37

Anul acesta a fost cam așa: 

Nu glumesc. De fapt, cam fiecare an așa e, în ultimul timp. Trăiesc vremuri pline de contraste, de la căderi periculoase la ridicări miraculoase.

Anul acesta am avut de scris o lucrare de licență și, pe cât de entuziasmată am pornit în lucrul ei, pe atât de blazata și fără chef am terminat-o. Nu a ieșit ce-mi doream dar, spre sfârșit, nu-mi doream decât să termin, oricum ar fi ieșit.

Anul acesta am terminat facultatea și, pe cât de entuziasmată am fost în ultimii trei ani, pe atât de mult am așteptat să se termine. Da, îmi va fi dor de colegi, de profesori, de Vatra Dornei, dar nu regret că s-a terminat. Simțeam nevoia să încep altceva.

Anul acesta am rămas însărcinată și, pe cât de mult mi-am dorit copilul ăsta, pe atât de bulversată am fost când am văzut cele două liniuțe. Nu, nu m-am gândit nici o clipă că nu-l mai vreau, dar a durat un timp să mă obișnuiesc cu gândul că voi mai avea un copil. La zbuciumul sufletesc s-a adăugat atunci răul îngrozitor din primele trei luni. Cu David nu am avut nici o problema în sarcina. Acum am crezut că nu ies vie din primele trei luni, atât de rău mi-a fost. Dar au trecut și acele luni, iar acum sunt bine. Obosita, greoaie, încă nesigură de viitor, dar bine.

Anul acesta am lucrat pentru prima dată ca profesor calificat în învățământul preșcolar. Las deoparte corvoada hârtiilor (pentru că mie chiar mi se pare o corvoadă). A fost una dintre cele mai frumoase perioade, am învățat multe, am făcut multe, am cunoscut oameni frumoși, am dat și am primit energie de la copii și m-am lămurit că nu am greșit când am pornit pe acest drum.

Anul acesta am luat deciziile pe care le-am amânat prea mult timp și care-mi sunt confirmate în fiecare zi.

Anul acesta am învățat ce înseamnă familia.

Anul acesta s-a încheiat pentru mine și m-a lăsat ca în filmuletul de mai sus: amețită și cu senzația că, parcă, nu așa ar fi trebuit să se desfășoare.

Aștept cu nerăbdare anul următor.

7

Noi sarbatorim mereu de Halloween.
Sărbătorim viața, iubirea, bucuria, puritatea, copilăria.
Anul acesta David a vrut tort cu Minecraft. N-am avut timp și dispoziție să-l fac eu, dar am gasit pe cineva priceput care ne-a facut exact ceea ce doream, atât ca aspect cât și ca gust și compoziție. Și restul dulciurilor le-am comandat, plus pizza și câteva gustări rapide (pur și simplu, anul acesta nu m-am simțit în stare sa gestionez partea culinară a petrecerii).
Pentru prima dată, în afară de prietenii obișnuiți, David a invitat și colegi de clasă.
A primit exact ceea ce-și dorea: lego.
Am avut noroc de vreme foarte frumoasă iar copiii au petrecut mult timp afară, jucându-se de-a Creeperii din Minecraft, sticluța cu otravă, bătându-se cu frunze (a fost o idee bună să nu strâng încă frunzele nucului).

un pic de lego

chinuitoarele de pisici

 

iar lego

 și Berlioz vrea pizza

afară

Cubul activităților fizice a avut mare succes

și twister-ul

a venit tortul

din nou afară

sunt șupălat că cei mari nu mă lasă să mă joc și eu cu ei

frunzeeee

Mulțumim celor care au venit la petrecerea noastră. David s-a simțit foarte bine. L-am văzut vesel, entuziasmat, cu ochii strălucind de bucurie și cu freamăt de râset în voce.

TE IUBESC

David are febră. Doarme.
Eu lucrez.
Mă ridic de la calculator și merg la el. Mă așez pe pat și îi pun mâna pe frunte să  vad dacă a scăzut febra.
E transpirat, febra parcă a mai cedat.
Deschide ochii. Mă vede. Întinde mâna spre mine. Mă aplec asupra lui.
Se ridică, somnoros. Îmi cuprinde gâtul cu brațele, mă imbratișează și mă pupă pe obraz.
- Te iubesc, îmi spune. Te iubesc.
Îmi cere să dau radio-ul mai tare, pentru că îi place melodia. Îmi povestește ceva despre un prieten.
Închide ochii și adoarme din nou.

Și eu te iubesc, minune dragă. 

