ASUMĂ-ȚI MODELUL PE CARE ÎL OFERI!

Pentru că mi s-a reproșat în ultimul timp că David e agresiv (știu, voi care-l cunoașteți și aveți o oarecare deschidere spre înțelegerea comportamentelor copiilor căscați acum ochii mari a uimire), am început să citesc cât de mult am putut despre agresivitatea copiilor, pentru a înțelege mecanismele ei, ce anume o declanșează, cum se manifestă și în ce moduri poate fi oprită, eventual eliminată.

Mi-a fost de ajuns să citesc  articolele Speranței Farca și m-am lămurit că perioada asta plină de tantrumuri e absolut normală, e o perioadă în care copilul nu își poate controla energia, nu știe cum să-și stăpânească pornirile agresive și izbucnește. Iar dacă mai are și comportamente agresive în preajmă, treaba-i clară.

În situații din astea adultul ar trebui să fie cel matur, să ofere un model pozitiv, să-și păstreze calmul și să nu cedeze impulsului de a face și el o criză.

Păi da, tu, adultul, ești cel matur. Tu ai trecut prin viață, tu ai trecut prin stările prin care trece acum copilul tău. Poate n-ai fost lăsat să te manifești ca el, dar cu siguranță ai simțit și tu ceea ce simte el în timpul unei crize.

Tu, adultul care ai de-a face cu un copil în criză, ar trebui să găsești puterea să nu te întorci în timp, în momentele când nu ai fost lăsat să faci și tu crize. Criza asta, de acum, nu e a ta, chiar dacă tânjești după ea de ani de zile. Criza asta, la care asiști, e criza copilului tău. El încearcă să-ți comunice ceva.

Da, da, crizele sunt un mod de a comunica ceva: ori e frustrat că i s-a întâmplat ceva marcant peste zi, ori nu-i reușește ceva, ori i-ai închis televizorul în mijlocul desenului animat, fără preaviz, ori îi e foame, ori e obosit, ori pur și simplu i-a fost atât de dor de tine de-a lungul zilei încât acum nu mai poate ține în el frustrarea de a fi fost privat de prezența ta atât de mult timp. Oricare ar fi motivul, o criză e un mod al copilului de a-ți comunica o trăire a lui.

Desigur, dacă ție, la vârsta lui, ți-a fost refuzat un astfel de mod de comunicare și ți-au fost aplicate măsurile de rigoare pentru a te lecui de crize, ți-e imposibil să înțelegi cum își permite copilul tău să se manifeste astfel.

Și simți cum ți se urcă sângele la cap. Dacă ai fost educat să asculți de gura lumii, îți vine să intri în pământ de rușine că plodul te face să treci prin așa ceva. Se va vorbi despre tine și copilul tău, monument de obrăznicie, mult timp de acum încolo.

Încerci să-i explici copilului de ce nu e bine ce face. Normal că nu ești băgat în seamă. Niciodată nu se țin lecții de bună cuviință în timpul unei crize, dar ai uitat regula asta. Și aplici ultima metodă: ridici mâna și lovești. 

O dată, cu sete, pentru copilul din tine, să te descarci tu de frustrarea palmelor primite când erai mic. Parcă mai merge o dată și pentru el, să știe el că nu trebuie să-și permită chestii din astea cu tine. Și gata, ți-ai făcut datoria de părinte, ți-ai calmat copilul, eventual acasă îți ceri scuze că l-ai lovit, dar ai fost nevoit: el te-a făcut, prin comportamentul lui, să fii violent. Și a funcționat: copilul s-a calmat.

Ei, nu-i chiar așa. S-a calmat el, dar criza nu a trecut nici pe departe. Și știi de ce? Pentru că la vârstele astea caracterizate de tantrumuri, copiii explorează. A explora nu înseamnă doar a umbla prin țărână și a se murdări ca purceii. Nu. Copiii explorează și relațiile interumane.

Din felul în care se raportează adulții la ei, copiii învață cum să se poarte cu oamenii. Din felul în care reacționează adulții la faptele și vorbele copiilor, aceștia învață cum să reacționeze ei, la rândul lor, în situații asemănătoare.

Atunci când un copil te lovește, sau te face bou și prost, sau te înjură, el explorează, e curios ce reacții au adulții la astfel de comportamente. Prin reacția pe care o ai, îi arăți un model de comportament în astfel de situații. Dacă pentru faptele și vorbele lui tu îl pedepsești, îl cerți și/sau îl lovești, el va înțelege că atunci când un alt copil, sau chiar adult va vorbi urât cu el sau îl va agresa, reacția normală e să pedepsească, să urle și/sau să lovească. Da, va înțelege că e normal ca relațiile umane să fie caracterizate de cuvinte urâte, certuri și lovituri.

