CE AM ÎNVĂȚAT ÎN 2013 DE LA COPILUL MEU

 Aseară am deschis radio-ul la nimereală. Nu știu ce post era, dar se vorbea despre copii, așa că am ascultat. Tema emisiunii era “Ce am învățat în 2013 de la copilul meu” iar diverse mămici trimiseseră mesaje care de care mai emoționante. M-am recunoscut în multe dintre vorbele lor. Am retrăit bucuria și durerea când s-au citit cuvintele sakurei, care mi-au rămas în suflet încă de vara trecută, când le-am citit prima dată pe blogul ei. Și mă bucur din tot sufletul că în lume există părinți care cred în educația cu iubire necondiționată și în importanța timpului petrecut cu copiii și în importanța lucrurilor pe care noi, ca adulți, le putem învăța de la copii.

Nu pot menționa un anumit lucru pe care l-am învățat de la David sau de la alt copil în acest an. Poate a mă bucura de acum și aici, a avea încredere că se poate trece prin orice e dincolo de acum și aici.

O oră anume mi se întoarce mereu în minte când mă gândesc la 2013. O oră pe care mi-am propus să o reproduc de fiecare dată când am ocazia, în orice loc am ocazia. Pentru că a fost cea mai fericită oră din acest an, etalonul după care voi măsura fericirea, bucuria și veselia, cât voi trăi.

Eram în ultima zi din sejurul la mare. Bagajele le făcusem, așteptam să vină ora să plecăm. Am decis să facem o ultimă plimbare pe malul mării, să ne luăm rămas bun de la ea, cu promisiunea că ne vom întoarce. Nu știm când, dar ne vom întoarce.

Marea era agitată, gri, cu valuri mari și înspumate. Era înnourat și bătea un vânticel destul de rece, însă apa mării era caldă. Incredibil de caldă. Ne plimbam desculți pe mal, având grijă să nu ne udăm prea tare ca să nu ne fie frig. Am ajuns într-o zonă mai pustie și ne-am oprit. David era entuziasmat de valuri și m-a prins și pe mine entuziasmul. Ne apropiam de ele tiptil și fugeam repede din calea lor, să nu ne prindă. David râdea în hohote și striga cât îl ținea gura : “Mami, fugi, să nu te prindă! E apă de foc, ajutooor!!!!” Ne imaginam apoi că suntem pescăruși și zburam deasupra valurilor și prin valuri. Ne imaginam că suntem căței sau căluți și alergam prin valuri, sărind și râzând din tot sufletul. Apoi David se ducea departe și alergam unul spre celălalt, cu brațele deschise și ne strângeam tare în brațe când ne întâlneam învârtindu-ne prin valurile înspumate.

Ne-am jucat și am râs și ne-am bucurat din tot sufletul de ora asta a noastră și a mării. Ne-am udat pe haine și ne era frig, dar râdeam și țipam de răsuna plaja de voioșia noastră. Și nu conta ce zic ceilalți, nu conta ce cred ceilalți despre un adult care se zbenguie în neștire pe malul mării. Eram eu și David și marea și norii și joaca noastră.

Când mă gândesc la anul care trece ora asta de joacă pe malul mării e singura care-mi apare în minte. Singura care contează. Singura pe care vreau să o păstrez și s-o iau cu mine în anul care vine.

35

Azi mi s-a spus că nu arăt vârsta pe care o am.
E, totuși, vârsta pe care o conștientizez cel mai mult din toate vârstele de până acum. Poate pentru că în mintea mea 35 e un fel de mijloc, un fel de început al unei numărători inverse. O numărătoare inversă până la alt mijloc, având în vedere că următorul prag important din mintea mea e 40.

Dar destul cu numerele. Una dintre replicile mele preferate din filme e că "Vârsta-i doar un număr" (ia să văd, cine știe din ce film?).

