AJUTORUL

Cine mă ajută pe mine la traduceri, dis de dimineață.

AMENINȚAREA

Amenințarea supremă a lui David:

"Te desfac cu șurubelnița!!!!"

CE INFLUENȚEAZĂ CREȘTEREA LUI DAVID

         În postarea aceasta voi scrie despre David. Dar nu e o postare despre David. Este o postare despre oricare alt copil la care vă puteți gândi.

Există 3 factori care influențează creșterea și dezvoltarea unui om (a oricărui om de pe planeta asta):

1.   EREDITATEA

2.   MEDIUL

3.   EDUCAȚIA

  

1. EREDITATEA. Ereditatea este ceea ce moștenește un om, pe cale genetică, de la strămoșii lui. Nu există pe lumea asta doi oameni cu aceeași zestre genetică. Fiecare om este diferit de ceilalți, fiecare om este unic în această lume.

          David este diferit de mama lui pentru că zestrea genetică pe care o moștenește de la ea se combină cu zestrea genetică moștenită de la tatăl lui. David este diferit de tatăl lui din aceleași motive.

          Atunci când ne uităm la David, dacă ne place sau nu ceva din ceea ce el este, din pornirile lui, trebuie să ne uităm și în spatele lui, la părinții lui, la unchii și mătușile lui, la verișorii și verișoarele lui, la bunicii lui (toți 4), la frații și surorile bunicilor lui, la unchii și la mătușile bunicilor lui. David împarte zestrea sa genetică cu toți aceștia. Câte puțin din fiecare dintre aceștia se află și în David.

          2. MEDIUL. Mediul în care crește David este al doilea factor care îi influențează dezvoltarea.         
           David poate trăi într-un mediu ostil. În jurul lui pot fi oameni care să vadă doar ce face el rău, să-l critice, să-l ironizeze, să-l certe, să-l urecheze sau să-l lovească pentru fiecare greșeală, să-și exprime dezamăgirea și supărarea la fiecare năzbâtie care pe ei, ca adulți, îi deranjează. Oamenii cu care trăiește David pot să vadă și ce e bun în el, dar să minimizeze bunătatea, punând răul pe primul loc, prin observații de genul: „Da, acum ai făcut un lucru bun, de ce în restul timpului ești obraznic?” sau prin comparații cu alți copii: „Uită-te la copilul acesta ce cuminte e și ce frumos vorbește. Tu de ce nu faci la fel?”. În aceste condiții David va crește crezând că nu e destul de bun pentru adulții din viața lui. Va crește cu o impresie proastă despre el, va crește un om fără încredere în el, un om care critică, ironizează, ceartă și lovește ceilalți oameni. Pentru că acestea au fost modelele pe care le-a avut în jurul lui pe măsură de creștea.         
          Sau          
            David poate crește într-un mediu afectuos. În jurul lui pot fi oameni care să-l iubească îndeajuns astfel încât să vadă în primul rând ce e bun în el. Oamenii din jurul lui, îl pot încuraja atunci când face bine și ierta atunci când face rău. Oamenii din jurul lui se pot abține când simt că se urcă furia la cap și-și pot păstra calmul, arătându-i că o criză de furie nu e neapărat să se termine în țipete și lovituri, ci în discuții calme și explicații cu răbdare. Oamenii din jurul lui își pot pierde răbdarea și să greșească, dar apoi pot sta de vorbă cu el să-i explice ce a fost greșit în atitudinea lor.         
             În aceste condiții David va învăța că nici un om nu e perfect, dar că iubirea și bunătatea ar trebui să primeze în viață. Va învăța să aibă încredere în forțele lui, va învăța să explice cu răbdare, va învăța să se abțină atunci când e furios și să se abțină de la certuri, țipete și lovituri, să-și ceară iertare atunci greșește. Pentru că acestea au fost modelele  pe care le-a avut în jurul lui pe măsură ce creștea.                   

