Uităm uneori, sau ignorăm cu bună știință că un copil de 3 ani privește lumea cu ochii unui copil de 3 ani și nu cu ochii unui adult.
Uităm uneori, sau ignorăm cu bună știință că pentru un copil de 3 ani totul este joacă și totul este motiv de joacă (și pietrele și zaharul vărsat pe masă și aluatul pentru plăcinte și geamul pe care se văd așa de bine amprentele degețelelor).
Uităm uneori, sau ignorăm cu bună știință că un copil de 3 ani ascultă rareori sfaturile și interdicțiile adulților, dar întotdeauna le copie comportamentul.
Uităm uneori, sau ignorăm cu bună știință că sufletul unui copil de 3 ani e o carte cu multe pagini încă albe, pe care încă putem scrie și depinde de noi ce rămâne imprimat acolo.
Uităm uneori, sau ignorăm cu bună știință că un copil de 3 ani are mai multă energie de consumat decât un adult.
Uităm uneori, sau ignorăm cu bună știință că singurătatea nu e un lucru pe care un copil de 3 ani să-l accepte ușor.
Uităm uneori, sau ignorăm cu bună știință că o palmă peste fund poate să nu-i facă rău doar dacă nu este urmată de altă palmă peste fund (indiferent cât timp trece între ele).
Uităm uneori, sau ignorăm cu bună știință că un copil care se răzvrătește când se simte nedreptățit e un copil puternic.
Uităm uneori, sau ignorăm cu bună știință că șabloanele ne-au supărat mult când eram mici, că am luptat și noi împotriva lor cu fiecare ocazie pe care am avut-o, că și noi ne-am dorit șansa de a fi noi înșine și nu ceea ce voiau alții ca noi sa fim.
marți, 31 ianuarie 2012
E OBOSITOR ...
'Spui că e obositor să fii alături de copii. Ai dreptate.
Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic.
Aici însă greșești.
Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor.
Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor.
Ca să nu-i rănești.'
Janusz Korczak
Și adaugi: fiindcă trebuie să te cobori la nivelul lor, să te apleci, să te înclini, să te încovoiezi, să te faci mic.
Aici însă greșești.
Nu asta te obosește cel mai mult, ci faptul că ești obligat să te ridici la înălțimea sentimentelor lor.
Să te întinzi, să te alungești, să te ridici pe vârfurile picioarelor.
Ca să nu-i rănești.'
Janusz Korczak
S-A LUAT LUMINA
el: Ieli când t-o păcut întuneghi ti t-o luat lumina, tebia apindi lampa.
eu: N-am putut aprinde lampa pentru ca se luase curentul. Ca sa se aprinda lampa, e nevoie de curent
el: Aaaa, de ata!
eu: Da, de asta.
el: Atunti, tebia apindi lumânalea.
eu: Păi am aprins lumânarea. Nu mai ții minte?
el: Aaa, ba da.
(a fost foarte impresionat când s-a trezit în toiul nopții pe întuneric beznă, pentru că se luase lumina în întreg cartierul. Atât de impresionat, încât de aproape o săptămână, avem conversația asta de 2-3 ori în fiecare zi)
eu: N-am putut aprinde lampa pentru ca se luase curentul. Ca sa se aprinda lampa, e nevoie de curent
el: Aaaa, de ata!
eu: Da, de asta.
el: Atunti, tebia apindi lumânalea.
eu: Păi am aprins lumânarea. Nu mai ții minte?
el: Aaa, ba da.
(a fost foarte impresionat când s-a trezit în toiul nopții pe întuneric beznă, pentru că se luase lumina în întreg cartierul. Atât de impresionat, încât de aproape o săptămână, avem conversația asta de 2-3 ori în fiecare zi)
marți, 24 ianuarie 2012
ÎI IUBIM... DAR NE PLACE DE EI?
