Pioneze pentru momente

Exista niste momente pe care nu le pot descrie dar as vrea la un moment dat sa le prind intr-o fotografie sau un desen sau macar o fraza.
Cand razi atat de tare incat te sufoci, plangi, te dor toti muschii stomacului si pari ca explodezi de durere.
Cand e de ajuns de liniste incat auzi zapada topindu-se.
Cand te bagi inghetat intr-o cada plina de apa calda si aburi.
Cand treci pe langa casa unde ai locuit atunci cand erai copil si iti amintesti cum priveai si simteai atunci, felul in care asta te face sa te simti.
Cand saruti prima oara pe cineva de care esti indragostit.
Cand scapi dintr-o primejdie si era cat pe-aci si sperietura te face sa te simti viu si adrenalina iti trimite vestea asta prin intermediul unor arici acidulati.
Cand un simplu miros iti aduce inapoi 100 de amintiri in acelasi timp si parca iti cresc 100 de perechi de ochi, urechi, nasuri si urechi ca sa le poti retrai mai bine.

Poveste de toamna

O moneda si o castana au hotarat la un moment ca se iubesc si s-au mutat impreuna. Casa lor era o minunata groapa in nisip, langa un lac artificial format din picaturile aruncate de palmele ingerilor de piatra de pe pe o fantana arteziana. Moneda admira nuantele de rosu pe care castana le capata in lumina soarelui in timp ce castana iubea faptul ca moneda era un lucru pretios. Se intalnisera intr-un moment greu pentru fiecare: un copil se apucase sa joace fotbal cu amandoua. Cand se pregatea sa dea in castana insa, moneda incepuse sa straluceasca atat de tare incat atentia baietelului se indrepta catre ea, lasand castana in pace. Dar cand se pregatea sa invarta moneda ca pe un hopa-mitica, rotunda castana parca se marise si se rotunjise si mai mult, luand forma uneu mingi marunte, perfecta pentru fotbal. Noroc ca ora mesei venise repede si copilul a fost luat pe sus de bunic acasa.
Salvandu-se reciproc, castana si moneda au crezut ca asta trebuie sa aduca acel minunat si inaltator sentiment denumit dragoste. Nici una. nici alta nu prea stiau ce e aceea o iubire.
Dar incepe dragostea din salvare? In noua lor casa plina de umezeala moneda incepu sa rugineasca si castana sa putrezeasca si relatia lor incepu sa scartaie. Poti sa simti dragoste pentru cineva care e bun cu tine, care te salveaza, care te face sa simti ca insemni ceva? Si mai ales pentru cineva care te salveaza la randul lui? E dragostea o mare si bogata recunostinta?
Dupa ce moneda si castana s-au despartit ( fiecare cu sanatatea facuta praf si cu inima sfarmata in mii de forme geometric imposibile), moneda a pornit catre nord, in portofelul unui copil care a avut rabdare sa-i curete rugina si sa-i redea luciul. Nimeni nu stie pe unde e acum, urma i s-a pierdut, se stie doar ca moneda a continuat sa-si dea inima ei de metal altor obiecte, sa fie dezamagita dar si fericita, sa incerce sa afle de fapt ce-i starea aia care o face sa rugineasca dar si sa straluceasca mai frumos ca niciodata.
Iar castana a imbatranit peste noapte, si-a pierdut nuanta cea rosie atat de frumoasa, s-a inacrit si a devenit o celibatara convinsa. Cinismul ei e celebru in parc, dar uneori ingerii de pe piatra de pe fantana arteziana ii iau apararea si au grija sa nu-i ude casa in care ea isi trateaza reumatismul. Pentru ca, in ciuda celor intamplate, castana continua sa locuiasca in casa de unde i s-a tras nefericirea. Unii cinici sunt de fapt niste nostalgici incurabili, care nu au curaj de fapt sa renunte la dezamagiri.