              Copiii nu învață din ceea ce le spun adulții că ar trebui să facă. Copiii învață din ce văd că fac adulții din jurul lor. La ei nu merge vorba aia cu „fă ce zice preotul, nu ce face el”. Copiii sunt sinceri și văd adevărul, ei copie modelele pe care le au în jur, indiferent că nouă ne place asta sau nu. Astfel, noi, adulții, trebuie să fim oamenii care vrem să ajungă copiii și nepoții noștri. Dacă noi suntem agresivi în momentele de furie, le arătăm că așa se procedeazăcând ești furios. Dacă noi ne calmăm și le explicăm cu răbdare, de câte ori e nevoie, le arătăm că așa trebuie tratate problemele de orice fel.

3. EDUCAȚIA. Când vorbesc despre educație, nu mă refer la școală. Școala apare în viața copilului mult mai târziu. Educație înseamnă orice acțiune a unui adult asupra unui copil, cu scopul de a-l modela de la cele mai mici vârste.

Educația mediază și organizează raporturile dintre ereditate și mediu. Educația se uită la zestrea genetică  a copilului și la mediul în care acesta trăiește și își adaptează metodele în funcție de vârsta și de particularitățile lui individuale. Educația completează lipsurile pe care le au ereditatea și mediul sau accentuează avantajele pe care acestea le oferă.

Fiecare copil este diferit, de aceea și educația trebuie să fie diferită pentru fiecare copil în parte. Nu există rețete general valabile în educație. Educatorul (părinte, bunic, unchi, mătușă, orice om care are pretenția de a avea o influență în evoluția unui copil), trebuie să-și adapteze metodele de educație la felul în care e construit interior copilul și la mediul în care acesta trăiește.

David nu poate fi educat așa cum  am fost educată eu. Eu și David nu suntem la fel, avem moșteniri genetice diferite iar eu am trăit într-un mediu diferit de cel în care trăiește David.

David nu poate fi educat așa cum a fost educat tatăl lui. Cătălin și David nu sunt la fel, au moșteniri genetice diferite iar Cătălin a trăit într-un mediu diferit de cel în care trăiește David.

În concluzie, înainte de a-l judeca în vreun fel pe David, înainte de a-l pedepsi, înainte de a-l cataloga drept nesimțit, sălbatic sau altele din aceeași gamă, trebuie să facem 3 lucruri:

1. Trebuie să ne uităm la moștenirea lui genetică, atât din partea mamei cât și din partea tatălui și să vedem dacă nu au fost printre rudele lui persoane cu aceleași porniri. Și să înțelegem că ce face el nu e intenționat, e doar un mod de a reacționa.

2. Trebuie să ne uităm la mediul în care trăiește, dacă acesta este sau nu ostil și agresiv și să ne gândim ce fel de model îi oferim prin propriile noastre reacții. Pentru că David va copia reacțiile noastre pe măsură ce va crește.

3. Trebuie să lăsăm deoparte exemplele altora și să ne formăm propriul mod de a educa, adaptat la David, nu la modul în care am fost educați noi sau în care am văzut că sunt educați alți copii.

Și aș mai adăuga un al patrulea lucru: să ne uităm la noi, la cum eram când am fost copii și la cum suntem acum, să vedem dacă nu cumva am avut  sau încă avem și noi pornirile pe care le are David și doar dacă descoperim că noi suntem fără păcate, să aruncăm cu pietre în el și să-l condamnăm că e copil și că se poartă ca atare.

          Este o muncă foarte grea cu noi înșine. Nu orice adult se simte în stare să-și adapteze modul de a educa nevoilor copilului, nu orice adult este dispus să se modeleze pe el conform modelului pe care vrea să-l ofere copilului. Pot înțelege asta. Și mie mi-a fost foarte greu să trec peste toate tiparele pe care le aveam în minte despre creșterea și educația copiilor. 

          Nici un adult nu e obligat să se schimbe pe el însuși pentru a educa un copil. Dar absolut fiecare adult din viața unui copil trebuie să-și asume responsabilitatea modelului pe care îl oferă prin ceea ce face sau prin felul în care îi vorbește copilului respectiv.

OAMENII DIN NOI

            Sesiunea aceasta a fost una dintre cele mai frumoase de până acum. Nu numai pentru că materia cam la toate examenele mi s-a părut interesantă și am învățat cu plăcere (chiar și chestiile legate de curriculum, care mă speriau înainte), dar și lucrările scrise m-au provocat să mă uit la mine și să scriu din suflet ceea ce am scris.

