dacă nu-mi place.
Nu știu să croșetez, dar știu să tricotez...pentru că iubesc tot ce-i tricotat. Am intuiția că, la bătrânețe, dacă nu mai devreme, nepoții mei mă vor găsi frecvent tricotând. Știu că, deși nu mai practic activitatea asta atât de dragă mie, începută, în clasa I, fix cu o... cordeluță, plăcerea nu a dispărut nicio clipă, a mai ieșit, în răstimpuri, la suprafață, să mai ia o bulă mare de oxigen ca să mai dormiteze câțiva ani buni....să dispară? Niciodată!
Nu știu să fac un „coc”, neglijent frumos, în vârful capului, cu un
banal elastic, dar Iulia știe...și-l numește „bobocel”. Ce poate fi mai
frumos decât numele ăsta?! „Mami, mi-am făcut un bobocel!” (să mod de
drag, nu alta, să pic în genunchi, când am auzit-o prima dată..)
Nu știu să înot, dar îmi place, nespus, apropierea apei...Liniștea sau, după locuri, sporovăiala ei, albastrul, mirosul (nu-mi spuneți că e inodoră, înseamnă că n-ați stat pe malul unei ape de munte, din care să bei prospețime cu pumnii înghețați și să miroși a primăvară în plină toamnă!).
Nu știu să ajung decât la limită sau puțin peste, dar îmi displac teribil întârzierile mai mari de 10 minute (nu, nu-s mare fan al sfertului academic). Și încă un dar: iubesc să...pierd vremea cu abstracțiile mele dragi. Concretul mă agasează și mă strânge de multe ori.
Nu știu să fac ceva „din timp”, să nu mă grăbesc la final, să nu mă agit ca un pițigoi pe creanga lui, dar nu las, niciodată, nimic nefăcut până la termenul limită, dacă mă atrage, din oricare motiv, treaba pe care o am de făcut.
Nu știu să enumăr melodii celebre, prea multe, nici filme, dar le recunosc de multe ori după primele acorduri/imagini.
Nu știu să am răbdare, dar înțeleg foarte bine enervarea calmilor.
Nu știu să vorbesc inspirat și prompt față în față, dar, uneori, știu să scriu bine, aproape pe orice temă mi-ai da.
Nu știu să scriu la comandă, dar mor de inimă rea dacă nu termin o recenzie în timpul promis de mine.
Nu știu să mă calmez când sunt prea implicată, dar nu judec fără să mă pun în pielea celuilalt. Când o fac, rar, mă mușcă viermele vinovăției zile întregi și am pulsul în gât „fără motiv” tot atâtea zile.
Nu știu să rabd de foame, dar știu aprecia orice mâncare rafinată și nu pot să-mi umplu burta prea des cu ceva, orice, numai mâncare să fie. Port pietre în stomac, atunci, și nostalgii indicibile după gusturi nobile...și rămân profund flămândă, doar stomacul mi-e plin.
Nu știu să gătesc constant, dar îmi iese, din întâmplare, mâncare mai bună decât la oricare restaurant am fost până acum. După rețetă...niciodată. A doua oară, nici atât!
Nu știu să fiu fidelă scrisului, deși e cel mai bun medicament al meu. Dar sunt moartă fără cărți. Și de somn, că nu pot adormi, și de sete, că mi-e mintea goală.
Nu știu nimic din durerea adevărată, dar am intuiții care mă doboară uneori.
Și tot uneori, doar uneori, simt că Minulescu îmi dedica mie celebru-i poem...
