd mai luminate."

ªi-apoi mã duse corul ce cânta
la pieptul fiarei, unde-ntoars-airea,
ci-acum privind spre noi, Beatrice sta.

ªi-au zis: — "Acum tu nu cruþa privirea,
cã-n faþã ai smaraldele din care
sãgeþi cândva-þi trimise-n piept iubirea."

ªi doruri, mii ºi toate-o-nflãcãrare,
lipirã ochii mei de-ai ei, ce þintã
priveau mereu asupra sfintei fiare.

ªi-n ei se reflecta acvila sfântã
ca soarele-n oglinzi, acum divin,
acum uman pãrând cã se-nvestmântã.

De-am fost mirat, ºocoat-orice creºtin,
vãzând cã-n el inmobil lucrul zace
ºi numai chipu-l schimb-aºa deplin.

ªi-n timpul ce-n uimire-aºa ºi-n pace
gustam acum din alimentul sfânt,
ce, dându-þi saþ, tot mai flãmând te face,

prin actul lor ce ce-arãta cã sunt
din mult mai nalt un trib, acea triadã
veni dansând pe-angelicul ei cânt.

— "Fã ochii sfinþi, Beatrice, o, fã-i sã cadã",
aºa cântau, "spre cel cui drag' tu-i eºti
ºi-atâta drum veni ca sã te vadã!

Din graþie,-o, fã-ne dar sã-i dezvãleºti
ºi gura ta, sã-þi vadã vorbitoare
ºi-a dou-a ta frumseþe ce-o-nvãleºti!"

A vecinicei lumini, o, tu, splendoare,
din câþi, Parnase,-ngãlbinesc sub tine
la umbra ta ºi-þi beau de prin izvoare,

ah, cine n-ar fi tulburat ca mine
de-ar vrea s-arate cum mi te-ai ivit
când tu, umbritã de-armonii divine,

aci-n deschis vãzduh, te-ai dezvãluit!

cânt de Dante Alighieri din epopea Divina comedie, Purgatoriul, traducere de George Coºbuc
Acest cânt face parte dintr-o serie | Toatã seria
Adãugat de Dan Costinaº
Voteazã! | Copiazã!