           De aceea, vreau să împărtășesc cu voi una dintre lucrările de seminar, un eseu despre modelele pe care le urmăm în viață (desigur, titlul oficial a fost mai academic). 

            Menționez că am făcut câteva modificări ca să-i dau o notă mai personală pentru blog.

            Lectură plăcută!

Fiecare om pe care îl întâlnim intră în viața noastră pentru a ne învăța ceva. Fiecare om cu care interacționăm, fie pe termen lung, fie doar pentru câteva momente, are ceva de comunicat, are pentru noi un mesaj pe care viața vrea să ni-l transmită. Uneori mesajele acestea sunt răspunsuri la întrebări poate nepuse, sau încurajări de a merge în continuare pe drumul pe care l-am ales sau pot fi lecții despre „așa nu”. Astfel, felul în care ceilalți trăiesc ne e model pentru ceea ce vrem sau nu vrem să fim. Oamenii pe care-i întâlnim de-a lungul vieții rămân în noi și continuă să ne influențeze și după ce am pierdut contactul cu ei.

Există două tipuri de influențe exercitate asupra noastră: prima vine de la persoanele cu care interacționăm o perioadă lungă de timp, a doua de la cele doar trecătoare prin viața noastră.

Dintre prezențele continue în viața mea, primele pe care trebuie să le menționez sunt mama și mătușa mea, Liliana, două dintre cele mai puternice femei pe care le cunosc. De la ele am învățat că puține sunt lucrurile care te pot doborî cu adevărat în viață și că din orice situație poți găsi puterea să ieși cu fruntea sus și merge mai departe, mai ales atunci când există persoane care depind de tine.

De la tatăl meu am învățat câteva lecții despre cum să nu îmi trăiesc viața, dar tot el m-a inspirat să-mi urmez drumul pe care-l simt potrivit sufletului meu, fără să iau în seamă gura lumii.

Sora mea, deși îmi repetă mereu că eu îi sunt model, m-a învățat prin felul ei de a fi ce e ambiția și hotărârea de a lupta pentru a obține ceea ce îți dorești.

Doamna Maria Apostol, profesoara mea de italiană, prin atitudinea ei față de elevi, mi-a arătat că între profesor și elev poate fi o relație mai profundă decât simplul proces de predare-învățare. Iar relația noastră continuă și în prezent, având în vedere că dumneaei este acum nașa lui David.

Măicuța Macaria, prietena mea bună încă din școala primară, m-a învățat ce e credința și răbdarea și cât de importante sunt ele în momentele cheie ale vieții.

Astfel de persoane au dat startul, au sădit sămânța din care m-am format apoi, culegând de la restul oamenilor pe care i-am întâlnit în viață, lecții care s-au adăugat celor dintâi.

Un mare impact l-au avut asupra mea și prezențele fugare, acei oameni care au venit și au plecat, uneori fără să lase în urmă nici măcar un nume, dar care prin gesturile sau vorbele lor au risipit îndoieli, mi-au oferit confirmări pentru ceea ce vreau să fiu.

Acum 14 ani, când tocmai terminasem primul an de facultate, mergeam cu o prietenă  în tabără la Geoagiu Băi.  Eram tinere, vesele, mai copilăroase și mai naive decât multe dintre fetele de 19 ani de acum. O doamnă din compartiment ne-a remarcat și a intrat în vorbă cu noi. Ne-a întrebat cum ajungem din Orăștie (unde avea să ne lase trenul) până în Geoagiu Băi, pentru că știa că nu sunt autobuze la acea oră. Am răspuns că nu știm, că ne vom orienta la fața locului. Noi, în naivitatea noastră, nu ne imaginam că nu există chiar nici un mijloc de transport în comun care să ne ducă la destinație și nici nu știam cât de lung era drumul.

