Prăjitura și prăjitorul

Rotund, striat, maro.
Cafea, alb, parfum.
Cântec, voci în fundal
și liniște în turnul meu,
nu de fildeș, ci de tăceri.

Vagabondaj virtual:
ce prozaic!
ce naiv!
Mai bine luam o carte,
paginile ei sunt gata încărcate...
Nu mai așteptam, plictisită,
să apară un articol,
o listă de comentarii
(inutile precum furnica din farfuria mea)
sau să se încarce, lent, o poză...

Suntem poze, suntem imagini fericite,
suntem mame perfecte, femei model,
invidiate, iubite...(bârfite)
Suntem, însă, mai ales ceea ce nu părem!
Simțim ceea ce nu arătăm.
Avem ceea ce primim,
dar nu apreciem!
Vrem mai mult, mai bun, mai frumos!
Dar bateriile ni-s carcase goale,
iar încărcătoarele s-au ars
în prăjitorul de pâine.

Nu sunt bună de nimic

dacă nu-mi place.

Nu știu să croșetez, dar știu să tricotez...pentru că iubesc tot ce-i tricotat. Am intuiția că, la bătrânețe, dacă nu mai devreme, nepoții mei mă vor găsi frecvent tricotând. Știu că, deși nu mai practic activitatea asta atât de dragă mie, începută, în clasa I, fix cu o... cordeluță, plăcerea nu a dispărut  nicio clipă, a mai ieșit, în răstimpuri, la suprafață, să mai ia o bulă mare de oxigen ca să mai dormiteze câțiva ani buni....să dispară? Niciodată!

Nu știu să fac un „coc”, neglijent frumos, în vârful capului, cu un banal elastic, dar Iulia știe...și-l numește „bobocel”. Ce poate fi mai frumos decât numele ăsta?! „Mami, mi-am făcut un bobocel!” (să mod de drag, nu alta, să pic în genunchi, când am auzit-o prima dată..)

Nu știu să înot, dar îmi place, nespus, apropierea apei...Liniștea sau, după locuri, sporovăiala ei, albastrul, mirosul (nu-mi spuneți că e inodoră, înseamnă că n-ați stat pe malul unei ape de munte, din care să bei prospețime cu pumnii înghețați și să miroși a primăvară în plină toamnă!).

Nu știu să ajung decât la limită sau puțin peste, dar  îmi displac teribil întârzierile mai mari de 10 minute (nu, nu-s mare fan al sfertului academic). Și încă un dar: iubesc să...pierd vremea cu abstracțiile mele dragi. Concretul mă agasează și mă strânge de multe ori.

Nu știu să fac ceva „din timp”, să nu mă grăbesc la final, să nu mă agit ca un pițigoi pe creanga lui, dar nu las, niciodată, nimic nefăcut până la termenul limită, dacă mă atrage, din oricare motiv, treaba pe care o am de făcut.

Nu știu să enumăr melodii celebre, prea multe, nici filme, dar le recunosc de multe ori după primele acorduri/imagini.

Nu știu să am răbdare, dar înțeleg foarte bine enervarea calmilor.

Nu știu să vorbesc inspirat și prompt față în față, dar, uneori, știu să scriu bine, aproape pe orice temă mi-ai da.

Nu știu să scriu la comandă, dar mor de inimă rea dacă nu termin o recenzie în timpul promis de mine.

Nu știu să mă calmez când sunt prea implicată, dar nu judec fără să mă pun în pielea celuilalt. Când o fac, rar, mă mușcă viermele vinovăției zile întregi și am pulsul în gât „fără motiv” tot atâtea zile.

Nu știu să rabd de foame, dar știu aprecia orice mâncare rafinată și nu pot să-mi umplu burta prea des cu ceva, orice, numai mâncare să fie. Port pietre în stomac, atunci, și nostalgii indicibile după gusturi nobile...și rămân profund flămândă, doar stomacul mi-e plin.

Nu știu să gătesc constant, dar îmi iese, din întâmplare, mâncare mai bună decât la oricare restaurant am fost până acum. După rețetă...niciodată. A doua oară, nici atât!

Nu știu să fiu fidelă scrisului, deși e cel mai bun medicament al meu. Dar sunt moartă fără cărți. Și de somn, că nu pot adormi, și de sete, că mi-e mintea goală.

Nu știu nimic din durerea adevărată, dar am intuiții care mă doboară uneori.

Și tot uneori, doar uneori, simt că Minulescu îmi dedica mie celebru-i poem...

