Bine, MĂ duce. Probabil nu tuturor li se
întâmplă la fel. Cert este că, indiferent cât mă zbat să o iau pe alt drum
decât cel pe care-l simt (pentru că, deh, uneori vreau să fiu și eu „în rând cu
lumea”), până la urmă tot acolo unde mi-e locul ajung. Nu-mi dau seama imediat,
uneori spun un NU convins, alteori mă plâng că viața e nedreaptă dar, în timp,
toate se leagă și încep să înțeleg că fără anumite întorsături de situație,
unele lucruri nu le-aș fi avut, unele evenimente nu le-aș fi trăit, unele
persoane mi-ar fi rămas necunoscute.
Nu voi intra în detalii personale. Sunt multe
de lucruri care mi s-au întâmplat deși am luptat împotriva lor, sunt multe
întorsături de situație pe care încă nu le înțeleg sau, poate, doar nu vreau să
le accept.
Vă dau trei exemple referitoare la viața
profesională:
1. În 2001, mi s-a oferit ocazia să fac un
stagiu practic de 3 luni la Padova. Am
avut de ales dintre mai multe firme: o agenție de turism, Primăria din
Padova, încă vreo 2 firme care nu mai
știu cu ce se ocupau și o ludotecă. Din start am spus nu ludotecii. Prea eram
copilăroasă și era cazul să fac și eu ceva mai „de oameni mari”. Așa că am
vizitat toate firmele, mi-am luat notițe, unele chiar m-au încântat.
Am ajuns apoi la Ludoteca Ambarabà și pe loc
s-au dus naibii toate ambițiile mele de a fi „serioasă”. Atât de mult mi-a
plăcut locul, atât de mult mi-au plăcut cei care lucrau acolo încât am fost
convinsă că eu pentru asta am ajuns la Padova.
Și așa, am trăit trei luni de vis, printre
copii și oameni entuziasmați să petreacă timp cu ei, am modelat, am construit,
am reciclat, am îngrijit grădina, am cântat, am făcut bijuterii din perluțe și
sârmă argintată, m-am bătut cu apă, am glumit, am făcut teatru de păpuși, am
citit, am cunoscut oameni care-mi vor rămâne mereu surse de lumină în suflet.
În plus, am lucrat mai puține ore pe zi decât
cei care au ales agențiile, am avut timp de vizite, de mâncat înghețată, de
mers la mare, de plimbări.
2. Anul acesta am terminat a doua facultate.
Eram foarte nedumerită dacă să mă înscriu la master. Mă gândeam că m-ar ajuta,
că un master și un doctorat ar fi un traseu mai scurt (în ani) decât gradele
didactice din învățământ. Mă speriau cheltuielile. Am făcut destul de greu față
taxelor din anii de facultate și aș fi vrut un an de pauză să îmi revin. Când
îi vedeam, însă, pe colegii care deja treceau în anul doi de master, sau când
vorbeam cu cei care intenționau să se înscrie, chiar îmi doream să continui
studiile.
Ei bine, dilema asta mi-a fost rezolvată de
viață. Ea m-a luat deoparte și mi-a zis așa: „Măi Madi, ce-i cu tine? De ce
te-ai înscris la facultatea asta? Îți amintesc eu: ca să lucrezi cu copiii. De
când visezi tu la o carieră academică? Nu-ți dai seama că studiile astea îți vor
îngreuna viața pe care ți-o dorești, activitatea pe care vrei să o desfășori cu
copiii? Crezi că nu-ți vor fi de ajuns toate documentele de care va trebui să
te ocupi: planificări, proiecte etc? Te văd nedumerită, așa că rezolv eu asta
pentru tine. Ia de la mine un copilaș. O să-ți încurce puțin planurile de a
lucra în învățământ, dar o să ai timp să te gândești serios la locul pe care
vrei să-l ocupi din punct de vedere profesional”.
Și așa, în momentul în care mă așteptam cel
mai puțin, m-am trezit însărcinată. Au picat toate gândurile de master și alte
studii. Am reușit să rămân agățată doar de ideea de a lucra totuși, un semestru.
Mă îngrozea gândul să renunț la ceva ce așteptasem cu atâta entuziasm. Așa că, având
cu mine un prunc de care abia aflasem, m-am îndreptat spre Suceava, la examenul
de titularizare.
3. Aventurile nu s-au terminat aici. Am decis
să dau examenul pentru învățători. Era ceva nou, descoperisem că mă împac bine
și cu copiii mai mărișori, inspecția mersese minunat, abia așteptam să-mi
demonstrez că pot fi și o învățătoare bună, nu doar educatoare .
Am luat examenul de titularizare cu notă mare.
Nu destul de mare pentru a prinde un post titularizabil, dar destul de mare
pentru a putea alege pentru suplinire unul dintre posturile mai apropiate de
C-lung. Mă gândeam că un semestru pot face liniștită naveta, apoi intru în
prenatal, copilul urmând să se nască abia pe la jumătatea lui martie.
Toate bune și frumoase dar, când am ajuns la
școală, am descoperit că treburile erau cam încurcate. La inspectorat postul
ales de mine era înregistrat pentru un an. Școala, însă, trimisese cerere doar
pentru 2 luni, la 1 noiembrie urmând să se întoarcă învățătoarea titulară.
Ce să fac eu acum? Două luni erau prea puține.
Abia învățam să lucrez în simultan și trebuia să plec. Când stăteam eu pe
gânduri să găsesc o rezolvare și începeam să mă îngrijorez, viața îmi șoptește
iar: „Stai liniștită, am eu grijă de tine. Ți-am spus că te duc acolo unde ți-e
locul, da? Ai vrut tu altceva, dar eu știu mai bine”. Și am hotărât să merg la
Inspectorat, să prezint situația și să văd ce soluții ar fi. Nu era vina mea,
cineva făcuse o greșeală la înregistrarea postului, deci problema trebuia
rezolvată acolo. Nota mea fusese mare. Dacă aș fi știut situația reală, aș fi
ales alt post, la altă școală.
După ceva emoții și două drumuri la
Inspectorat, situația s-a rezolvat: Am rămas la aceeași școală, dar pe post de
educatoare. Unii ar vedea în asta o
retrogradare (și în numele educatoarelor pe care le cunosc vă spun să vă fie
rușine că gândiți astfel). Adevărul e că e exact ceea ce-mi stă în fire să fac.
Am ceva experiență în domeniu, am mai puține lucruri de învățat, mă descurc
foarte bine cu copiii mici. Am fost să văd clasa și să o aranjez și mi-am dat
seama că acolo e locul meu.
Azi a fost prima zi. Grupa mare. Am avut
emoții, mai ales că nu am avut timp să pregătesc clasa cum mi-aș fi dorit. Dar
copiii au fost bine. I-am lăsat să se joace cât am pus țara la cale cu
părinții, am povestit, unii copii au fost timizi, alții au vorbit din start cu
mine. O fetiță a plâns după doamna de anul trecut. Un băiat a plâns după mama.
N-au stat mult. De mâine începem activitățile. Am un sentiment bun. Părinții au
primit bine ideea mea de a le face mobilier de jucărie din carton. Au zis că
îmi vor aduce cutii. Vom începe cu o bucătărioară.
Singurul regret al zilei de azi e că n-am
putut fi lângă David. A început școala. Clasa pregătitoare. Am un bobocel în clasa rățuștelor. Mă
mulțumesc cu pozele făcute de tati. Anul viitor voi fi lângă el. Și eu și
copilașul.