Când am descoperit că nu avem cu ce merge, ne-am panicat un pic, gândindu-ne că singura soluție e să luăm un taxi, plătind astfel jumătate din banii pe care îi aveam la noi. La un moment dat ne-am trezit lângă noi cu o doamnă, mama celei din tren, care ne-a dus la un taximetrist și, fără prea multe cuvinte, ne-a plătit ea drumul până la Geoagiu Băi. Apoi a plecat și n-am mai văzut-o vreodată. Un om absolut necunoscut a plătit o sumă  considerabilă, ca să ajungem în siguranță la destinație.

Nu știu cine este acea doamnă. Dacă aș revedea-o cu siguranță nu aș recunoaște-o. În amintirea mea, ea nu are chip, e doar o prezență care a făcut pentru mine un lucru deosebit, necondiționat, fapt care m-a urmărit de atunci în toate relațiile mele cu ceilalți. Dacă am ajuns un om capabil să ajute și să iubească necondiționat, acest lucru se datorează și doamnei din Orăștie.

De-a lungul anilor am cunoscut și alți astfel de oameni care mi-au servit ca model.

Printre ei trebuie să-i menționez pe Muyumba, Giulia și Antonia, cu care am lucrat în timpul stagiului practic pe care l-am făcut la Ludoteca Ambarabà din Padova și pe doamna Paula Mihăilă, doamna educatoare cu care am lucrat la Piatra Neamț, de la care am învățat tot ce știu despre munca cu copiii.

Și așa, tot urmărind oamenii și atitudinile lor, am crescut și eu și mi-am creat propriul meu sistem de valori pe care doresc să-l transmit mai departe copilului meu și copiilor cu care voi lucra. Prezențele lor mi-au folosit drept busolă pentru a mă orienta în momentele cheie ale vieții.

De-a lungul timpului am întâlnit și oameni pe care eu i-am influențat prin vorbele și acțiunile mele. Unora dintre ei nu le-a plăcut de mine și s-au îndepărtat. Alții au luat din ceea ce sunt eu ceea ce ei au avut nevoie în momentul respectiv, apoi drumurile noastre s-au despărțit. Alții au rămas lângă mine, suntem prieteni și învățăm mereu unii din trăirile altora.

Acum 4 ani și jumătate, într-un moment în care mă simțeam diferită și nu reușeam să comunic cu cei apropiați despre ce simt, am decis să deschid acest blog. Multă lume nu apreciază exprimarea publică a unor chestiuni personale, o consideră chiar nocivă. Mie, însă, mi-a prins bine să citesc pe bloguri povești asemănătoare cu ale mele, să discut pe forumul pe care îl urmăresc cu persoane care m-au ajutat mult să-mi definesc gândurile și atitudinile față de  diverse subiecte. Poveștile astea și sursele de informare pe care mi le-au oferit blogurile mi-au adus confirmări și au completat ceea ce știam, în primul rând în ce privește creșterea copiilor.

La început mi-am dorit doar să comunic ce simt diferit referitor la chestiunile de parenting, acele lucruri pe care nu reușeam nicicum să le fac acceptate de comunitatea în care trăiesc. Am scris apoi și despre ceea ce citesc, despre amintirile mele din copilărie, despre locurile dragi de care acum sunt departe

Nu pretind că dețin adevărul absolut și nici nu mă consider un formator de opinie. Blogul e, oricum, micuț iar traficul destul de redus. Sunt, însă, oameni care au găsit sprijin și confirmare în ceea ce scriu. Unora le-au prins bine postările despre alăptatul prelungit, despre purtatul bebelușilor sau despre atașamentul parental. Când David a crescut, am scris despre activitățile pe care le facem împreună, despre jucăriile pe care le construim din materiale reciclabile și unele persoane au pus și ele în practică ideile noastre..

Trebuie să recunosc că această atenție acordată activității mele de pe blog, mă face să mă simt importantă. Experiența mea este de folos cuiva, modul meu de a gândi oferă cuiva confirmări.

Iar oamenii de asta au nevoie în primul rând: de confirmări. Eu am crescut învățând din ceea ce trăiesc alții, la rândul meu, acum, îmi ofer frânturi din viață din care unii se inspiră atunci când au nevoie.