Acum… n-o să-ți dau eu lecții despre cum să-ți crești copilul (deși unii consideră că am idei bune în privința educației celor mici). Fii însă conștient în fiecare moment pe care-l petreci cu copilul sau în preajma lui, îi ești model.

Fiecare vorbă a ta, spusă lui sau altora în preajma lui sau aruncată aiurea la nervi, în preajma lui, e un model pe care el îl va urma cu siguranță.

Fiecare gest al tău, adresat lui sau altora în preajma lui e un model pe care el îl va urma cu siguranță.

Asumă-ți vorbele și gesturile pe care le vede copilul tău la tine iar când el le va repeta, asumă-ți faptul că tu i le-ai oferit ca model. Iar dacă nu-ți place comportamentul pe care copilul tău l-a copiat de la tine, oferă-i alt model.

Fii tu întâi așa cum vrei să devină copilul tău. Pentru că e posibil ca el să nu fie în veci cum îi spui să fie, dar cu siguranță va fi ceea ce vede că ești tu.

PROIECTUL NOSTRU DE VARĂ - PÂRÂUL MESTEACĂN (3)

Ziua de azi a fost o adevărată surpriză. Am mers la izvor cu Geanina și Samuel și copiii lor, Luca și Sara, dar n-am avut chef să curăț nimic. Pur și simplu n-aveam starea necesară.

Asta până când Samuel a propus să aprindem una dintre grămezile de crengi. Nu vă spun ce entuziasm ne-a cuprins pe toți. Am ars tot ce s-a putut, de la crengi la gunoaie. Copiilor le-a plăcut mult focul și au ajutat și ei cât au putut.

La plecare, am stins focul ce mai rămăsese, cu multă apă. Data viitoare musai sa luăm o greblă să strângem rumegusul și crengile mici pe care nu le putem lua cu mâna.

Menționez că unul dintre domnii care veniseră să ia apă, în timp ce noi lucram, ne-a spus cu repros că dacă ne prinde pădurarul, ne dă amendă că facem foc acolo (deși era destul de departe de primii copaci din pădure - nu am numărat cu exactitate, dar cred că ne-am încadrat în distanța legală).
Mulțumim pentru grija pe care o aveți pentru soarta noastră. Amenda cred că ar trebui dată celor de la exploatarea lemnului,care au lăsat zona într-un hal de nedescris.

A, dacă mergeți la izvor și vedeți în apă vreo 3 bucăți de buștean, să știți că noi i-am dat acolo, ca să-i stingem, pentru că n-am reușit să stăm în zonă până să ardă de tot. Îi scoatem data viitoare și-i lăsăm la uscat, ca să-i ardem cu altă ocazie.

PROIECTUL NOSTRU DE VARĂ - PÂRÂUL MESTEACĂN (2)

Abia săptămâna asta am reușit să ajung la izvor, împreună cu David și Ioana. Eram curioasă în ce stare mai e pârâul nostru.
Surpriza a fost mai mult decât plăcută.
Nu numai că nu se mai aruncase nimic în apă, dar cineva a curățat o altă bucată de pârâu și a mai pus o băncuță.
În plus, puntea pe care o improvizasem noi a fost completată și îmbunătățită.
Mulțumim mult persoanei care s-a ocupat de asta.

Am reușit să strângem o parte din crengi si alte mizerii si sa le adunăm în două grămezi, mai departe de mal. Daca totul merge bine, anul viitor va fi verdeață pe malul pârâului, în locul rumegușului și al crengilor.

David a fost foarte entuziasmat pentru că a găsit mormoloci, broscuțe și păianjeni de apă. A curățat și el, entuziasmat, pietrele din apă. Îi plăcea cum curgea apa limpede după ce curăța noroiul de pe pietre.

Ne-am întâlnit și cu un domn care ne-a povestit cum în trecut și el căra cu bicicleta mizeriile de aici și le ducea în oraș, la tomberon. Și am povestit multe despre voluntariat și despre oameni frumoși care fac lucruri bune fără să aștepte nimic în schimb, doar din dragoste pentru natură și pentru ceilalți oameni.

Vă las pe fugă niște poze.

Partea pe care am găsit-o curățată (înainte era plin de crengi si pungi, nici nu avea unde intra soarele).

Crengile pe care le-am adunat noi de pe mal (grămezile sunt mai mari decât par în poze)

Puntea care a fost îmbunătățită

Cineva a adus o grămadă de moloz și pietre și a aruncat-o în drum. Nu ne-a plăcut asta.