Aniversarea asta a fost cu peripeții și chimbări de planuri de ultim moment.
Duminică trebuia să merg la Piatra Neamț, pentru o săptămână. Urma să petrec Crăciunul și ziua mea cu familia și prietenii mei de acolo. Voiam să merg cu colinda și să cânt cele două colinde minunate pe care le-am cântat la simpozionul de la Vatra Dornei pe 6 decembrie. Voiam să mă simt iubită și apreciată și acceptată pentru tot ce am eu bun.

Ei bine, lucrurile s-au aranjat altfel. Sâmbătă seara, lui David i-au apărut niște bubițe. Am bănuit o alergie pentru că mâncase la un prieten niște chipsuri cu paprika (pentru ca noi nu consumăm așa ceva, când prinde la alții profită). Am făcut, totuși, bagajele, zicând că alergia o pot trata și la Piatra. Duminică, însă, i-au apărut mai multe bubițe. Știind că sunt multe cazuri de varicelă în oraș, am chemat doctorița să-l consulte și să-mi spună părerea ei. Verdictul a fost varicelă, așa că am închis valiza cu tot ce era în ea și am depozitat-o pe balcon. Cu puțin noroc, având în vedere că David are o formă relativ ușoară a bolii, voi merge în Piatra în ianuarie. 

N-am avut timp să simt dezamăgirea. În două zile a trebuit să fac pregătirile pe care speram să le evit cu plecarea: am făcut cozonaci, sărățele, pateu de casă, salată de țelină, pâine și un tort, am sortat jucării și am aranjat prin casă.

Azi m-au sunat și mi-au transmis urări de bine oameni dragi care m-au făcut să mă simt iubită și apreciată și acceptată pentru tot ce am eu bun. Pentru asta le mulțumesc și le doresc să li se întoarcă înzecit toate gândurile bune pe care le trimit spre mine.

DESPRE SERBĂRI ȘI ALTELE CA ELE

 

Avem dintotdeauna o problemă cu serbările. De fapt, cu manifestările la comandă, de orice fel, în orice situație.

David e unul dintre acei copii care nu spun poezii și nu cântă de față cu alții. Nu că nu ar ști. În mașină, de obicei, cântă Săniuța fuge. Când a împodobit bradul m-a surprins cântând O brad frumos. Știe Zdreanță (a învățat-o când urmăream diafilme). Cred că ar putea recita fragmente considerabile din poveștile radiofonice (alea vechi, pe care noi le ascultam pe discuri de vinil) Alba ca Zăpada, Cenușăreasa, Scufița roșie. Nu le-a învățat pentru că l-am pus să le învețe, ci pentru că îi plac și le-a ascultat de atâtea ori încât le-a reținut.

Dar nu, nu le-ar spune în public (nici măcar bunicilor) sub nici o formă.

Am primit reacții diferite la aspectul acesta.

Unii îi spun că nu e bine, că TREBUIE să treacă peste asta. Cum să nu spună el poezii lui Moș Crăciun? Cum să nu meargă cu colinda? Bine, cu colinda mergem, dar eu sunt cea care cântă.

Alții ne zic că o să treacă. Unii copii sunt mai timizi, mai sensibili. Și noi, adulții, avem de cele mai multe ori probleme în a ne manifesta în public. Trebuie să-i înțelegem și să-i ajutăm să treacă prin asta. Când or să se simtă confortabil, vor spune și poezii și vor cânta de față cu alții. Sau nu o vor face și gata.

Cu varianta a doua sunt de acord și eu, mai ales văzând evoluția lui David de la un an la altul.

Și mai e ceva: nu suportă persoanele mascate, costumate în diferite personaje. Pentru el poveștile sunt povești, nu au ce căuta în realitate. La ziua lui, a cerut ca Anca de la Wowie să se dezbrace de costumul de Alba ca Zăpada. La fel, când a fost teatru de păpuși la grădiniță iar la sfârșit păpușarii au ieșit în public cu păpușile, lui David nu i-a plăcut.