Cu ce-s eu diferită, de nu pot să mă pliez pe tipare de educație, de nu-mi doresc să-mi controlez copilul în toate, de nu simt nevoia să-l modelez astfel încât să-mi fie comod cu el alături?
Ce am eu în plus sau în minus față de alții de mă complic, lăsându-l cu inima senină să le facă pe toate cum crede de cuviință, trasând doar câteva limite destul de generoase, ba chiar lăsându-l ocazional să le încerce și lor rezistența?
Știu, îmi iubesc copilul. Și alții își iubesc copiii la fel de mult. Atunci de ce eu n-am nici o problemă în a tolera ceea ce alții nu tolerează?
Ce face diferența între noi, părinții, referitor la strictețea cu care îi tratăm pe cei mici, referitor la regulile pe care le impunem sau nu, referitor la modul în care avem pretenția ca ei să se poarte?
De iubit, îi iubim cu toții. Îi îngrijim, le oferim ce au nevoie, avem grijă să păstrăm seninătatea în sufletele lor. Unii, însă, se înverșunează împotriva copilului pe care-l iubesc și nu-l pot accepta așa cum este. Îl vor așa cum ei și-l imaginează, preferă să le știe copilul de frică sau, iubindu-l, îl țin la distanță pe principiul „copiii trebuie iubiți/pupați doar în somn”. Unii aplică sistemul acesta doar pentru unul dintre copii, în timp ce cu celălalt n-au nici o problemă în a-și manifesta iubirea și în a-l accepta așa cum este.
Nu cred în iubirea pe niveluri, de tipul „îl iubește pe cel mare mai mult decât pe cel mic”. Cred însă, că ceva din interiorul nostru, ne împiedică uneori să ne manifestăm iubirea în mod egal. Ceva ce noi numim iubire, dar de fapt nu e iubire, însă nu am reușit până de curând să-i găsesc un nume.
Zilele trecute, însă, răsfoiam cartea Irinei Petrea „Și tu poți fi Supernanny” și am descoperit ce anume e diferit în mine și în alții ca mine. Chiar la începutul capitolului 4, „Nevoile copilului”, este o povestire despre un tată care are o relație excepțională cu fiica lui datorită faptului că nu numai că o iubește, dar îi și place la nebunie de ea. Îi place cum gândește, cum se poartă, îi place personalitatea ei, îi place compania ei.
Și am avut o revelație: nu numai că-l iubesc pe David, dar îmi și place la nebunie de el.
A-ți place propriul copil e diferit de a-l iubi.
E a-l vedea și accepta așa cum este, dincolo de ce ai vrea tu ca el să fie.
E a-l urmări cum crește și cum se dezvoltă prin propriile puteri, fără a-l grăbi și a-l forța să apuce pe drumuri pentru care încă nu e pregătit.
E a-l lăsa să greșească și a descoperi că creierul lui micuț înregistrează și prelucrează toate informațiile și stimulii din jur și-și creează propriul sistem de raționamente și concluzii.
E a observa cu entuziasm că aplică sistemul acesta în zilele și lunile și anii următori pentru a se apăra, pentru a descoperi, pentru a se testa pe sine însuși și a-și înbogăți bagajul de cunoștințe și experiențe.
E a descoperi ce-i place să facă și a te axa pe domeniul respectiv în activitățile pe care le faci cu el, chiar dacă te cam plictisești (recunosc că mi-aș dori ca el să picteze și să coloreze mai des și că mă cam obosesc construcțiile și alergatul)
Îmi plac de el. Îmi place figura lui nevinovată și hotărâtă când e sigur pe ceea ce vrea.
Îmi place cum îi strălucesc ochii când zâmbește.
Îmi place cum vorbește și se poticnește și încearcă din nou și iar nu-i ies cuvintele cum trebuie dar nu se lasă până nu spune ce are de spus.
Îmi place că ne-a învățat atât de bine pe toți din casă încât poate anticipa reacții.
Îmi place că îndrăznește să riposteze când se simte nedreptățit.