Internetul are gust de plastic alb

La un moment dat te plictisesti de internet, te plictisesti sa scrii pe toate conturile pe care le ai, sa le tii pe toate la zi (parca ai de vizitat in fiecare dimineata cateva case in care trebuie sa uzi plantele si sa stergi praful), sa cunosti oameni care te stiu de pe net si tu-i stii de pe net si parca toata lumea incape intr-o servieta, atat de mica si stransa s-a facut, te plictisesti sa fii introspectiv si sa sapi in tine, sa scoti ridichi si radacini cu care uneori n-ai ce face, doar umpli camara ( suntem cu totii atat de bine aprovizionati zilele astea), parca faci abuz de psihoterapie; sa vezi tot felul de minunatii pe toate site-urile pana cand iti vine sa tipi pentru ca s-a facut ora 6 dimineata si tu inca n-ai vazut TOT, nu o sa vezi niciodata tot si intri in panica, sa ai de ales - sa ignori daca asta ai chef, sa vorbesti cu x daca ai chef sau sa te faci invizibil daca esti ursuz, ca un urs care nu se simte bine in noul costum ecosez luat de la mini prix.
Am impresia ca traiesc intr-un mare jurnal si ca sunt un stilou mare si nemilos care scrie, scrie, scrie de-i sar tastele in dreapta si-n stanga, exact ca intr-un documentar despre exploziile din univers.Un stilou fara cerneala, unul electric si nervos, care nu stie ce e aia caligrafie.
Nu ma vait sau sa ma revolt, doar spun ca mi-au cam obosit ochii de atata scris.
Doar e uman sa ti se urasca cu binele electronic si tehnologic :))

Mie-mi place haosul

As vrea ca din 5 in 5 ani sa se schimbe totul in jurul nostru, sa fie altfel, nu neaparat in bine sau in rau. In loc de porumbei sa avem ursi domestici carora sa le dam zmeura prin parcuri ( cu ocazia asta comertul cu zmeura ar prinde aripi si s-ar gasi mai des zmeura si mure prin magazine), toata lumea sa mearga cu masinile inclinate, pe doua roti, facand echilibristica in siguranta, toata lumea s-ar aduna la terase ca sa nu vorbeasca, ci sa se inteleaga cu ajutorul mainilor, picioarelor si ochilor ( cei mai talentati vor reusi sa se inteleaga chiar si cu gaturile si coloana vertebrala), plasticul ar disparea, pentru ca totul s-ar face din sticla din sticla, chiar daca asta ar insemna ca din 5 in 5 minute sa se auda zgomot de lucruri care se sparg si leucoplastele ar deveni foarte in voga, pentru ca toata lumea ar avea mult mai multe taieturi. Si oamenii ar trai in magazine si magazinele s-ar muta in case, uneori coada de la casa de marcat intinzandu-se pana in baie. Nu trebuie sa fie schimbari logice, nu-i asa? Si toata lumea ar fi asa zapacita de schimbarile uimitoare incat toata lumea ar fi extrem de ocupata sa se adapteze. Si batranii n-ar mai putea de uluire, pentru ca pe vremea lor totul era organizat altfel.

Norocul la nefericire e exact ca uleiul de peste

Ca tot ma intreba cineva cum e cu norocul la nefericire.
Da, am noroc si la nefericire. Daca as putea sa va arat ce frumoase pot sa fie nefericirile mele! Si cat plang cand vin in sir si cat plang cand vad ca nu ma invat minte si repet greselile! Si cat de repede am ajuns sa-mi revin spre propria mea mirare! Poate pentru ca sunt un om rabdator, care plange mult si des si-si descarca norii si a ajuns sa vada cate un lucru bun in fiecare liniuta neagra.
Suna teoretic, dar am gasit cate o trebuinta in fiecare om marunt care nu s-a purtat omeneste cu mine, in fiecare intamplare rea, nenorocire mare, dorinta neimplinita. De multe ori am invatat acelasi lucru din nou si din nou, dar poate asa e mai bine, ce sa fac daca unele lucruri ( chiar daca de bun simt) se lipesc asa de greu de mine?
Eu nu cred in fericire continua si nici nu cred ca sunt cel mai special om din lume, care nu merita lucrurile rele care i se intampla uneori. Mai ales ca nu am patit pana acum nicio tragedie si pentru asta trebuie sa fiu foarte foarte recunoscatoare. Si dupa ce furia, dezamagirea, supararea, socul imi trec, reusesc sa ma detasez si sa apreciez frumusetea unei povesti cu final nefericit prin care tocmai am trecut. Si ce daca mi s-a intamplat mie? Si ce daca am plans si am suferit si am ramas cu un gust amar? Doar n-o sa mananc toata viata cirese glasate doar pentru ca au gust dulce si bun. E adevarat tot bla-blaul ala conform caruia relele te ajuta sa-ti cladesti caracterul, sa te cunosti mai bine etc. E adevarat si nimic mai mult. Atata filozofam, in loc sa le traim pur si simplu si sa vedem unde ajungem.
Pentru mine lungi perioade de depresie si nefericire au ramas in mintea mea ca niste zile pe care acum mi-e usor sa mi le amintesc. Si sunt scaldate in lumina, nu in intuneric si smoala. Bineinteles ca nu as vrea sa le retraiesc, dar daca tot am trecut prin ele de ce sa nu fiu sincera si sa nu le tin la iveala, ca pe niste lucruri urate si dragi.
Dar, cum spuneam, ca sa nu te mai sperii de nefericire trebuie sa ai multa rabdare si sa nu te iei in serios. Altfel esti doar un ofticos care pleaca acasa ori de cate ori copiii ii dau cu o minge in cap in timpul jocului.

