O mare albă. Incertă. Inertă. Nedefinită. Nu ştiu ce am de la o vreme cu albul. Poate pentru că încă e iarnă. O iarnă de poveste în care se întâmplă, ca în orice poveste şi fapte triste şi fapte vesele. Ca şi în viaţă. Numai că la răscrucea dintre mine şi cuvânt se află sufletul. Da, sufletul care se crede împărat peste secunde pentru că niciodată nu scriu fără să uit de timp. Fără să mă amăgesc măcar că nu mai există. Ca pe un ziar pe care îl mototoleşti după ce l-ai citit şi nu-ţi mai trebuie nici măcar să înfăşori merele când le pregăteşti pentru vremea rece în care miroase a vorbe şi poveţe. Aşadar tot ceea ce ni se întâmplă este legat de timp de parcă mările şi-ar îneca toate vapoarele dacă ceasurile s-ar scufunda în ape să se înece toate cifrele. Când eram copilă îmi imaginam că mama vine de la serviciu repede, că orele trec imediat una dupa alta şi-mi repetam până adormeam că după unu vine doi, după doi vine trei, numaidecât şi mama vine acasă, repede, repede. Mereu am numărat ore, cu nerăbdare, că totul trece repede, şi uite-asa trece viaţa. Firul ăsta de aţă subţire pe care mergem în echilibru, clătinându-ne, şchiopătând, rupându-ne câte un picior, julindu-ne pe nas. Dar mergem. Până într-o zi. După care ce se va întâmpla? Nimic pentru ceilalţi rămaşi pe frânghie: vor merge înainte pe aţa lor, concentrându-se să nu cadă. Când eram micuţă, îmi spunea mama, o poezie...nu ştiu cine era autorul dar era vorba despre un tren care era viaţa, cu staţii în care se urcă şi alţi călători, din care unii coboară la staţia lor...pe care nu i-ai mai vazut niciodată până să urce şi niciodată după ce au coborât. Efemeritatea doare...doare dar cât este de adâncă! Oamenii sunt fiinţe efemere dar unii au viaţa lucie ca o pojghiţă de gheaţă, alţii adâncă doar cât o urmă de talpă şi alţii sapă până în adânc...pânâ în adâncul fiinţei lor. Cei norocoşi găsesc acolo, în adânc, lumina. Lumina lor care deşi atât de efemeră este atât de plină, de intensă, de limpede, încât nu mai contează că viaţa este doar un pas, o groapă peste care trebuie să păşim şi de fiecare dintre noi depinde cât săpăm în adânc, cât de mult vrem să "vedem" cu ochii sufletului nostru ce este înăuntru. După ce am trecut nu ne mai putem întoarce, e prea târziu, se umple ca un gol peste care ninge cu fulgii mari ai iernii de dincolo. Şi câţi orbi sunt în lume, printre noi...
odată credeam că toate trenurile vin de nicaieri,
şi deschid spre nicăieri poarta vieţii pentru oameni - saci
plini cu cifre adunate de pe ceasuri amestecate pe drum
din iarna care ninge peste nefiinţă
cu atâta linişte încât scâncetele pruncilor
par melodii pentru ore fixe din timpul
vieţii fiecărui părinte.
azi, o mamă spunea că lacrimile-i
sunt visele rele ale pruncului ei
pe care le-a cules din pântece pe când creştea
ca sămânţa primăverii după o iarnă
cu lacrimi albe...aşa credea că mai târziu
copilul ei mereu va avea obraji de flori
când braţele ei vor fi umbră şi crengi
pentru fruntea ostenită a omului care va ciopli
figuri de ceară pentru joaca legănată
a vântului când primăvara va poposi în staţie
pentru oameni cu nume de îngeri.
o mamă plângea visele rele ale pruncului ei
la răscruce de dureri să-i răsară surâs pe cale
de soare...