VIAȚA TE DUCE ACOLO UNDE ȚI-E LOCUL

Bine, MĂ duce. Probabil nu tuturor li se întâmplă la fel. Cert este că, indiferent cât mă zbat să o iau pe alt drum decât cel pe care-l simt (pentru că, deh, uneori vreau să fiu și eu „în rând cu lumea”), până la urmă tot acolo unde mi-e locul ajung. Nu-mi dau seama imediat, uneori spun un NU convins, alteori mă plâng că viața e nedreaptă dar, în timp, toate se leagă și încep să înțeleg că fără anumite întorsături de situație, unele lucruri nu le-aș fi avut, unele evenimente nu le-aș fi trăit, unele persoane mi-ar fi rămas necunoscute.

Nu voi intra în detalii personale. Sunt multe de lucruri care mi s-au întâmplat deși am luptat împotriva lor, sunt multe întorsături de situație pe care încă nu le înțeleg sau, poate, doar nu vreau să le accept.

Vă dau trei exemple referitoare la viața profesională:

1. În 2001, mi s-a oferit ocazia să fac un stagiu practic de 3 luni la Padova.  Am avut de ales dintre mai multe firme: o agenție de turism, Primăria din Padova,  încă vreo 2 firme care nu mai știu cu ce se ocupau și o ludotecă. Din start am spus nu ludotecii. Prea eram copilăroasă și era cazul să fac și eu ceva mai „de oameni mari”. Așa că am vizitat toate firmele, mi-am luat notițe, unele chiar m-au încântat.

Am ajuns apoi la Ludoteca Ambarabà și pe loc s-au dus naibii toate ambițiile mele de a fi „serioasă”. Atât de mult mi-a plăcut locul, atât de mult mi-au plăcut cei care lucrau acolo încât am fost convinsă că eu pentru asta am ajuns la Padova.   

Și așa, am trăit trei luni de vis, printre copii și oameni entuziasmați să petreacă timp cu ei, am modelat, am construit, am reciclat, am îngrijit grădina, am cântat, am făcut bijuterii din perluțe și sârmă argintată, m-am bătut cu apă, am glumit, am făcut teatru de păpuși, am citit, am cunoscut oameni care-mi vor rămâne mereu surse de lumină în suflet.

În plus, am lucrat mai puține ore pe zi decât cei care au ales agențiile, am avut timp de vizite, de mâncat înghețată, de mers la mare, de plimbări.

2. Anul acesta am terminat a doua facultate. Eram foarte nedumerită dacă să mă înscriu la master. Mă gândeam că m-ar ajuta, că un master și un doctorat ar fi un traseu mai scurt (în ani) decât gradele didactice din învățământ. Mă speriau cheltuielile. Am făcut destul de greu față taxelor din anii de facultate și aș fi vrut un an de pauză să îmi revin. Când îi vedeam, însă, pe colegii care deja treceau în anul doi de master, sau când vorbeam cu cei care intenționau să se înscrie, chiar îmi doream să continui studiile.

Ei bine, dilema asta mi-a fost rezolvată de viață. Ea m-a luat deoparte și mi-a zis așa: „Măi Madi, ce-i cu tine? De ce te-ai înscris la facultatea asta? Îți amintesc eu: ca să lucrezi cu copiii. De când visezi tu la o carieră academică? Nu-ți dai seama că studiile astea îți vor îngreuna viața pe care ți-o dorești, activitatea pe care vrei să o desfășori cu copiii? Crezi că nu-ți vor fi de ajuns toate documentele de care va trebui să te ocupi: planificări, proiecte etc? Te văd nedumerită, așa că rezolv eu asta pentru tine. Ia de la mine un copilaș. O să-ți încurce puțin planurile de a lucra în învățământ, dar o să ai timp să te gândești serios la locul pe care vrei să-l ocupi din punct de vedere profesional”.

Și așa, în momentul în care mă așteptam cel mai puțin, m-am trezit însărcinată. Au picat toate gândurile de master și alte studii. Am reușit să rămân agățată doar de ideea de a lucra totuși, un semestru. Mă îngrozea gândul să renunț la ceva ce așteptasem cu atâta entuziasm. Așa că, având cu mine un prunc de care abia aflasem, m-am îndreptat spre Suceava, la examenul de titularizare.

3. Aventurile nu s-au terminat aici. Am decis să dau examenul pentru învățători. Era ceva nou, descoperisem că mă împac bine și cu copiii mai mărișori, inspecția mersese minunat, abia așteptam să-mi demonstrez că pot fi și o învățătoare bună, nu doar educatoare .