Atunci mi-am amintit ceva ce s-a întâmplat în 2001 când făceam un stagiu practic la Ludoteca Ambarabà din Padova. Împreună cu echipa care lucra acolo, am făcut un teatru de păpuși: Scufița roșie (eu eram vânătorul). La finalul spectacolului, am ieșit printre copii cu păpușile. Mulți dintre ei au reacționat ciudat, nu le-a plăcut, parcă au fost dezamăgiți. Atunci am tras noi concluzia că poate era mai bine să nu ieșim, să lăsăm personajele acolo, în spatele cortinei, acolo unde trăiesc ele de obicei. Copiii percep poveștile altfel decât noi. Poate fi derutant să vadă că personajele pe care tocmai le-au văzut pe scenă sunt doar niște păpuși sau că Albă ca Zăpada nu arată ca cea din film.

Așa e și David. Se bucură de povești și de desene animate, dar nu le acceptă în viața reală. Ba chiar a acceptat cu greu diferențele dintre desenul animat, povestea pe care i-o citeam și teatrul radiofonic. Nu înțelegea de ce, dacă e aceeași poveste, nu e la fel.

Să revenim, însă, la serbare.

Acum 2 ani, la serbarea de Crăciun, nu a vrut să se costumeze. Nu era vorba decât de o banală pelerină, dar nu a acceptat-o. Și a trebuit să stau lângă el tot timpul serbării. Desigur, nici cu Moș Crăciun nu a vrut să interacționeze în nici un fel.

Anul trecut am schimbat grădinița. Nu a mers decât 3 săptămâni, dar la serbare am fost, ca spectatori (Moșul ne trecuse și pe noi pe listă și ne pregătise cadou). Cu chiu cu vai a acceptat să meargă, a urmărit spectacolul lipit de mine, n-a vorbit cu Moșul, a stat la poză doar ca să-mi facă mie pe plac.

Anul acesta am schimbat din nou grădinița. Am revenit la cea de acum 2 ani. Ei bine, ori e mai relaxat aici (deși încă nu vrea să-l las singur acolo) ori se vede că a mai crescut, dar la serbare, a acceptat să se costumeze. A primit pelerina și chiar s-a bucurat de ea. A stat singur pe scăunel, lângă colegi și a avut răbdare până la sfârșitul serbării (care, din fericire, nu a durat mult). Mi-a spus din start că nu spune poezii și nu cântă. Când copiii au început să meargă pe rând la Moș să-i spună poezii, David m-a chemat la el și mi-a cerut să-l mai asigur o dată că nu-l va obliga nimeni să spună și el o poezie. Nici acum nu a vrut să interacționeze cu Moșul, dar după ce a ieșit acesta din clasă, s-a relaxat și s-a bucurat de „after party”. A acceptat să facă poze cu prietenii lui, în fața bradului, ceea ce înainte nu prea reușeam să obțin de la el.

Cine știe, poate anul viitor, va spune și o poezie. Nu țin deloc la aspectul acesta, dar i-ar bucura pe cei din familie care-s mai conservatori în privința asta.

Sau probabil că nu va spune poezii. Probabil că nici nu va cânta pentru alții mult timp de acum încolo. E ok și așa.

 

Iată-l și pe fulgul meu de nea:

 

 

 

Și mai târziu, în vizită la o fetiță foarte dragă nouă



 

NECONDIȚIONAT

Despre Alfie Kohn nu știam prea multe acum câteva săptămâni. Poate că mi-au picat ochii, de-a lungul timpului, peste articole de-ale lui, dar din ce citesc, eu de obicei rețin ce simt în raport cu ideile exprimate, mai puțin numele autorului. Despre parentingul necondiționat știam mult la nivel instinctual și la nivel de discuții cu alți părinți.

Ei bine, Alfie Kohn a venit în România și a ținut două conferințe. Nu am putut merge, deși mi-aș fi dorit. Distanța Câmpulung Moldovenesc – București încă mi se pare o distanță imposibilă. Sau poate nu am eu motivație suficientă pentru a o parcurge. Interesul mi l-a stârnit entuziasmul Dianei și așteptam cu nerăbdare life blogging-ul ei și al Bogdanei. Astfel am urmărit conferințele care nu mi-au spus lucruri noi ci doar au confirmat credințe de-ale mele vechi și mi-au întărit încrederea că ceea ce sunt eu în raport cu copilul meu e bine, în ciuda morilor de vânt cu care mă lupt.

