Drumeti, aparati-va muntii!

ELVETIENII sunt cei mai îndrãzneti si cei mai geniali ingineri "de munte". Tipul inginerului care înfruntã toate greutãtile unui drum de fier spre culmi, este un tip de predilectie al literaturii elvetiene, pentru cã energia si puterea lui sunt o dovadã de înrudire cu Alpii. Dar autorul aratã totdeauna si cealaltã fatã a problemei: vrãjmãsia tãranului împotriva oraseanului, învãtat dar fãrã suflet, care îndrãzneste sã tulbure sfânta pace munteneascã, si apoi noua si înfricosata învãtãturã ce o capãtã omul cu carte pe înãltimi, când muntele dã odatã din umerii sãi titanici si prãvãleste de vale toatã opera omeneascã. Cu cât deschiderea vãilor locuite - prin trenuri electrice - îi e simpaticã Elvetianului, cu atât îi e scârbã de mijloacele mecanice care duc omenirea mai sus. Publicul, care se lasã cãrat de un tren pânã în creierii muntilor, nu e în stare sã simtã sufletul lor. N-ai decât sã asculti conversatia într-un funicular. Acolo nu domneste evlavia drumetului în prezenta naturii! Trenul nu duce altceva spre vârfuri decât tot snobismul si toatã prostia oraselor, si le coboarã de vale neschimbate. N-am auzit pâna acum ca unul dintre acesti cãlãtori sã fi scris vreo operã inspiratã de minunile vãzute din fereastra vagonului.

Mi se va opune obisnuitul argument miscãtor, al bietei fiinte, care nu e trântor, ci un iubitor al naturii, dar care, fiindcã si-a rupt un picior sau a ajuns la vârsta de nouã-zeci-si-sase de ani, nu mai poate urca muntele pe jos. Si vazându-mã neînduplecatã, bunul filantrop, care are grija sentimentelor alpine ale infirmului sau a babei, va striga ca sunt o egoistã, cãci vreau sã pãstrez pentru mine singurã raiul muntilor. Îi voi rãspunde atunci cã, dupã vrerea lui Dumnezeu, mã voi aseza si eu, cu vremea, în rândul infirmilor sau al babelor, nu voi admite ca pentru un infirm sau o babã, adicã pentru unica mea persoanã, sã se strice, sã se rãneascã, sã se batjocoreascã un munte. Cu cât îl voi fi iubit mai adânc, cu atât voi dori mai mult sã rãmâie neatins si nestirbit. O dragoste care nu e obiectivã nu e adevaratã dragoste, ci numai o poftã egoistã, care cautã sã reducã la mãsura ei piticã cele mai mari si puternice frumuseti. Adevãratul alpinist are simtul proportiilor, pentru cã e obisnuit sã se uite departe, sã mãsoare distantele, sã socoteascã înãltimile cu ochiul; perspectiva orãseanului întrece rareori doi sau trei kilometri, pe când drumetul vede, de multe ori, unde va ajunge, umblând mereu, mâine searã; orizontul lui se-ntinde peste vãi, râuri, sate si orase depãrtate. El e învãtat sã priveascã lumea de sus, de unde trenurile par niste omizi cu un fulg alb în cap si târgurile, noaptea, un mic cuib de licurici. Apoi el e obisnuit si cu alte privelisti, unde nu mai sunt nici trenuri, nici case, si unde gândirea lui învatã cãrãri neumblate si tainice, care-l depãrteaza chiar de sine însusi.
Adevãratul alpinist trebuie sã iubeascã muntii atât de mult, încât, dupã ce a trecut prin stadiul pasiunii necoapte si neechilibrate, iubirea lui sã se spiritualizeze: sã-i aibã pe munti în suflet, cu toate florile si pãdurile, cu apele si vânturile, cu zilele si cu noptile, cu soarele, cu luna si cu stelele, cu tot tâlcul lor dumnezeesc si vesnic.