Data viitoare (când se opresc ploile), am vrea să ne ocupăm de porțiunea asta (în realitate arata mai rău decât în poză)

CUM E ALĂPTAREA DUPĂ 2 ANI?

Azi e ultima zi din Săptămâna Mondială a Alăptării.

De 7 zile tot citesc postări pe această temă și mă gândesc că ar trebui să scriu și eu câte ceva. Dar ce? Eu am încheiat experiența asta. A fost frumos, a fost cum mi-am dorit, problemele pe care le-am avut la început de alăptare au fost nesemnificative față de cele pe care le înfruntă alte mame. A mers totul lin, natural, pana in ultima clipă. Ce aș mai putea scrie fără să mă repet?

Am citit apoi postarea Sabinei, despre latura romantică a alăptării. Hmmm, eu nu prea m-am simțit romantic în primele luni de la naștere. Am fost entuziasmată, dar aiurită și obosită și nu-mi plăcea de mine pentru că rămăsesem cu multe kg în plus și nu-mi veneau hainele. Da, mă consolam cu faptul că burta aia mare purtase un bebeluș, că îmi adusese cel mai prețios lucru din viața mea. Dar tot nu puteam privi ce mi se întâmpla din perspectivă romantică.

Dar eram, într-adevăr, entuziasmată. Mi-a plăcut enorm tot ce trăiam, mai ales în privința alăptării. Adoram să rup tipare, să alăptez oriunde, să-mi susțin punctele de vedere în fața oricui, să refuz cu îndârjire sticla de lapte praf. Și asta de la începutul până la sfârșitul perioadei înc are am alăptat.

Nu am fost rebelă la vârsta adolescenței. Am fost în schimb rebelă când am devenit mămică. Poate uneori prea dur, dar cu o duritate de care aveam nevoie să mă simt capabilă, am refuzat cu hotărâre orice sugestie referitoare la calitatea laptelui meu, la frecvența alăptărilor, la durata alăptării, la nocivitatea apropierii prea mari a copilului de mine prin alăptarea prelungită. Știam că e unul dintre cele mai bune lucruri pe care le pot face pentru David și l-am alăptat timp de 4 ani cu convingerea că, astfel, va beneficia de tot ce-i pot oferi mai bun.

Sunt puține mame care ajung să alăpteze atât de mult iar eu mă bucur să fiu printre ele.

După 2 ani, alăptarea s-a schimbat. Nu mai era o necesitate. Nu mai era sursă esențială de hrană fizică. După 2 ani David mânca hrană solidă îndeajuns încât să nu mai aibă nevoie de nutrienții din laptele matern. Și, la drept vorbind, nici laptele nu mai era atât de bogat în acești nutrienți.

Și totuși, noi am continuat. David nu era pregătit să se desprindă iar eu eram hotărâtă să merg până la capătul decis de el. 

A fost și teribilism, recunosc. Lumea din jur  mă sâcâia cu scenariile apocaliptice despre cât rău îi făceam copilului neforțând desprinderea. Ce auzeam de la ei era în contradicție cu tot ce citeam despre cât de benefică e alăptarea prelungită, despre cât de sănătos e atașamentul creat prin ea. Și mă uitam la David și recunoșteam în el toate lucrurile bune despre care citeam și pe care ceilalți nu le vedeau pentru că ei îl priveau cu alți ochi. Am primit și încurajări, e drept, am avut noroc de o doctoritță de familie cu mintea deschisă în privința asta. Așa că am luat decizia să-mi ascult instinctul cu orice preț. Și sunt mulțumită că am făcut astfel.

După doi ani, alăptarea noastră nu a mai fost o necesitate fizică. A fost în schimb o necesitate psihică și spirituală. Frumusețea alăptării abia atunci am simțit-o cu adevărat. David nu mai era dependent de hrana din mine. Altfel de legături ne uneau. Era ceva ce-i dădeam pentru că voiam. Mă ofeream lui nu pentru că era datoria mea de mamă să-mi hrănesc copilul, ci pentru că îmi doream să mă ofer lui și să explorez și alte laturi ale legăturii dintre noi. Și îmi plăcea enorm să-l văd cu ochii pierduți în visare sau fixați asupra mea, cu zâmbetul șmecher în colțul gurii. Și îmi plăcea să-l gâdil în timp ce sugea iar el să râdă sau îl mângâiam și-i spuneam povești.

