destin?

Înapoi acasă. Transilvania mă aşteaptă mereu cu braţele deschise de parcă şi-ar primi un fiu pierdut. Ce sa mai zic de părinţii mei... . Fiecare întoarcere mă pune în faţa unor realităţi supărătoare cel puţin. Sunt din ce în ce mai străin chiar la mine acasă. Totul e trist! O fi de vină biologia? Simt că îmbătrânesc şi o simt în fiecare zi iar sentimentul e uneori insuportabil. Ce diferenţă uriaşă poate fi între 20 si 20 si ceva de ani... Nu credeam că va fi aşa vreodată; când eram mic credeam că timpul stă în loc şi că lumea e împărţită între bunici, oamenii mari şi copii şi că aşa va fi mereu. Mă gândesc cu groază la următorii ani... Nu ştiu dacă o să pot suporta viitorul. Poate ar exista o soluţie care să mă salveze pe o bună bucată de vreme dacă nu pentru totdeauna: IUBIREA!? O fi oare o întâmplare faptul că am primit loc în tren chiar lângă ea după ce am amânat de trei ori călătoria??? Când o să-i mai întâlnesc pe bătrâneii care m-au lăsat singur lângă ea? Le voi putea mulţumi vreodată, aşa cum îmi doresc, pentru gestul lor? Cât de frumoşi au fost... cum au înţeles ei că trebuie să se retragă la apariţia mea, căci până atunci era doar cu ei, cât respect pentru tinereţe, pentru iubire, pentru viaţă!