Am luat examenul de titularizare cu notă mare. Nu destul de mare pentru a prinde un post titularizabil, dar destul de mare pentru a putea alege pentru suplinire unul dintre posturile mai apropiate de C-lung. Mă gândeam că un semestru pot face liniștită naveta, apoi intru în prenatal, copilul urmând să se nască abia pe la jumătatea lui martie.

Toate bune și frumoase dar, când am ajuns la școală, am descoperit că treburile erau cam încurcate. La inspectorat postul ales de mine era înregistrat pentru un an. Școala, însă, trimisese cerere doar pentru 2 luni, la 1 noiembrie urmând să se întoarcă învățătoarea titulară.

Ce să fac eu acum? Două luni erau prea puține. Abia învățam să lucrez în simultan și trebuia să plec. Când stăteam eu pe gânduri să găsesc o rezolvare și începeam să mă îngrijorez, viața îmi șoptește iar: „Stai liniștită, am eu grijă de tine. Ți-am spus că te duc acolo unde ți-e locul, da? Ai vrut tu altceva, dar eu știu mai bine”. Și am hotărât să merg la Inspectorat, să prezint situația și să văd ce soluții ar fi. Nu era vina mea, cineva făcuse o greșeală la înregistrarea postului, deci problema trebuia rezolvată acolo. Nota mea fusese mare. Dacă aș fi știut situația reală, aș fi ales alt post, la altă școală.

După ceva emoții și două drumuri la Inspectorat, situația s-a rezolvat: Am rămas la aceeași școală, dar pe post de educatoare.  Unii ar vedea în asta o retrogradare (și în numele educatoarelor pe care le cunosc vă spun să vă fie rușine că gândiți astfel). Adevărul e că e exact ceea ce-mi stă în fire să fac. Am ceva experiență în domeniu, am mai puține lucruri de învățat, mă descurc foarte bine cu copiii mici. Am fost să văd clasa și să o aranjez și mi-am dat seama că acolo e locul meu. 

Azi a fost prima zi. Grupa mare. Am avut emoții, mai ales că nu am avut timp să pregătesc clasa cum mi-aș fi dorit. Dar copiii au fost bine. I-am lăsat să se joace cât am pus țara la cale cu părinții, am povestit, unii copii au fost timizi, alții au vorbit din start cu mine. O fetiță a plâns după doamna de anul trecut. Un băiat a plâns după mama. N-au stat mult. De mâine începem activitățile. Am un sentiment bun. Părinții au primit bine ideea mea de a le face mobilier de jucărie din carton. Au zis că îmi vor aduce cutii. Vom începe cu o bucătărioară.

Singurul regret al zilei de azi e că n-am putut fi lângă David. A început școala. Clasa pregătitoare.  Am un bobocel în clasa rățuștelor. Mă mulțumesc cu pozele făcute de tati. Anul viitor voi fi lângă el. Și eu și copilașul.

DESENĂM PE.....

Fuga, fuga, să prindem finalul înscrierii la concursul de pe Provocări verzi.
Nu de alta, dar, ca de obicei, fetele vin cu o idee minunată.

E vară, deci desenăm afară.
Mesterim niște culori din faina, sare, apa si colorant și ne punem pe treabă

 

Ideea inițială a fost sa desenăm pe o foaie mare.

Desigur, întâi pictăm palmele

și amprentăm puțin

încercăm și pensula

dar hârtia e o chestie așa banală! N-ar fi mai bun un pietroi?

 

Și asa, până s-au terminat culorile, am făcut vulcani multicolori și lacuri de lava colorată.

LUMINA

Încep câteva numărători inverse:

- 3 zile până la inspecția pentru titularizare,

- 8 zile pana la înscrierea la licență (implicit până când va trebui sa am lucrarea în formă finală,

- 22 zile pana la licență,

- 37 zile până la examenul de titularizare.

După aceea răsuflu.

Nu mă panichez. Știu că va fi bine. Drumul pe care am mers în ultimii trei ani mi-a arătat că nu poate fi decât bine.