Nu am vorbit despre asta pana acum pentru că părerile despre conferințe nu erau ale mele, ci erau împrumutate de pe blogurile unde le citisem. Azi, însă, am urmărit înregistrarea emisiunii Garantat 100% al cărei invitat e Alfie Kohn. V-o recomand. Nu durează decât 48 de minute. Mie mi-a luat mai mult să o urmăresc pentru că mi-am luat notițele pe care le redau mai jos.

Voi scrie în italic ce am preluat din emisiune. Restul sunt gânduri de-ale mele. Sunt idei exprimate pe parcursul emisiunii, pe care le-am notat ca atare. Nu am stat să le leg între ele.

Parentingul necondiționat pornește de la premiza că nu e de ajuns să-ți iubești copilul. Contează felul în care se manifestă această iubire.

Cu alte cuvinte, nu e de ajuns să știi tu că-l iubești, e nevoie ca el nu are nici o imagine a iubirii tale pentru el. Nu e de ajuns să îi spui că îl iubești, e nevoie ca faptele și vorbele tale să îți susțină vorbele.

Există o diferență între a-ți iubi copilul pentru ceea ce este și a-l iubi pentru ce face.

Când iubim copiii pentru ce fac, îi iubim condiționat, copilul trebuie să câștige atenția și aprobarea părinților.

Copiii au nevoie să fie iubiți fără motiv, să fie iubiți așa cum sunt, chiar și când greșesc sau au eșecuri.

Corect spus AU NEVOIE. David a fost surprins când, supărându-mă cândva pe el, i-am zis că faptul că sunt supărată nu înseamnă că nu-l mai iubesc ci doar că în momentul acela sunt supărată. A fost atât de surprins încât de mai multe ori, de-a lungul timpului, m-a întrebat dacă chiar îl iubesc și când face prostii. Și de fiecare dată când i-am confirmat, l-am simțit cum se destinde, cum parcă se eliberează de o povară.

Studiile arată că atunci când copiii sunt iubiți condiționat, ajung să se accepte pe ei înșiși în mod condiționat “Sunt om valoros doar dacă am note bune” etc

Când părinții ne condiționează valoarea nu ne vom considera niciodată buni de ceva. Câți dintre adulții pe care-i cunoașteți sunt trăiesc cu impresia că nu-s buni la nimic și cu teama că nu-s la fel de valoroși ca alții?

Trebuie să transmitem copiilor mesajul că, indiferent ce ar face, chiar dacă fac lucruri care nu ne plac, noi îi vom iubi întotdeauna.

Referitor la pedepse și răsplată, Alfie Kohn este de părere că:

Copiii au tendința de a se purta obraznic și de a face ce nu e voie tocmai în acele familii în care sunt controlați excesiv, în care totul se bazează pe răsplată și pedeapsă.

Când copiii sunt iubiți necondiționat, nu înseamnă că sunt lăsați fără nici o călăuzire, nu înseamnă că nu sunt ajutați. Înseamnă că părinții fac lucruri împreună cu ei, în loc să le impună respectivele lucruri.

Pedeapsa înseamnă că atunci când copilul face ceva rău, ceva rău i se va face și lui. Mesajul pe care-l primește copilul de la părinte este: fă asta sau uite ce-o să-ți fac eu, o să te fac să suferi și așa o să fii un om mai bun.

Copilul înțelege doar că oameni cu mai multă putere decât el pot folosi această putere ca să-i facă rău, ca să-l oblige să facă așa cum vor ei. Asta nu-l determină pe copil să se întrebe ce fel de om ar vrea să fie ci îi face să se întrebe cum să facă să nu fie prinși

Sunt eficiente parentingul condiționat și metoda pedepselor? Sunt eficiente într-o singură privință: supunerea temporară, dar cu un cost enorm referitor la sănătatea psihologică a copilului.