Îmi place memoria lui care mă lasă fără cuvinte.
Îmi place cum crește, cum devine un copil așa cum știe el să fie, fără să accepte decât fărâme din visele noastre pentru el.
Îmi place că mă pune la încercare, mă testează, îmi împinge limitele. Oricât de supărător ar fi pentru mine, ca adult, până la urmă e un mod de a mă descoperi pe mine în relația cu el. am trecut prin multe etape ale oboselii, supărării, nedumeririi, îngrijorării, furiei și am descoperit limite tot mai largi și înțelegere tot mai profundă a rolului lui în viața și în sufletul meu. Asta mă face să nu-l condamn când se crizează și să văd motivele reacțiilor lui, nu reacțiile în sine.
Nu-l vreau mai cuminte. Nu-l vreau mai supus, nu-l vreau altfel decât așa cum este.
Vouă vă plac copiii voșri?
Ce am eu în plus sau în minus față de alții de mă complic, lăsându-l cu inima senină să le facă pe toate cum crede de cuviință, trasând doar câteva limite destul de generoase, ba chiar lăsându-l ocazional să le încerce și lor rezistența?
Știu, îmi iubesc copilul. Și alții își iubesc copiii la fel de mult. Atunci de ce eu n-am nici o problemă în a tolera ceea ce alții nu tolerează?
Ce face diferența între noi, părinții, referitor la strictețea cu care îi tratăm pe cei mici, referitor la regulile pe care le impunem sau nu, referitor la modul în care avem pretenția ca ei să se poarte?
De iubit, îi iubim cu toții. Îi îngrijim, le oferim ce au nevoie, avem grijă să păstrăm seninătatea în sufletele lor. Unii, însă, se înverșunează împotriva copilului pe care-l iubesc și nu-l pot accepta așa cum este. Îl vor așa cum ei și-l imaginează, preferă să le știe copilul de frică sau, iubindu-l, îl țin la distanță pe principiul „copiii trebuie iubiți/pupați doar în somn”. Unii aplică sistemul acesta doar pentru unul dintre copii, în timp ce cu celălalt n-au nici o problemă în a-și manifesta iubirea și în a-l accepta așa cum este.
Nu cred în iubirea pe niveluri, de tipul „îl iubește pe cel mare mai mult decât pe cel mic”. Cred însă, că ceva din interiorul nostru, ne împiedică uneori să ne manifestăm iubirea în mod egal. Ceva ce noi numim iubire, dar de fapt nu e iubire, însă nu am reușit până de curând să-i găsesc un nume.
Zilele trecute, însă, răsfoiam cartea Irinei Petrea „Și tu poți fi Supernanny” și am descoperit ce anume e diferit în mine și în alții ca mine. Chiar la începutul capitolului 4, „Nevoile copilului”, este o povestire despre un tată care are o relație excepțională cu fiica lui datorită faptului că nu numai că o iubește, dar îi și place la nebunie de ea. Îi place cum gândește, cum se poartă, îi place personalitatea ei, îi place compania ei.
Și am avut o revelație: nu numai că-l iubesc pe David, dar îmi și place la nebunie de el.
A-ți place propriul copil e diferit de a-l iubi.
E a-l vedea și accepta așa cum este, dincolo de ce ai vrea tu ca el să fie.
E a-l urmări cum crește și cum se dezvoltă prin propriile puteri, fără a-l grăbi și a-l forța să apuce pe drumuri pentru care încă nu e pregătit.
E a-l lăsa să greșească și a descoperi că creierul lui micuț înregistrează și prelucrează toate informațiile și stimulii din jur și-și creează propriul sistem de raționamente și concluzii.
E a observa cu entuziasm că aplică sistemul acesta în zilele și lunile și anii următori pentru a se apăra, pentru a descoperi, pentru a se testa pe sine însuși și a-și înbogăți bagajul de cunoștințe și experiențe.