Nordului

Cu gheața levitând în gene,

îmi caut, prin troiene,

detașarea.

Zadarnic stă pitită, 

sub calcarul pufos și imobil...

O simt,

cu jind,

în stolul pinguinilor,

al focilor

și-al ghețurilor sparte de la mal.

Întind un gând...

cu gheara stângă

apuc de gleznă-nfrigurarea

naivelor dorinți

și-o spintec!

Mii de ace, lucitoare,

se-mprăștie-n abisu-ncremenit

de Cronos și de nimfa iarnă.

Nu vă lăsați furați!

E-nșelăciune-n toate fibrele-nghețate

cu gândul la-mpietrirea

de calmuri dătătoarea.

Puteți, astfel seduși,

cu ușurință ignora

scânteia de văpaie,

ce stă, adânc pitită,

în urgisitul,

troienitul,

mult încercatul suflet.

O clipă, doar o clipă

îi e suficientă

să iasă-n larga lume

și să topească,

fulg cu fulg,

întinderea allbastră...

Atunci e prea târziu!

Eterna rece fericire ați pierdut-o...

s-a scurs, lentoare mută,

pe lângă degetele rășchirate

cu care-n fiecare ceas,

pioși, absenți și reci,

cerșeați, în gând,

zeificare.

Tristele

Tristețuri pestilențiale când îmi vin,

îmi iau coconul meu,

de-aur cald și moale...

(O, ce bine-i!)

Și nu mă dau de-acolo dusă

Și nici n-apar în fața nimănui...

Vin pâș, pâș, pâș,

în suflet.

Nu mușc din el, cu nesimțire,

vreau doar o singură celulă,

să pot să mă renasc în mii de sfinți

Și-colo să rămân de-a pururi...

Meteorologie

Ia-ți ploaia ta din visul meu

și nu mi-l transforma-n cenușă!

E dreptul meu

la inorogi albaștri...

Iar dacă n-ai să mă asculți, 

nu-ți spune-voi nimica!

Dar am să bântui, 

ierni de-a rândul,

cu burnițe debusolate

pe câmpurile tale de zăpadă...

Și am să cad,

ca apa grea,

bacoviană,

în primăverile tale-adânc umane....

Nu-i vina mea, 

ți-am spus s-asculți prognozele -

bieți balauri,

 camuflați în triste idealuri.

Poem sălbatic

Din preaplinul meu,

azi, m-am decis, vă dau vouă 

un leu!

În schimb, vă cer bucăți din voi...

ce nu mai vreți:

Inimă de felină,

gândiri de râs?!

Apoi, mai veniți cu-n ochi de căprioară

și unul de vultur.

Am nevoie de ei

să mențin echilibrul, precar,

al picioarelor ce și-au terminat pașii

prin gropi și jungle de nesimțire.

Dacă vă săturați de ele,

dați-mi aripile voastre!

Nu să pot zbura!

(ce prozaic!)

Doar să pot strânge copilă în brațe

când va pleca din cuibul meu

și-mi va respinge,

delicat,

îmbrățișările grosolane ale brațelor.

N-ați vrea să renunțați la gheare?!

Sunt atât de utile...

M-aș apăra cu ele

de toate atacurile, 

panicate,

(cum altfel?!)

ale nefericii.

Și, rogu-vă, dați-mi copitele, 

să pot zdrobi sub ele 

toate căderile-mi.

Promit să le-ngrijesc,

să le ascut

și, la nevoie,

le-mprumut cuiva mai des căzut ca mine!

Mai vreau și două coarne...

Prin ele aș permite

să iasă-n lume

toate gândurile

ce mă fac să strâng din dinți,

zdrobindu-le-n hățișul

nefericitelor miresme ale urii.

Și dați-mi pene,

 multe pene,

mătăsuri delicate ale firii...

N-o să vă pară rau!

Pe nesimțite,

voi trece-n zborul meu nocturn

deasupra infinitelor dureri

ce vă apasă.

Dar n-o să mă simțiți!

Ci voi, să știți,

că-n tresăritul colțului,

rugosului de suflet,

în fața unui zâmbet cald și sincer,

indicibil,

e doar promisiunea ce-am rostit-o

în visul meu....cu pene.

Camuflare

Trăiesc cu un poet tăcut,

mai vajnic decât toți poeții.

Și-n camuflarea lui

de zi cu zi,

îmi picură ființa

 cu aripi

de glăsuire și dorinți

-necate în tăceri

și „je-ne-sais-qua”-uri.

A-ului.