Afecțiunea care trebuie câștigată nu merită numită afecțiune

Și dacă aveam vreun dubiu că îl iubesc pe omul acesta, m-a cucerit definitiv când a afirmat că oricât i-ar repugna bărbații care-și bat soțiile sau prietenele (aviz celor care au astfel de obiceiuri), i se pare mult mai grav ca un adult să bată un copil indiferent de împrejurări sau motive. Na, că nu-s singura (știam asta, dar unii cred că-s singura) care susține cu convingere faptul că violența fizică, mai ales asupra copiilor, mai ales când e în scop educativ, e josnică. Ok, înțeleg, avem cu toții limitele noastre, de pierdem răbdarea, simțim nevoia să ne descărcăm și să controlăm măcar o părticică din situație. Dar o palmă dată unui copil când simțim astfel, nu e din cauza copilului și nici pentru a-l face o persoană mai bună, ci din cauză că nu știm altfel. Și nu e o scuză. Am mai spus, și eu am avut perioada critică în care am încercat să-mi exercit astfel autoritatea. Voi regreta toată viața că nu m-a dus capul la mai mult și mă voi felicita toată viața că m-am trezit și m-am luminat înainte de a fi prea târziu. Mai am mult de lucrat la tonul ridicat atunci când sunt obosită sau supărată. Asta e o bătălie pe care nu știu dacă o voi câștiga vreodată.

Ceea ce învață copiii din lovituri e că atunci când ai mai multă putere decât altcineva, poți să-i faci rău ca să se poarte așa cum vrei tu.

Când copiii fac ceva ce ne nemulțumește nu trebuie să percepem asta drept ceva ce trebuie pedepsit ci ca pe o problemă care trebuie rezolvată împreună, cooperând.

Parentingul necondiționat întreabă: De ce are nevoie copilul meu și cum pot să-i asigur asta?

Parentingul condiționat întreabă: Cum fac copilul să facă ce vreau eu?

Când părinții spun că vor copii liniștiți, care nu fac dezordine și gălăgie le spun că poate ar fi fost mai bine să crească pești tropicali. Premiem docilitatea și supunerea = țelul și metoda sunt greșite dacă vrem să creștem copii sănătoși, curioși, buni la suflet și fericiți.

Eu am fost lovit, dar a fost bine, a dat rezultate, apreciez asta – persoana ajunge să creadă că a fost o metodă bună și benefică = vrem cu disperare, poate inconștient, să credem că părinții ne-au vrut doar binele și au făcut tot ce au făcut din iubire. Alice Miller: vrem cu atâta disperare să credem asta, ne e atât de teamă să punem această premisă sub semnul întrebării, încât vrem să-i dovedim valabilitatea făcându-le la fel propriilor copii. E nevoie de mult curaj să faci un pas înapoi și să spui : așa ceva era greșit, nu mi-a folosit la nimic, pot să-mi iert părinții pentru această greșeală, dar mai întâi trebuie să recunosc că a fost o greșeală.

S-a abordat apoi subiectul temelor pentru acasă. Acesta e unul dintre subiectele care mă dor pe mine, mai ales că ne apropiem de momentul în care David va trebui să meargă la școală.

Temele pentru acasă duc la frustrare, epuizare, ia din timpul pentru lucrurile care fac plăcere copiilor, reduc copiilor interesul pentru învățătură. Unul dintre cele mai mari distrugătoare ale curiozității copiilor.

Se pare că sunt destule studii pe subiectul acesta. Mi-aș fi dorit să-mi fac lucrarea de licență pe tema asta, dar am ajuns la concluzia că e prea complicat pentru mine momentan. Poate pentru o lucrare de grad sau de doctorat.

Notă personală: de căutat studiile pe care Alfie Kohn zice că le-a citit pe această temă. Cică nici un studiu nu a arătat un cât de mic efect benefic pe care temele le-ar avea asupra copiilor mici. Și când mă gândesc la orele zilnice pe care copiii din clasele 1-4 le petrec făcând teme, mă ia cu amețeală. Acum, serios, după 4-5 ore petrecute la școală au teme care-i țin alte 3-4 ore țintuiți la birou? Cu ce scop? Ce le aduce bun asta? Unde-s studiile alea care arată că așa e mai bine să stea lucrurile?