Alăptarea după 2 ani a fost și modul nostru de a trece mai ușor prin experiența plecatului din țară, apoi a întoarcerii. Nu a fost ușor pentru David drumul până în Danemarca și nici șederea acolo n-a fost chiar de vis. Pentru cei 2 ani ai lui, schimbările au fost mari, începând cu clima diferită și terminând cu locul în care locuiam și oamenii străini cu care a fost nevoit să se acomodeze și cerințele diferite pe care le-am avut de la el acolo față de cele pe care le aveam aici. Alăptarea a fost modul nostru de a regăsi ce lăsasem în urmă, a fost modul lui de a se conecta la ceva ce rămăsese neschimbat când totul în jur se schimbase. Și mă bucur că nu am întrerupt alăptarea înainte de doi ani, pentru că astfel mi-a fost mai ușor să fac față solicitărilor din acea perioadă și am putut să-i ofer lui un reper ferm atunci când totul era în schimbare.

Alăptarea prelungită a început să devină deranjantă undeva după 3 ani și jumătate. Se simțea că ne apropiam de final. David sugea rar, de obicei doar pentru a adormi sau pentru a se alinta. Aveam lapte puțin și uneori mă deranja suptul. Am început să-l mai amân, dar nu mă simțeam vinovată pentru asta pentru că nici el nu insista. A împlinit apoi 4 ani și, în decurs de o lună (poate puțin mai mult), treptat, alăptarea noastră s-a încheiat. Cerea câteva secunde, seara, ca să adoarmă. Apoi a sărit câte o seară, apoi câte două până când nu a mai cerut deloc.

Nu-mi lipsește alăptarea. Am încheiat capitolul cât de frumos s-a putut și m-am bucurat din plin de cei 4 ani în care am alăptat. Nu mi s-a părut greu. Solicitant da, dar nu greu. Sunt una dintre norocoasele care nu au avut probleme și au găsit resurse să treacă peste convențiile nescrise ale comunității în care trăiesc și să-și însoțească copilul cu entuziasm în această experiență minunată.

Cei patru ani de alăptare au însemnat o transformare enormă a mea. Am devenit mai hotărâtă în deciziile pe care le iau, mă documentez altfel atunci când am o nelămurire pe orice temă și sunt sigură pe mine când răspund criticilor și observațiilor celorlalți. Pentru că ȘTIU iar unde nu știu, am capacitatea să mă informez și să găsesc răspunsurile de care am nevoie și să selectez din multitudinea de informații ceea ce simt că e corect pentru mine și copilul meu. E drept, lucru care e deranjant pentru alții, sunt mai puțin tolerantă față de criticile și observațiile celorlalți, mai ales când aceștia îmi pun la îndoială capacități pe care știu că le am. Dar trec mai ușor prin situațiile grele, îmi regăsesc mai ușor echilibrul când ceva mă nemulțumește. Și da, sunt o femeie mai puternică și datorită alăptării prelungite, pentru că am descoperit resurse fizice și psihice pe care nu credeam că le am.

Și două vorbe pentru proaspetele mămici:

Știu că acum, când copiii voștri au 1, 5, 10 luni, poate chiar peste un an, alăptarea până la 4 ani sau mai mult vi se pare o idee oarecum ciudată. Sau poate că sunteți atât de obosite încât nu vă vedeți mergând înainte pentru mult timp. Nu vă faceți griji, nici nu e nevoie să ajungeți la 4 ani. E de ajuns să vă urmați instinctul. E de ajuns să nu vă supuneți tiparelor celor din jur dacă nu simțiți că vă încadrați în ele. Corpul vostru și copilul vă vor spune când și în ce mod e cazul să vă opriți.

Lăsați natura să-și urmeze cursul. Bucurați-vă de copiii voștri în fiecare clipă, bucurați-vă de fiecare clipă a alăptării voastre. Că va dura 2 ani sau 5, vorba Sabinei, „alăptați cu încredere și cu conștiența frumuseții acestui gest, care vă dă un farmec absolut unic, inimaginabil.”

PROIECTUL NOSTRU DE VARĂ – PÂRÂUL MESTEACĂN (1)

Nu departe de casa mea, la vreo 15 minute de mers lejer pe jos, cu copil care se oprește să culeagă fiecare sticluță colorată pe care o zărește, pentru a-și îmbogăți colecția de „pietre prețioase”, se află izvorul de unde luăm apă. Noi și o bună parte din cartier, plus multe alte persoane din alte zone ale orașului.

La 3-4 zile, facem o plimbare până acolo, cu rucsacul plin de sticle și copiii după noi, alergând veseli pe drumul de țară, bălăcindu-se în fiecare ochi de apă întâlnit în cale, urmărind fluturi și culegând sticluțe colorate.

Izvorul e cât de cât amenajat. Oameni vrednici au grijă de el, au improvizat 2 băncuțe, mai strâng mizeria lăsată de alții în preajmă.