E a descoperi ce-i place să facă și a te axa pe domeniul respectiv în activitățile pe care le faci cu el, chiar dacă te cam plictisești (recunosc că mi-aș dori ca el să picteze și să coloreze mai des și că mă cam obosesc construcțiile și alergatul)
Îmi plac de el. Îmi place figura lui nevinovată și hotărâtă când e sigur pe ceea ce vrea.
Îmi place cum îi strălucesc ochii când zâmbește.
Îmi place cum vorbește și se poticnește și încearcă din nou și iar nu-i ies cuvintele cum trebuie dar nu se lasă până nu spune ce are de spus.
Îmi place că ne-a învățat atât de bine pe toți din casă încât poate anticipa reacții.
Îmi place că îndrăznește să riposteze când se simte nedreptățit.
Îmi place memoria lui care mă lasă fără cuvinte.
Îmi place cum crește, cum devine un copil așa cum știe el să fie, fără să accepte decât fărâme din visele noastre pentru el.
Îmi place că mă pune la încercare, mă testează, îmi împinge limitele. Oricât de supărător ar fi pentru mine, ca adult, până la urmă e un mod de a mă descoperi pe mine în relația cu el. am trecut prin multe etape ale oboselii, supărării, nedumeririi, îngrijorării, furiei și am descoperit limite tot mai largi și înțelegere tot mai profundă a rolului lui în viața și în sufletul meu. Asta mă face să nu-l condamn când se crizează și să văd motivele reacțiilor lui, nu reacțiile în sine.
Nu-l vreau mai cuminte. Nu-l vreau mai supus, nu-l vreau altfel decât așa cum este.
Vouă vă plac copiii voșri?
VORBE
- Tati, dot. Ai du-te dot ti unde-mi alaide pe pâine!
(Tati, jos. Hai, du-te jos și unge-mi arahide pe pâine!)
*
- Alo, pompielii? Tati pace ulât. Ai, mino, ia-l!
(Alo, pompierii? Tati face urât. Hai vino și ia-l!)
*
- Piti t-o ducat cu pitoiu lu Denita ti o păcut buba la uleche ti la pitol. Piti ete un tăntălău mititel
(Pisi s-a jucat cu pisoiul Denisei și a făcut buba la ureche și la picior. Pisi este un tăntălau mititel!)
*
Eu - Hai să strângem jucăriile
El - Tu, mama. Eu tau aici, mă uit la tine.
Eu încep să strâng și să pun la loc și mă trezesc cu indicații:
- Ata, mama, pune aia acolo ti aia acolo.
*
Tușeam și nu-mi recăpătam vocea. A venit el cu soluția:
- Mama ale teba în gât. Ai, du-te ia tolopel, mama!
(Mama are ceva în gât. Hai, du-te și ia siropel, mama!)
*
eu - David, hai la nani!
el - Mai tau dot tinti minute cu tati
(mai stau jos cinci minute cu tati)
(Tati, jos. Hai, du-te jos și unge-mi arahide pe pâine!)
*
- Alo, pompielii? Tati pace ulât. Ai, mino, ia-l!
(Alo, pompierii? Tati face urât. Hai vino și ia-l!)
*
- Piti t-o ducat cu pitoiu lu Denita ti o păcut buba la uleche ti la pitol. Piti ete un tăntălău mititel
(Pisi s-a jucat cu pisoiul Denisei și a făcut buba la ureche și la picior. Pisi este un tăntălau mititel!)
*
Eu - Hai să strângem jucăriile
El - Tu, mama. Eu tau aici, mă uit la tine.
Eu încep să strâng și să pun la loc și mă trezesc cu indicații:
- Ata, mama, pune aia acolo ti aia acolo.
*
Tușeam și nu-mi recăpătam vocea. A venit el cu soluția:
- Mama ale teba în gât. Ai, du-te ia tolopel, mama!
(Mama are ceva în gât. Hai, du-te și ia siropel, mama!)