Notele la teste nu sunt un indicator bun al capacității intelectuale. Asta o pot confirma mulți și fără studii.

Competiția : stă în calea promovării excelenței și a oamenilor iubitori generoși. Dacă ești un obstacol în calea succesului meu, pot reuși doar dacă tu dai greș sau dacă te fac să dai greș. Rezultatul: am tot interesul ca tu să fii un ratat așa că devin mai puțin empatic, mai puțin dispus să te ajut, să am încredere în tine sau să comunic deschis.

Excelența = toți suntem mai deștepți decât fiecare dintre noi. Un grup care cooperează bine va reuși întotdeauna mai mult decât ar putea reuși de unul singur cel mai priceput membru al lui, situația ideală e cea în care ne ajutăm reciproc și facem schimb de resurse și talente, nu ne întrecem între noi.

Prin parenting necondiționat devii sclavul copilului? Dacă crezi că relațiile interumane sunt neapărat de tipul stăpân-sclav = e logic că, dacă nu ești stăpânul, ești sclav – concepție greșită. Nimeni nu trebuie să fie nici stăpân, nici sclav. Nu suntem egalii copiilor – avem mai multă experiență, mai multă înțelepciune. Părintele are sarcina de a călăuzi copilul, de a-l ajuta să deprindă valori și să aleagă ce valori respectă. Nu e indulgență și nici egalitate absolută, dar trebuie să fie o relație bazată pe respectul reciproc. Asta nu înseamnă că devii sclavul copilului.

Și cam atât. Nu trebuie neapărat să-l credeți pe cuvânt. Puteți citi alte cărți ale altor autori. Oricum, chiar el recunoaște că munca lui e bazată pe studiile multor alți oameni preocupați de relațiile interumane. Psihoterapeuți și cercetători și oameni înțelepți au descoperit cum copiii reacționează la iubirea necondiționată.

Din păcate, în colțul de țară în care trăiesc, puțini se desprind de tradițional. Și nici măcar nu e tradițional, pentru că știu sau am auzit de oameni din generația bunicilor și străbunicilor noștri care practicau parentingul necondiționat în mod instinctual, fără să fi avut nevoie de studii pentru a ști că acesta e modul normal și natural de a se raporta la proprii copii.

Din fericire, în colțul de țară în care trăiesc, există și persoane dispuse să se uite la copiii lor sau la copiii cu care lucrează și să-i vadă așa cum sunt, nu cum și-ar dori ele ca ei sa fie.

E cale lungă până să tratăm copiii ca pe niște persoane cu drepturi depline. E cale lungă până să-i respectăm așa cum am dori ca ei să ne respecte. E cale lungă până să le oferim pe deplin modele sănătoase de urmat în orice fel de situație la care îi poate expune viața.

E bine că mesajele unor oameni ca Alfie Kohn și alții ca el (citesc acum Crescându-l pe Cain a lui Michael Thompson și e revelatoare) ajung tot mai departe. Rămâne, însă, să ajungă și acolo unde e cu adevărat nevoie de ele.

CE SĂ FIE?

 

 Ce să fie oare?

Un cort/pătuț pentru David.

Mai avem de lucru la el, trebuie să-l consolidăm, să-l desenăm, etc (am în plan și o surpriză cu steluțe, dacă găsesc ce îmi trebuie), însă pentru prima zi de lucru, suntem încântați. Și da, David a adormit acolo în seara asta.