Nimic nu e întâmplător în viață. O postare citită pe un blog, o întâmplare trăită de un prieten, un profesor care povestește din experiența personală în fața grupei de elevi sau studenți, un necunoscut care a spus o vorba potrivită într-un moment potrivit, pot fi o poartă spre un nou mod de gândire, scânteia care luminează un drum întunecat.


Și un filmulet care mi-e foarte drag

VIOLUL

Zilele trecute am asistat la o discuție care m-a șocat. Nu pentru că n-aș mai fi auzit-o și altă dată, ci pentru că nu pot crede că unele persoane merg pe ideile lor fixe, pe prejudecățile din care nu pot ieși și nu se gândesc la consecințele vorbelor lor, la faptul că poate încurajează, în cei care aud întâmplător discuțiile, comportamente nepotrivite, de multe ori condamnabile nu doar de societate, ci  și de lege.

Doi adulți, un bărbat și o femeie. El e mai tânăr, de vârsta băiatului ei. Ea o doamnă respectabilă, apreciată în societate, capabilă să împărtășească multora din experiența ei de viață, dacă nu se lasă prinsă în bârfă și prejudecăți. Din păcate e greu, la o anumită vârstă și în anumite medii în care doar aparențele contează, să te sustragi bârfei și prejudecăților .

Vorbeau despre tinerii de azi (el are o fată vitregă adolescentă, pe care mă-sa „a scăpat-o de sub control”). Și vorbeau despre cât de neserioși sunt tinerii de azi, despre cât de mult mint și nu-i interesează școala și despre toate celelalte pe care cu siguranță le auziți și voi când vine vorba despre generațiile tinere.

Și a venit vorba despre o altă fată adolescentă, prietenă cu fata de la care pornise discuția, care a fost violată. În disprețul ei față de tineri, doamna  a declarat: „Să știi că eu nu-i condamn pe bărbați când fac asta. Nu le vezi pe fetele de azi cum se îmbracă cu fuste de-o palmă și-s mai mult dezbrăcate? Și-o cer singure.”

Nu mi-a venit să cred ce auzeam. Cum poate cineva, mai ales o femeie, să gândească așa? Poate că atunci când doar gândești așa, nu sună greșit, dar când pui în cuvinte, chiar nu-ți dai seama cum sună?

Sunt mamă de băiat, la fel ca doamna respectivă (nu-i relevant faptul că-s 30 de ani între copilul meu și al ei). David va crește, va ajunge adolescent și va avea colege și prietene care se vor îmbrăca cu fuste de-o palmă și vor umbla mai mult dezbrăcate. Va trece și el, ca toți adolescenții, prin perioada aia în care hormonii o iau razna și ți-e foarte greu să te controlezi și să-ți ții pantalonii pe tine la vederea atâtor frumuseți ale naturii. Va fi scuzabil din partea lui să profite de o fată, chiar și doar să o agreseze verbal sau să o atingă în moduri neadecvate atâta timp cât ea nu-și dă acordul? Va fi scuzabil să facă toate astea doar pentru că fata respectivă poartă fustă de-o palmă?

Se pare că unii oameni, chiar femei, sunt de acord că un astfel de comportament este scuzabil. Ba mai mult, își spun această părere, cu voce tare, în fața bărbaților și fără să se gândească la faptul că la câțiva metri depărtare se joacă doi copii, băieți, care, în ciuda preocupării lor cu joaca, au atenție distributivă și urechile pâlnie la ce discută adulții (am fost și eu copil, știu cum trăgeam cu urechea la discuțiile celor mari, chiar dacă ei aveau impresia că nu aud ce spun ei).

Și așa, astfel de copii cresc și ajung la adolescență cu tot felul de idei ajunse la ei indirect, din discuțiile celor din jurul lor. Și vor fi convinși că ei n-au nici o vină dacă profită de-o fată căreia i se vede un centimetru în plus de piele față de norma permisă. Doar de mici copii i-au auzit pe adulți vorbind despre asta și ei le-au confirmat în repetate rânduri că fata e de vină când se întâmplă așa ceva.

Oh, Doamne! În nici un caz o astfel de faptă nu e scuzabilă, dimpotrivă. Nu există nici o scuză pentru așa ceva. Păi atunci și pe plajă sau la ștrand ar trebui să mergem îmbrăcate, că doar și acolo vin bărbați care, la vederea atâtor femei în costume de baie minuscule (nu mai zic de femeile care fac plajă topless) ar trebui să le țină într-un viol continuu, nu?