*
eu - David, hai la nani!
el - Mai tau dot tinti minute cu tati
(mai stau jos cinci minute cu tati)
marți, 17 ianuarie 2012
LA MULTI ANI, MAMA!
Cu toata iubirea, pentru mama mea. Dintre toate pozele cu ea, asta mi-e cea mai draga.
Nu neaparat pentru ca eu sunt cea din bratele ei, ci pentru expresia chipului ei.
Si o poza mai recenta, tot una dintre preferatele mele:
vineri, 6 ianuarie 2012
ÎNGER, ÎNGERAȘUL MEU
- Înger
- Latu meu
- Ce mi te-a dat
- Dumeu
- Totdeauna,
- Pii cu mine
- Și mă-nvață
- Pac bine
- Eu sunt
- Mic, pămă male
- Eu sunt
- Lab, pămă tale
- În tot locul
- Mă-ntotete
- Și de rele
- Mă pădete
- Doamne,
- Latii tăi pie tolii ai mei.
- În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh
- Amin
David a fost sceptic la început în ceea ce privește rugăciunea. A acceptat întâi să stea culcat pe pernă și să mă asculte pe mine spunând-o. Apoi a început să spună el ultimul cuvânt din fiecare vers, ripostând atunci când eu încheiam mai devreme „Nu, mama spune!”. Treptat, am ajuns la varianta de mai sus, care chiar îl încânta. Bănuiam că peste vreo câteva luni, un an, o va spune singur, dar nu țineam neapărat la asta.
Aseară, însă, după ce am spus rugăciunea, David s-a ridicat din pat, mi-a spus „mama stai un pic aici” și s-a dus în camera cealaltă. Așteptam zgomot de ușă deschisă, în semn că vrea să coboare la bunici. Totuși, zgomotele întârziau. Liniște și doar câte o șoaptă din când în când. Am tras cu ochiul pe după perdea și l-am văzut stând lângă pat, cu mâinile împreunate și șoptind rugăciunea. S-a poticnit, a mai sărit cuvinte, dar nu s-a lăsat până n-a ajuns la sfârșit. Apoi a venit la mine, cu un zâmbet cât toate zilele și mi-a zis satisfăcut că a spus rugăciunea singur.
:)
- Latu meu
- Ce mi te-a dat
- Dumeu
- Totdeauna,
- Pii cu mine
- Și mă-nvață
- Pac bine
- Eu sunt
- Mic, pămă male
- Eu sunt
- Lab, pămă tale
- În tot locul
- Mă-ntotete
- Și de rele
- Mă pădete
- Doamne,
- Latii tăi pie tolii ai mei.
- În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh
- Amin
David a fost sceptic la început în ceea ce privește rugăciunea. A acceptat întâi să stea culcat pe pernă și să mă asculte pe mine spunând-o. Apoi a început să spună el ultimul cuvânt din fiecare vers, ripostând atunci când eu încheiam mai devreme „Nu, mama spune!”. Treptat, am ajuns la varianta de mai sus, care chiar îl încânta. Bănuiam că peste vreo câteva luni, un an, o va spune singur, dar nu țineam neapărat la asta.
Aseară, însă, după ce am spus rugăciunea, David s-a ridicat din pat, mi-a spus „mama stai un pic aici” și s-a dus în camera cealaltă. Așteptam zgomot de ușă deschisă, în semn că vrea să coboare la bunici. Totuși, zgomotele întârziau. Liniște și doar câte o șoaptă din când în când. Am tras cu ochiul pe după perdea și l-am văzut stând lângă pat, cu mâinile împreunate și șoptind rugăciunea. S-a poticnit, a mai sărit cuvinte, dar nu s-a lăsat până n-a ajuns la sfârșit. Apoi a venit la mine, cu un zâmbet cât toate zilele și mi-a zis satisfăcut că a spus rugăciunea singur.
:)
Abonați-vă la:
Postări (Atom)