Cu totul altă poveste este, însă, cu pârâul care curge la doi pași de izvor, Pârâul Mesteacăn, în care David adoră să se bălăcească cu fiecare ocazie.

Anul trecut, și-au dus veacul pe acolo cei de la exploatarea lemnului. Nu era curat pârâul nici înainte, dar în urma lor a rămas dezastru. Cursul apei a rămas înăbușit de crengi, bolovani, sticle, conserve, rumeguș. Tot ce s-a putut arunca, s-a aruncat în apă. Despre malul pârâului nu mai are rost să zic nimic. Parcă s-a abătut pe acolo un uragan.

Săptămâna trecută, mergând la izvor cu prietena mea Geanina, ne-am gândit să venim într-o zi cu niște saci, să strângem câte ceva, cât ne stă în putere, împreună cu copiii noștri.

Dar zilele au trecut și n-am mai reușit să ne organizăm să mergem împreună la izvor.

Marți, însă, am mers acolo cu Ioana și Bety două fetițe din vecini, de 11 și 13 ani și, ajungând la izvor, ne-am gândit să  eliberăm măcar o porțiune mică din cursul apei, cât să se joace David într-o zonă mai curată. Și am început să scoatem din apă câteva crengi. Văzând ce frumos se limpezește apa în zona curățată, ne-a prins entuziasmul și, în decurs de jumătate de oră (sau poate un pic mai mult) am curățat o porțiune de vreo 30m de crengi și bucăți de scoarță de copac, sticle de plastic, un buștean care începuse să putrezească, pungi de plastic, conserve, o gheată etc.

Nu vă spun ce entuziasmat a fost David că se poate juca în voie. A scos și el bucăți de scoarță și le-a aruncat pe mal, bucuros că ne ajută, și-a făcut loc de joacă și a construit castele din pietre și tuneluri pentru apă.

La final, văzând cum curge apa limpede pe pietrele acum curate, am luat decizia că acesta va fi proiectul nostru din această vară: să curățăm cât putem din zona respectivă. Câte puțin, de fiecare dată când venim să luăm apă de la izvor. Jumătate de oră azi, jumătate de oră peste două zile și, până, în toamnă, sperăm să se vadă diferența.

Pe mal a rămas tot dezastru. Malul, acum, nu mai e format din pământ și pietre și iarbă, e o adunătură de rumeguș și bucăți de scoarță și crengi dar, cu o greblă și o lopată, sperăm să restrângem dezastrul, să adunăm toate mizeriile într-un singur loc, să redăm pârâului cât mai mult din frumusețea pe care a avut-o cândva.

Așa că, dragi câmpulungeni, dacă în vara asta mergeți la izvor, pe Pârâul Mesteacăn și vi se pare că apa curge mai limpede și mizeria parcă nu mai e așa mai mare, să știți că cei care au avut inițiativa asta sunt 3 copii și un adult (vorba vine, ca vârsta din buletin e doar un număr, nu?) și încercați să ne sprijiniți. 

Dacă noi am reușit în jumătate de oră să eliberăm cât de cât cursul apei, n-o să vă ia mult să ridicați o creangă sau o pungă sau o sticlă. Puteți să le luați să le aruncați la primul tomberon sau măcar să le puneți în grămada de mizerii adunate de noi. Sau măcar nu adăugați alte mizerii șa cele deja existente.

Iar dacă aveți vreo idee ce se poate face cu crengile strânse de pe malul pârâului (gunoaiele le putem strânge în saci și arunca la tomberon), nu vă sfiiți s-o puneți în practică. În fond, cu toții luăm apă de la acest izvor. Cu toții ne-am dori ca priveliștea să ne încânte.

Noi vom face tot ce putem. Și toți putem face câte ceva.

Știu, mi s-a spus că n-are rost să ne implicăm, că vin alții care or să strice din nou. Dar poate că n-or să strice. Sau poate că dacă ei strică, va fi mai ușor să curățăm data viitoare, poate dezastrul va fi mai mic. Și dacă nu începem treaba asta, de unde știm dacă merită sau nu făcută?

Până să crească David m-am mulțumit și eu să dau doar din cap a nemulțumire și să critic pe cei care fac mizerie. Nu mai vreau să fac asta, iar entuziasmul Ioanei și al lui Bety, mi-a arătat că se poate, chiar și cu puține mâini, să schimbăm ceva.

Iată niște poze făcute marți.

Drumul spre izvor

Izvorul  

În timpul lucrului

 Joaca după curățarea apei

 

Ce mai avem de făcut

 







Castelul din pietre