Sigur, nu sunt de acord nici cu comportamentul indecent al fetelor. Știu că unele dintre ele par că „o caută cu lumânarea”, dar una e ca fata să fie de acord și alta e să profiți de ea contra voinței ei. Una este să faci sex cu ea cu acordul ei, alta e să o violezi. Violul nu e ceva scuzabil  în absolut nici o circumstanță.

Și nu-mi spuneți că hormonii nu-i poți controla. Știu bine cum e adolescența, am fost și eu adolescentă. Am experimentat și eu, cum fac mai toți, dar în momentul în care am avut îndoieli, băiatul respectiv m-a respectat. Și tatăl copilului meu a fost adolescent și a experimentat și el, dar atunci când fata a spus nu, experimentul a încetat. Și se purtau și pe vremea noastră fuste de-o palmă (eu nu le-am purtat pentru că nu-mi stăteau bine, dar dacă aș fi fost mai puțin rotunjoară, cu siguranță aș fi purtat și eu costumații mai indecente). 

Gândiți-vă bine ce fel de valori doriți să transmiteți copiilor voștri, nepoților voștri, copiilor cu care intrați în contact într-un anumit moment al vieții voastre.

Mă întreb cum ar fi gândit doamna de mai sus dacă în loc de băiat ar fi avut o fată sau o nepoată adolescentă.

MODELELE LOR SUNTEM NOI

Speranta Farca, in unul dintre articolele ei, scrie asa:

"Nevoia unui model

Copi­lul care se con­fruntă cu pro­pria sa furie se simte copleşit şi inca­pa­bil de rea­cţie. De aceea, de ce le mai multe ori, plânge, ţipă, azvârle din mâini şi picioare de parcă nu ar mai avea nevoie de ele.
Prin mani­fes­tă­rile sale, copi­lul tre­zeşte în părinte afecte simi­lare. Părin­tele, el însuşi înfu­riat, oferă un model „viu” de rea­cţie. Com­por­ta­men­tul părin­te­lui în ast­fel de situ­a­ţii este obser­vat de către copil şi pre­luat ca exem­plu: „deci aşa se pro­ce­dează atunci când te simţi furios!” – e o lecţie învăţată.

Copi­lul nu face această cer­ce­tare nici deli­be­rat şi nici din rău­tate – este o moda­li­tate de rela­ţie pro­iec­tivă (M. Klein) prin care afec­tele necu­nos­cute sunt exter­na­li­zate pen­tru a putea fi văzute din exte­rior şi abia apoi însuşite.

Înţe­le­gând aceasta, părin­tele poate şti de ce el însuşi tre­buie să-​​şi mode­leze com­por­ta­men­tul, să cugete, să se înţe­le­pţească. Lipsa de matu­ri­tate afec­tivă, rea­cţi­ile bru­tale, fără pre­lu­crare ale părin­te­lui nu vor întâr­zia să se oglin­dească în com­por­ta­men­tul copi­lu­lui, ten­sionând relaţia.

Un model pozi­tiv de auto­ges­tio­nare a agre­si­vi­tă­ţii este nepre­țuit pen­tru copi­lul care, ime­diat pro­fită de el, preluându-​​l."

E prea greu de înțeles? Să reformulăm

1. copilul, neputând face față tuturor trăirilor sale, are crize. Nu din răutate și nici intenționat: e un mod de a comunica ceva.

2 criza îl înfurie pe adult: Cum dom'le să-și permită mucosul ăsta sa urle sau să lovească?