Examenele din semestrul acesta au fost minunate, la fel cum au fost și cursurile. Ați mai auzit un student să spună așa ceva? Ei bine, mă auziți pe mine. Să tot treci astfel prin facultate.
Profesori deosebiți, extrem de pasionați de ceea ce fac.
Cursul de istorie a fost o plăcere. Am avut ocazia sa prezint un PPT cu Cetatea Neamțului la care am lucrat cu mult drag și la realizarea căruia m-a ajutat sora mea.
La sport m-am distrat punându-mi mintea la încercare cu niște desene. Vi le arăt într-o altă postare, pentru că necesită explicații.
La examenul de geografie, ca să nu ne încurce și să nu luam note mici, doamna a schimbat un subiect pe care nici unul dintre noi nu-l știa. Nu discutasem la curs despre subiectul respectiv și a zis că nu are nici un interes sa ne pună note mici, ea vrea să ne dea subiecte care să o ajute să înțeleagă unde există concepte greșite, ca să-si îmbunătățească cursul pentru anul viitor.
Profesoara de muzică m-a învățat să cant la flaut și am luat singurul 10 curat. Am știut tot: și durate, și solfegiat, și măsuri, tot. Nu vă spun ce încântată am fost de cursul acesta. Iar ea a fost încântată să vadă așa entuziasm. Este o persoana foarte pretențioasă la examene, dar s-a văzut pe fața ei că e încântată să îmi dea 10.
La Educație plastică am realizat că pot picta. Nu am nici o cultura plastica, dar mi-a ieșit un tablou de care sunt foarte mândră și care I-a plăcut foarte mult și doamnei.

(notă interioară: Musai să insist pe muzica și pictură când voi fi învățătoare și să nu fac română și matematică în locul lor.)

Profesorul de științe și abilități practice este un om pe care îmi pare rău că nu l-am întâlnit mai des. Are un mod de a explica și o pasiune fascinante. I-a plăcut ideea mea de la abilități practice (i-am adus poze cu fântâna din sticle făcută acum câțiva ani pentru David) și ideea pe care colega mea a împrumutat-o de la mine (toboganul pentru mingiuțe). Când am plecat și mi-am luat rămas bun, mi-a zis ca-i place lumina mea.

Chiar așa mă simt legat de Dorna: luminoasă. Sâmbătă, în timp ce așteptam sa intram la examen, mă uitam la holul acela întunecat, plin de colegii mei și simțeam cum mă umplu de lumina. E fantastic sentimentul acesta. Nu știu cat de des îi voi mai vedea după ce terminăm, dar voi păstra mereu lumina asta pe care o am datorită lor. De la ei am luat-o, e darul cel mai de preț pe care mi l-au făcut fără să-și dea seama.

Va doresc din suflet să trăiți și voi, măcar uneori, într-o astfel de lumină.

ÎNAINTEA UNUI NOU ÎNCEPUT

Textul de mai jos este o adaptare a discursului meu de la cursul festiv (cu modificări și completări).
Pentru cei care încă nu știu, anul acesta termin cursurile Facultății de Psihologie și Științe ale Ecucației, Universitatea Babeș-Bolyai, extensia Vatra Dornei.

Atunci când am mers să mă înscriu la această facultate, aveam multe rețineri.

Eram mamă (sau mămică, așa cum îmi plăcea să-mi spun) de aproape 4 ani și eram sub influența ideilor despre învățământ care circulau pe forumurile frecventate de mame. Astfel, noi, mămicile, eram de acord cu faptul că educatorii și învățătorii nu știu cum să ne abordeze copiii.

După cele câteva lecturi din domeniul parentingului, aveam impresia că inventasem roata la căruță și aveam multe îndoieli în privința a ceea ce urma să învăț, dar eram hotărâtă să îndur orice, numai să ajung educatoare și să mă raportez la copii așa cum simțeam eu că e mai bine.

Orice îndoială pe care am avut-o atunci referitor la drumul pe care pornisem, s-a spulberat, însă, în timpul celui de-al doilea curs de Managementul activității intelectuale, când domnul director, Horațiu Catalano, ne-a pus filmulețul cu discursul lui Sir Ken Robinson despre Școala care ucide creativitatea.

Atunci mi-a fost clar că Dumnezeu mă așezase pe drumul pe care trebuia să merg ca să ajung acolo unde voiam atât de mult să ajung.

De-a lungul anilor, această convingere mi-a fost confirmată și de ceilalți domni profesori și de celelalte doamne profesoare care au venit la Vatra Dornei. În ceea ce dumnealor ne-au comunicat, m-am regăsit de cele mai multe ori și am fost entuziasmată să descopăr pasiunea și dedicarea cu care ne-au transmis informațiile de care aveam nevoie pentru a învăța și a ne perfecționa. Am avut bucuria să descopăr profesori pentru care respectul pentru copil nu e o vorbă în vânt și sunt onorată și mândră că am fost studenta dumnealor.