Vinerea norocoasa

Eu n-am parte de multe tipuri de noroace: noroc tehnologic ( toata ziua mi se defecteaza cate-un aparat), n-am foarte mult noroc la bani sau jocuri de noroc ( desi nu-s saraca banii-mi zboara printre degete si n-am niciodata noroc la Pacalici), uneori n-am noroc la barbati sau la oameni in general ( dar si cand am...!). Si daca de obicei ma resemnez in fata tuturor acestor lipsuri, uneori imi vine greu si mi se pare ca eu n-am nici macar un capat de ata de noroc in nicio parte a vietii mele.
Dar de fapt ma rasfat, pentru ca, pe langa multe altele, am si un noroc pe care il iubesc atat de mult incat n-as renunta la el pentru niciunul dintre noroacele de mai sus: am noroc la entuziasm. Sunt zile ( ca asta) cand ma entuziasmeaza orice lucru banal, murdar, nou sau vechi si orice fiinta care-mi iese in cale. Imi vine sa tac si sa stau cuminte, zambitoare si linistita, in timp ce in capul meu zarva e in toi si infloresc toate lucrurile din jur. Totul devine o poveste extraordinara: sosetele domnului cu mustata de cupru, sirul de furnici care cara firimituri in forma de pahare, ferestrele in forma de case arse, mirosul de gogosi care spune intamplari cu boieri rasturnati din trasuri. Si-mi mai vine sa-mi lipesc cate 10 perechi de ochi, nasuri si urechi in plus ca sa pot sa simt si mai multe povesti pe care oricum nu mai prididesc sa le notez ( ca nu prea am noroc la memorie si uit repede).
Pentru mine fericirea sta de cele mai multe ori in toate amanuntele pe care entuziasmul le scoate din cele mai prafuite cotloane si mi le tranteste in brate. Asa ca pot sa generalizez si sa zic: da-le naibii pe toate celelalte noroace, bine ca am noroc la fericire!

Poveste din lumea becurilor care se sparg

A fost odata un bec alergic la pere. Desi se umfla de ii pleznea filamentul, manca in continuare pere pentru ca, asa cum se intampla in viata, era dependent exact de ceea ce ii facea mai mult rau.
Intr-o zi insa becul s-a umflat atat de tare incat omul in lampa caruia locuia in chirie a crezut ca in interiorul abajurului a crescut un porc. Asa ca a scos becul si l-a gatit la cuptor, cu garnitura de cartofi noi si rozmarin. Apoi s-a mirat ca friptura are gust pronuntat de pere.
Un ciob a intrat intr-o parte a omului numita marul lui Adam si pentru ca i-a placut in livada cu un singur mar, a ramas acolo sclipind. De cate ori omul dormea, ciobul se spargea un pic in mii de aschii lucitoare asa ca rasuflarea omului era mereu stralucitoare si lumina ca un far.

O grupare terorista de diamante din Africa s-a suparat insa ca un om scanteia mai frumos decat ele asa ca au pus la cale o nelegiuire: spargerea ciobului si trecerea lui nefiinta. Si au tocmit un bec sa faca asta, un bec spion care si-a facut repede intrarea in locul becului alergic la pere.
Becul acesta nu stie insa exact daca are vreo alergie. Asa ca mananca de zor migdale, unt de arahide, grau si lapte, isi cumpara crini si-si face asternut din polen, sperand ca, la un moment dat, o alergie oarecare sa-l umfle si pe el cat un porc, sa sfarseasca friptura si sa ajunga alaturi de acel ciob care a reusit sa intreaca stralucirea celor mai frumoase diamante din lume.