3. adultul are două variante:

a. se lasă pradă furiei și urlă și el eventual îi trage o urecheală zdravănă sau două palme la fund, să-l țină minte și să nu-și mai permită să aibă crize (ca doar adulții își pot permite asta, nu?)

b. își înghite furia, își regăsește calmul, ajută copilul să treacă prin criză, îi oferă înțelegere și sprijin

4. oricare dintre cele două variante de mai sus e luată de copil ca exemplu de "Asa ne comportăm când ceva nu ne convine"

Tot nu e clar? Mai încercăm o dată:

Varianta 1. Copilul are o problemă - copilul face o criză - adultul se înfurie - adultul urla la copil - adultul lovește copilul - copilul ia ca model reacția adultului - copilul  învață că atunci când ești furios urli și lovești

Varianta 2: Copilul are o problemă - copilul face o criză - adultul își păstrază calmul - adultul consolează copilul - adultul spune copilului că îl înțelege - adultul spune copilului că e acolo, pentru el, în timpul crizei și după ea, oricât va fi nevoie - Copilul ia ca model adultul - copilul învață că are un sprijin și că nu e nevoie să urle ca să se facă auzit și că se poate comunica si cu blândețe.

Tot prea complicat?
Oameni buni, copilul învață din ceea ce vede că fac adulții din jurul lui, nu din ceea ce spun ei despre cum ar trebui el sa se comporte

Ce e așa greu de înțeles? În câte moduri trebuie explicat? Aveți vreo variantă mai simplă????

NIȘTE NESERIOȘI!

Scriu această postare conștientă fiind că peste câțiva ani copilul meu va intra în categoria celor despre care vorbesc mai jos. Sau nu :)

În această sesiune, la examenul oral de franceză, mi-a picat un subiect pe gustul meu: să vorbesc despre tineri. În descrierea exercițiului se spunea că în ultimul timp se reproșează tot mai mult tinerilor că nu se implică în muncă la fel de mult cum se implicau generațiile dinainte. Se merge chiar până la a fi acuzați de lipsă de seriozitate. Apoi textul mă întreba dacă sunt de acord cu aceste afirmații și îmi cerea să-mi justific răspunsul.

Stăteam în fața foii de hârtie, încercând să schițez un răspuns și mă întrebam ce a răspuns oare un tânăr de 18 ani, proaspăt absolvent de liceu (subiectele au fost cele de la bac, de anul ăsta), tânăr care face parte din generația de „neserioși” la care se referă exercițiul.

Se implică oare tinerii mai puțin decât noi, generațiile trecute? Probabil că da. De fapt, nu probabil, ci sigur. Dar și noi ne implicam mai puțin decât părinții și bunicii noștri. Și noi am auzit aceleași reproșuri, și noi am fost catalogați drept superficiali și neserioși. Cred că fiecare generație este catalogată astfel de generațiile anterioare.

De ce oare? Părerea mea e că pentru că nu păstrează „tradiția”, că cei ce trăiesc acum nu sunt atrași de aceleași lucruri ca cei dinaintea lor. Noi citeam pe nerăsuflate Karl May și Alexandre Dumas și visam la indieni și mușchetari, ei preferă cărți de genul Twilight și visează la iubiri imposibile cu vampiri si alte personaje supranaturale. Noi colecționam timbre și surprize cu mașini, ei îți pot descrie dintr-o suflare motorul unei mașini de ultimă oră și să-ți vorbească ore în șir, cu pasiune, despre cum și-ar tuna ei mașina dacă ar avea banii necesari. Noi jucam jocuri cu Mario pe televizor. Atâta aveam. Ei au la dispoziție munți de gadget-uri, utilizează aparaturi la care noi, la vârsta lor, nici nu știam că putem visa. Noi nu am fost înțeleși de generațiile dinainte pentru că eram altfel construiți și aveam alte priorități, ei sunt judecați de generația noastră pentru că sunt altfel construiți și au alte priorități.

Și totuși, noi am fost mai serioși (deși nu la fel de serioși ca părinții și bunicii noștri). Ei nu sunt decât niște pramatii superficiale, care fac umbră degeaba pământului și care n-au altceva de făcut în viață decât să ne dezguste pe noi.

Hmmmm, o fi așa? Hai să ne gândim mai bine. Cine i-a crescut pe copiii ăștia? Noi, cei care-i acuzăm. Sau, mă rog, dacă noi n-am avut timp că eram ocupați cu serviciul sau alte priorități, i-au crescut bunicii, mătușile sau alte persoane disponibile.