Apoi au fost dragii mei colegi. Știu acum că Dumnezeu m-a adus în mijlocul lor ca să îmi elimin prejudecățile în privința cadrelor didactice. Nu am ajuns să îi cunosc pe toți așa cum mi-aș fi dorit dar mi-am dat seama că, deși în multe privințe sistemul este la pământ,  nu la fel sunt și toți educatorii și învățătorii. Așa cum am auzit de multe ori de la domnii profesori, marile schimbări se fac de jos iar dacă jos sunt oameni ca ei, am încredere că, în timp, și sus vor ajunge oameni capabili să schimbe totul în bine.

Nu am ascuns niciodată entuziasmul meu și nici dorința mea (care, probabil,  a părut tuturor uneori ireală) de a ajunge să lucrez într-o școală, să intru într-o clasă pe care s-o pot numi a mea și să lucrez cu copii pe care să-i pot numi ai mei. Spun acum și faptul că, de fiecare dată când voi intra în clasa care-mi va fi încredințată vor intra cu mine și domnii profesori și doamnele profesoare și ei, colegii mei. Pentru că ceea ce am devenit de când am început facultatea se datorează tuturor celor pe care i-am întâlnit la Vatra Dornei în ultimii 3 ani.

Știu acum că nu am inventat roata la căruță. Știu, însă, și faptul că pot să fiu unul dintre cei care fac ca această roată să se învârtă bine și să ducă această căruță la care ne-am înhămat cu toții, pe drumuri mai bune și mai line.

De aceea cu ocazia finalului facultății, mi-am făcut două promisiuni. De obicei evit să promit, pentru că uneori, circumstanțele mă fac să nu îmi țin cuvântul dat. Acum, însă, îmi doresc să trec peste orice opreliști și să îmi țin promisiunea.

Promit că voi ajunge o învățătoare așa cum își doresc cei de la UBB să fie cei care ies de pe băncile acestei facultăți. O învățătoare așa cum merită orice copil să aibă. Poate că mă voi mai împiedica în documente, dar voi ști să comunic  eficient și să valorific tot ceea ce am învățat în ultimii trei ani.

Iar colegilor mei le promit că, în ciuda tuturor avertizărilor lor și încercărilor de a-mi domoli entuziasmul și a privirilor lor îngăduitoare când o luam razna și mă aprindeam vorbind despre ceea ce visez să fac, nu mă voi lăsa doborâtă de hârtii și de formalități. Iar la întâlnirea de 10 ani voi veni la fel de entuziasmată în fața lor să le povestesc ce am reușit să realizez.

Pentru mine au fost trei ani de vis. Ani în care m-am regăsit, cu ajutorul unor oameni care m-au îndrăgit și m-au apreciat pentru ceea ce sunt.

 

Iată-ne, într-una dintre cele mai emoționante zile pe care le-am trait:

 

 

 

 

Vă doresc tuturor să aveți parte de astfel de oameni în jurul vostru.

GROAPA

Când îmi intră ceva în minte, mă chinuie până când fac ce îmi doresc. Mai ales când e ceva cu care aș putea participa la Provocările Verzi

Așa m-am trezit, într-o seară de mai, după o zi în care am săpat și am pus flori și am semanat ceva verdeturi, că nu mă duc în casă să mă odihnesc ci pun iar mana pe hârleț și încep să sap.

Și am săpat o groapă. Rotundă. Fie, aproape rotunda.

Găsisem prin curte niște cărămizi rămase de la foștii chiriași. Numai bune pentru proiectul meu. Am căptușit cu ele groapa mea aproape rotunda.

Am smuls toate buruienile din jurul gropii, pe o rază cât m-au ținut puterile de mare. Pe locul curățat am turnat pietriș din movila pe care au lăsat-o proprietarii după ce au făcut gardul.

Cum prin curte am găsit și câțiva bolțari, am improvizat niște băncuțe.

Sigur, nu e ca în poza pe care o văzusem pe net. Acolo groapa era frumos împrejmuită cu pavele și pietriș. A mea e mai sălbatică. Așa...ca mine.

Încă nu știu ce rol va avea. Am pornit de la ideea de loc pentru grătar. La cât de des facem noi grătar, însă, e posibil s-o umplu cu nisip ca să se joace copiii.

Deocamdată e loc de ars crengile si crengutele uscate când curățăm curtea (în trecut s-au rupt câteva crengi din merii bătrâni și nu arată deloc bine parasite într-o margine de curte). Așa că, din când în când, David se joacă cu focul. Aprindem crengile și ne afumăm. Și noi și pisica. Și, desigur, mai aruncăm în ea și câte un cartof să se coacă.