1 DECEMBRIE ȘI UN CONCURS

Hai ca mai e un pic de timp pana se încheie concursul de la Clubul magic.
Anul acesta noi am sărbătorit 1 Decembrie ceva mai devreme, la grădinița unde fac practica pedagogică.
Pentru prima mea lecție de proba am ales o activitate liberă axată pe educația fizică, pentru care am organizat o cursă cu obstacole. Am împărțit copiii în 2 echipe: echipa hărților și echipa stegulețelor (la celelalte activități învățaseră despre asta și chiar lucraseră hărți și stegulețe la activitățile practice din acea zi). Copiii și-au purtat cu mândrie ecusoanele pe care le-am făcut special pentru ei (bucățele de carton cu stegulețe sau hărți, cu bandă dublu adezivă pe spate).
Pe rând, au mers prin niște cercuri, s-au târât pe sub măsuțe și au alergat în zig zag printre scăunele. La finalul cursei, fiecare copil a primit câte o coroniță tricoloră pictata de mine împreună cu David și prietenii lui (am făcut acasă club de pictură pentru a finaliza cele 25 coronițe necesare activității).
Distracția a fost maximă. Una dintre fetitțe a rămas fără partener (erau în număr impar), așa că am participat la cursă alături de ea. Nu vă spun ce veselie a fost când m-au văzut și pe mine că alerg printre scăunele și mă târăsc pe sub măsuțe. Iar când am primit și eu coronița ce mi se cuvenea, copiii au declarat că eu sunt regina lor.
Sunt curioasă cum vor reacționa când vor vedea ce am în plan pentru ei în a doua lecție de probă  (vă spun doar că ne vom transforma în brutari și cofetari - o să fac poze special pentru blog).

Dar nu despre asta voiam să scriu azi. Concursul ăsta m-a făcut să mă gândesc serios la ce putem face acasă special pentru a marca ziua de 1 Decembrie.
Am decis să facem un tort decorat cu plastilină. Planul nostru era schițat doar în linii mari când ne-am pus pe treabă.

În primul rând, ne-am pus pe cam coronițele rămase de la grădiniță, transformându-ne în cofetari. Nu puteam lucra fără tichiuță, nu?

După ce am lipit brăduții am zis că merg introduse și acuarelele, așa că am pictat tortul și am adăugat și trei steluțe.
Și iată rezultatul

 

UNTUL GHEE

Auzisem de el, știam că e bun, dar rămăsese în mintea mea doar ca un produs cu denumire exotică, folosit în unele cosmetice handmade.

Întâmplător, în februarie, mi-au picat ochii pe articolul lui Andie. A fost una dintre acele senzații pe care le ai in fața a ceva ce e scris să se întâmple. Am știut ca trebuie să încerc cu orice preț să fac și eu unt clarifiat. Senzația mi-a fost confirmată de articolul despre untul ghee publicat în acea perioadă în cartea cu remedii de la Asul verde.

Am zis că nu se face gaură în cer dacă stric un pachet de unt încercând. Prima dată nu a ieșit cum trebuie. L-am lăsat să fiarbă prea puțin și a rămas ceva cazeină neseparată. Nu-i nimic, am zis, îl folosesc drept cremă de față și mai încerc.

Tati a fost atras de idee tocmai pentru că, dacă reușeam să obținem unt ghee, ar fi avut și el un unt pe care să-l poată consuma fără teama de reacții alergice.

Și am mai încercat. Și am reușit.

Am făcut și cu unt din comerț și cu unt de casă, și cu unt din lapte de vacă și cu unt din lapte de oaie.
Pentru noi e o descoperire genială, în primul rând din cauza alergiei lui tati. Mie nu-mi place gustul, dar îl mai pun în prăjituri. Lui David, în schimb, îi place și-mi cere des „unt de-al lui tati”.
Din prima porție, aia pe care nu o strecurasem cum trebuie, încă mai am într-o cutiuță. Îl țin la temperatura camerei și văd că nu s-a alterat. Îl folosesc in loc de crema de față. Inițial m-a deranjat mirosul prea puternic, dar văd că s-a mai estompat.
E grozav pentru afecțiuni ale pielii. Îl folosim la lovituri, zgârieturi, coșuri etc. Chiar și reacțiile alergice cutanate se calmează cu unt ghee, ceea ce cu mixturile mentolate din farmacii nu prea se întâmpla.

Nu o să enumăr aici toate beneficiile. Se găsesc ușor, la o simplă căutare pe net.

Rețeta o puteți folosi cu încredere pe cea postată de Andie. Merită să încercați. Chiar dacă nu o să vă placă gustul (sau s-ar putea să vă îndrăgostiți de el), e foarte bun pentru piele.