ÎNAINTEA UNUI NOU ÎNCEPUT

Textul de mai jos este o adaptare a discursului meu de la cursul festiv (cu modificări și completări).
Pentru cei care încă nu știu, anul acesta termin cursurile Facultății de Psihologie și Științe ale Ecucației, Universitatea Babeș-Bolyai, extensia Vatra Dornei.

Atunci când am mers să mă înscriu la această facultate, aveam multe rețineri.

Eram mamă (sau mămică, așa cum îmi plăcea să-mi spun) de aproape 4 ani și eram sub influența ideilor despre învățământ care circulau pe forumurile frecventate de mame. Astfel, noi, mămicile, eram de acord cu faptul că educatorii și învățătorii nu știu cum să ne abordeze copiii.

După cele câteva lecturi din domeniul parentingului, aveam impresia că inventasem roata la căruță și aveam multe îndoieli în privința a ceea ce urma să învăț, dar eram hotărâtă să îndur orice, numai să ajung educatoare și să mă raportez la copii așa cum simțeam eu că e mai bine.

Orice îndoială pe care am avut-o atunci referitor la drumul pe care pornisem, s-a spulberat, însă, în timpul celui de-al doilea curs de Managementul activității intelectuale, când domnul director, Horațiu Catalano, ne-a pus filmulețul cu discursul lui Sir Ken Robinson despre Școala care ucide creativitatea.

Atunci mi-a fost clar că Dumnezeu mă așezase pe drumul pe care trebuia să merg ca să ajung acolo unde voiam atât de mult să ajung.

De-a lungul anilor, această convingere mi-a fost confirmată și de ceilalți domni profesori și de celelalte doamne profesoare care au venit la Vatra Dornei. În ceea ce dumnealor ne-au comunicat, m-am regăsit de cele mai multe ori și am fost entuziasmată să descopăr pasiunea și dedicarea cu care ne-au transmis informațiile de care aveam nevoie pentru a învăța și a ne perfecționa. Am avut bucuria să descopăr profesori pentru care respectul pentru copil nu e o vorbă în vânt și sunt onorată și mândră că am fost studenta dumnealor.

Apoi au fost dragii mei colegi. Știu acum că Dumnezeu m-a adus în mijlocul lor ca să îmi elimin prejudecățile în privința cadrelor didactice. Nu am ajuns să îi cunosc pe toți așa cum mi-aș fi dorit dar mi-am dat seama că, deși în multe privințe sistemul este la pământ,  nu la fel sunt și toți educatorii și învățătorii. Așa cum am auzit de multe ori de la domnii profesori, marile schimbări se fac de jos iar dacă jos sunt oameni ca ei, am încredere că, în timp, și sus vor ajunge oameni capabili să schimbe totul în bine.

Nu am ascuns niciodată entuziasmul meu și nici dorința mea (care, probabil,  a părut tuturor uneori ireală) de a ajunge să lucrez într-o școală, să intru într-o clasă pe care s-o pot numi a mea și să lucrez cu copii pe care să-i pot numi ai mei. Spun acum și faptul că, de fiecare dată când voi intra în clasa care-mi va fi încredințată vor intra cu mine și domnii profesori și doamnele profesoare și ei, colegii mei. Pentru că ceea ce am devenit de când am început facultatea se datorează tuturor celor pe care i-am întâlnit la Vatra Dornei în ultimii 3 ani.

Știu acum că nu am inventat roata la căruță. Știu, însă, și faptul că pot să fiu unul dintre cei care fac ca această roată să se învârtă bine și să ducă această căruță la care ne-am înhămat cu toții, pe drumuri mai bune și mai line.

De aceea cu ocazia finalului facultății, mi-am făcut două promisiuni. De obicei evit să promit, pentru că uneori, circumstanțele mă fac să nu îmi țin cuvântul dat. Acum, însă, îmi doresc să trec peste orice opreliști și să îmi țin promisiunea.

Promit că voi ajunge o învățătoare așa cum își doresc cei de la UBB să fie cei care ies de pe băncile acestei facultăți. O învățătoare așa cum merită orice copil să aibă. Poate că mă voi mai împiedica în documente, dar voi ști să comunic  eficient și să valorific tot ceea ce am învățat în ultimii trei ani.

Iar colegilor mei le promit că, în ciuda tuturor avertizărilor lor și încercărilor de a-mi domoli entuziasmul și a privirilor lor îngăduitoare când o luam razna și mă aprindeam vorbind despre ceea ce visez să fac, nu mă voi lăsa doborâtă de hârtii și de formalități. Iar la întâlnirea de 10 ani voi veni la fel de entuziasmată în fața lor să le povestesc ce am reușit să realizez.

Pentru mine au fost trei ani de vis. Ani în care m-am regăsit, cu ajutorul unor oameni care m-au îndrăgit și m-au apreciat pentru ceea ce sunt.

 

Iată-ne, într-una dintre cele mai emoționante zile pe care le-am trait:

 

 

 

 

Vă doresc tuturor să aveți parte de astfel de oameni în jurul vostru.

GROAPA

Când îmi intră ceva în minte, mă chinuie până când fac ce îmi doresc. Mai ales când e ceva cu care aș putea participa la Provocările Verzi

Așa m-am trezit, într-o seară de mai, după o zi în care am săpat și am pus flori și am semanat ceva verdeturi, că nu mă duc în casă să mă odihnesc ci pun iar mana pe hârleț și încep să sap.

Și am săpat o groapă. Rotundă. Fie, aproape rotunda.

Găsisem prin curte niște cărămizi rămase de la foștii chiriași. Numai bune pentru proiectul meu. Am căptușit cu ele groapa mea aproape rotunda.

Am smuls toate buruienile din jurul gropii, pe o rază cât m-au ținut puterile de mare. Pe locul curățat am turnat pietriș din movila pe care au lăsat-o proprietarii după ce au făcut gardul.

Cum prin curte am găsit și câțiva bolțari, am improvizat niște băncuțe.

Sigur, nu e ca în poza pe care o văzusem pe net. Acolo groapa era frumos împrejmuită cu pavele și pietriș. A mea e mai sălbatică. Așa...ca mine.

Încă nu știu ce rol va avea. Am pornit de la ideea de loc pentru grătar. La cât de des facem noi grătar, însă, e posibil s-o umplu cu nisip ca să se joace copiii.

Deocamdată e loc de ars crengile si crengutele uscate când curățăm curtea (în trecut s-au rupt câteva crengi din merii bătrâni și nu arată deloc bine parasite într-o margine de curte). Așa că, din când în când, David se joacă cu focul. Aprindem crengile și ne afumăm. Și noi și pisica. Și, desigur, mai aruncăm în ea și câte un cartof să se coacă.