Prin urmare, dacã adevãratul alpinist se ridicã chiar în Elvetia, unde într-un singur canton sunt pânã la douã sute de ghetari, împotriva funicularelor, alpinistul român are datoria sã apere, din rãsputeri pumnul nostru de munti. Un pumn în comparatie cu Elvetia, asa cum Elvetia e numai un pumn de munti fatã de Hymalaya!
Sufletul Bucegilor ar fi cu desãvârsire otrãvit prin "compania" pe care funicularul ar sui-o pe culmi. Dacã chiar în strãinãtate, unde s-adunã mii de cãlãtori din toate pãrtile lumii, nu se gãsesc în aceste trenuri - afarã de ipoteticul infirm si de ipotetica babã, fosti amatori de turism - decât oameni aproape fãrã simtire fatã de naturã si care nu se urcã decât ca sã zicã apoi c-au fost si ei p-acolo, pe când alpinistii evlaviosi fug cu groazã de funicular, ne putem lesne închipui ce fel de nesimtitori s-ar urca la noi, unde turismul e înca în fasã! Un funicular ar stirbi pãsunile si ar dezagrega coastele; cãci muntii nostri nu sunt vulcanici, si conglomeratul lor se fãrâmã si se surpã usor. Se întelege cã enormele cheltuieli pentru consolidarea unei astfel de cãi ferate nu s-ar acoperi niciodatã prin produsul unui "sezon" scurt de varã.
Drumetilor, apãrati-vã muntii!

Bucura Dumbrava - Cartea Muntilor (1919-1920)

Fantastica poveste a lui Popor Roman...

A fost odată ca niciodată, într-un sat de la marginea lumii, un ţăran pe nume Popor, care avea şapte feciori. Pe unul îl chema Popor German, pe altul Popor Francez, pe altul Popor Englez, pe altul Popor Italian, pe altul Popor Suedez, pe altul Popor Grec, iar cel mai tânăr era Popor Român. Cu toţii locuiau în casa părintească şi contribuiau la bunăstarea gospodăriei, fiecare cu ce ştia mai bine. Popor German era bun la făcut şi reparat lucruri, Popor Francez era bun la gătit, Popor Englez se ocupa de ordine, Popor Italian făcea vin, Popor grec ştia să cioplească pietrele şi să facă din ele construcţii şi drumuri, iar prâslea Popor Român ştia să cânte şi să-i înveselească pe toţi cu poveştile şi glumele lui, şi pentru că îi plăceau animalele el era cel care ducea turmele la păscut. Toţi trăiau mulţumiţi în casa părintească în belşug şi mulţumire şi fiecare făcea tocmai ceea ce îl îndemna harul său a face.

Într-o zi, Popor Român era cu turma la păscut când, culcat fiind pe pajişte, auzi o voce care se văieta şi striga după ajutor. Căutând să afle de unde vine strigătul, văzu o stâncă de sub care vocea se auzea cel mai clar şi mai convingător. După ce chibzui temeinic alternativele cu care se confrunta Popor Român, dădu stânca la o parte şi văzu dedesubt un pitic. Piticul aşa-i grăi lui Popor Român:
- Am stat închis sub stânca asta zece mii de ani. Pentru că m-ai eliberat, am să-ţi îndeplinesc o dorinţă, oricare va fi aceea.

Popor Român care, în ciuda faptului că petrecea mult timp în compania animalelor domestice, avea încă de atunci o sănătoasă doză de scepticism, îi răspunse:
- Dacă n-ai avut destulă minte şi putere să ieşi de sub stânca aceea, câtă putere vei fi având pentru dorinţele mele? Dar, pentru că nu vreau să încep o ceartă cu tine şi nici să stric dinamica basmului, am să-mi doresc să rămân aşa cum sunt acum, un copil tânăr, vesel şi ferice.

- Dacă asta îţi e dorinţa, să ţi se îndeplinească! - zise piticul şi, după ce făcu nişte mişcări dramatice cu ambele braţe, dispăru într-un nor de fum violet.
Popor Român s-a întors acasă, dar nu a spus nimănui nimic despre cele întâmplate, ca să nu i se reproşeze din nou că a mestecat flori de mac sau alte lucruri (cum se mai întâmplase în trecut) şi, după un timp, a uitat şi el de toată povestea cu piticul.
Anii au trecut şi fraţii mai mari şi-au luat neveste şi s-au mutat la casele lor.

Numai Popor Român a rămas acasă, la părinţi, un copil etern, şi le-a bucurat acestora zilele câte au avut. Dar, când părinţii au ajuns la adânci bătrâneţe şi sau stins, Popor Român a rămas singur în gospodărie, dar fără nimeni care să-l îndrume. Popor Român stătea mai mult pe la fraţii lui, care îl iubeau şi se bucurau de compania lui. Între timp, gospodăria lui cădea pradă buruienilor, din lipsă de îngrijire. Fraţii lui, care între timp deveniseră gospodari tot mai înstăriţi, se sfătuiau cum să-l ajute pe Prâslea să intre în rând cu lumea, dar sfaturile nu prea ajutau şi nimeni nu ştia de ce.

Articol scris de Alexander Fuhrmann

Ce oferta de servicii il poate ajuta pe Popor Roman sa creasca mare si sa intre in randul lumii?