Cum i-am învățat despre muncă? I-am lăsat să frământe aluatul împreună cu noi, i-am lăsat să spele vasele, i-am luat cu noi în grădină sau pe ogor, la plivit, răsădit, prășit etc.

A, stai, nu-i chiar așa. Cum să lași copilul în bucătărie când faci aluatul de plăcinte? Păi umple toată bucătăria de făină și ai ce munci iar bunicii pot face atac de cord, dacă se întâmplă să vină chiar atunci în vizită sau dacă plăcintele se fac în bucătăria lor, din lipsă de alt spațiu disponibil. Cum să lași copilul să spele el vasele? E în stare doar să zoiască vasele și să frece cu buretele ud totul de la podea la gresie, ar spăla chiar și tavanul dacă ar avea un scaun destul de înalt. Îți dai seama cât ai de muncit ca să cureți după el? Nu, mai bine duci copilul în camera lui, îi pui desene sau un joc pe calculator iar tu-ți termini treaba. Și gata: copilul e fericit,tu ai casa curată.

A, și să iei copilul în grădină? Părinte iresponsabil ce ești! Cum poți lăsa copilul să umble prin pământ? Cum să-l lași să se murdărească în halul ăla? Nu știi câți microbi sunt în natură? Se poate îmbolnăvi. Să alerge după insecte? Să pună mâna pe râme sau gândaci? Lasă că are timp să învețe la ora de biologie despre ei, când o merge la școală. Of, de-ar veni odată ziua aia când o să meargă la școală și o să poți respira în voie câteva ore pe zi!

Plus că poate călca pe straturi sau poate zdrobi cu picioarele un cartof pe care încă nu l-ai pus în cuib. Cum să-i permiți așa ceva? Mai bine îi aduci o păturică și niște jucărioare, să stea deoparte și să se uite la tine. Dacă nu vrea și chiar insistă să-ți facă viața amară, spune-i că-i nesimțit și că-i tragi vreo două la c.. de nu se vede și du-l în casă, la desene sau la un joc pe calculator sau trimite-l în vecini, la joacă în aer liber. Și gata: copilul e fericit că se joacă, tu termini în liniște munca.

Ceva parcă nu-i în regulă? A, nu a avut copilul ocazia să se implice în munca ta? Nu-i bai. Are dragul de el timp să muncească când o fi mare.

Și tot așa, în diferite aspecte ale vieții de familie, până copilul crește.

Și-i ceri atunci să mai spele și el vasele că tu ești obosită. Cum să-și ude el mânuțele pe care i le-ai protejat atâta cât a fost mic? Mai bine se uită la un film. Îi ceri să te ajute la plivit un strat de flori. Să se murdărească cu pământ? Bleah, mai bine își verifică contul de facebook. Să învețe pentru teza la biologie? Ce plictiseală! Ce-l interesează pe el sistemul circulator al plantelor sau sistemul nervos al iepurelui? Mai bine iese pe terasă cu prietenii. Să citească și el o carte? Păi a citit deja în ultimii 3 ani de vreo 7 ori cărțile din seria Twilight, le știe pe de rost. A încercat să citească și “La răscruce de vânturi”, că era cartea preferată a Bellei și îi compara mereu pe ea și Edward (ah, Edward!) cu Catherine și Heatcliff. A încercat dar nu i-a plăcut. După vreo două pagini (sau parcă mai puțin), a dus-o înapoi la bibliotecă pentru că era plictisitoare. Mai bine se mai uită o dată la trilogia Twilight.

Și încep reproșurile. Ce neserioși sunt tinerii din ziua de azi! N-au nici un Dumnezeu! Nu-i interesează nimic, stau toată ziua și pierd vremea prin centru în discuții fără noimă. Nu învață, nu citesc, le e scârbă de muncă. Sunt niște superficiali, sunt niște pramatii! Și noi care i-am iubit și i-am protejat, ne-am sacrificat pentru ei și i-am crescut cum am știut mai bine. Ce-am făcut noi ca să merităm astfel de progenituri?

Chiar, ce-am făcut? A, parcă am scris mai sus.

(Desigur, sunt mai multe aspecte de discutat referitor la subiectul acesta. O să revin asupra lui când mi-or fi mai clare ideile)