Data: 03.07.2018
Participanti: Mihai, Radu, Elena si Echipa Premiere (special thanks to dr. Bogdan Cioata)
Sustinatori: Ana, Alex si familia.
"Pentru ca amintirile se estompeaza si noi suntem doar ceea ce ne aducem aminte despre noi"
Au trecut fix 3 saptamani de cand echipa noastra a devenit Hoinariiiii. Azi Ana e plecata, asa ca mi-am gasit timp sa scriu intr-un final despe frumoasa poveste a venirii pe lume a noilor membri Mihai si Radu.
Au trecut 6 ani de cand Ana ne-a umplut viata, frumoasa si pana atunci dar minunata de atunci incoace.
Tata-su era mai inspirat pe vremea aia, asa ca ne-a scris povestea venirii ei pe lume.
http://hoinarii.blogspot.com/2012/08/ana.html
In acesti 6 ani ne convinseseram ca formatia de 3 este tot ceea ce ne putem dori si ne simteam impliniti.
In toamna trecuta aceasta parere a fost zduncinata de apartitia a doua puncte mici pe ecograful de la ginecolog.
Ar fi fals sa zic ca nu am fost debusolata. "Ana e deja mare, va fi prea mare diferenta de varsta intre ei". "Sunt prea batrana sa mai fac copii". "Oare o sa mai am rabdare cu ei", etc.etc....o gramada de intrebari si nesigurante, niciuna suficient de puternica totusi incat sa nu acceptam provocarea celor doua puncte mici de pe ecograf.
So challenge accepted. Si ca orice provocare acceptata ideea a fost "I'll do my very best for it".
De la inceput am auzit doar ca sarcina gemelara e sarcina cu risc, ca dupa saptamana 26 de abia o sa ma pot misca, ca nu am cum sa ajung cu sarcina la termen, ca vor fi mici, si multe alte pareri din astea experte venite de la cadre non-medicale in general.
Daca le-am crezut? Nu, nu in totalitate dar o samanta de temere a incoltit totusi in sufletul meu. Si nu am avut chiar aceeasi liniste la ca la sarcina cu Ana.
Cu toate astea, viata mea, viata noastra a decurs normal pana la venirea gemenilor.
Da, mai grele un mic noptile din ultimele saptamani, mai greu de stat la birou pe scaun in ultimele luni si un pic mai irascibila. Dar per total o viata normala, in care sarcina a adus o limitare a activitatilor dar nu le-a taiat complet, ne-am plimbat, am schiat si ne-am bucurat de timpul petrecut impreuna. N-am vomitat, nu am avut pofte si nu am zacut in pat nici macar la final.
Foto:. Saptamana 37
Planul de nastere? Cu sarcina urmarita de dr. Bacila , am convenit ca modul in care vor fi livrati il vom discuta aproape de final in functie de situatia medicala, dar gemenii se vor naste atunci cand vor Ei sa se nasca si nu cand decide medicul.
Am ignorat cat am putut parerile pesimiste din jur cu sutinerea Anei si a lui Alex si gemenii au crescut frumos pana in saptamana 38.2 cand au hotarat ca sunt pregatiti sa vina pe lume.
Dar vorba ca "socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ" s-a dovedit adevarata , ca atare medicul curant a plecat in concediu cu o saptamana inainte. Am gasit sustinere si foarte multe bunavointa la dr. Ciupa, care m-a incurajat si s-a oferit sa ma asiste la nastere si a fost foarte deschisa la ideea unei nasteri naturale.
Dar din nou socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ. La 3 a.m in 3 iulie am stiut ca a venit vremea. Am pierdut vreo 2 ore pe acasa dupa care am decis ca e cazul sa ma indrept usor catre spital.
L-am convins pe Alex sa nu o trezeasca pe Ana sa ma duca ei, asa ca iau un taxi catre Premiere. La 5 a.m. sunt internata la dilatatie 4-5 si contractii regulate.
La spital surpriza a fost ca dr. Ciupa nu este disponibila (din motive neplanificate) sa ma asiste, asa ca imi propune sa ma asiste dr. Bogdan Cioata. Pe care nu il cunosteam, dar viata e plina de surprize. Si daca ceva nu e in plan nu inseamna ca e rau. Si chiar daca ea nu a fost acolo incurajarile ei la telefon m-au ajutat foarte mult.
Omit totusi sa il anunt pe Alex din prima de aceasta schimbare pana nu vad ca noul dr. a venit la mine :) . Deh, cine sa arde cu ciorba sufla si in iaurt. Si cred ca stresul e si mai mare cand esti "spectator".
La Premiere tatii pot asista la nastere, dar noi am ales din mai multe motive ca nu e ceva pentru tati. Eu pot duce in gand incurajarile lui Alex, asa cum le duc si la concursurile noastre de anduranta pe echipe, Nu am nevoie sa imi spuna ca e bine, nu am nevoie sa ma incurajeze in cuvinte, chiar ma enerveaza cand o face. Eu stiu ca el e acolo si ma sustine, eu stiu ca o data ce am inceput ceva imi gasesc resursele in mine sa duc la bun sfarsit provocarea. E suficient sa stiu ca el exista si ma sustine, indiferent daca e sau nu e langa mine. Si nu cred de altfel ca e o ipostaza in care vreau sa fiu vazuta.
Durerea te face urat si din afara, durerea ta creeaza panica inutila celor ce te iubesc. Hormonii pe care noi, la nastere, ii avem ne ajuta sa suportam durerea, la ei nu exista. Si ei, tatii , nu au nici un ajutor inconstient, sau sub-constient care sa ii ajute.
In mai putin de o ora, dr. Cioata apare la spital, cu un zambet larg care imi aduce mult optimism si curaj.
Ca are mai putini ani decat mine? Ca moasa are si mai putini ani decat el si mult mai putini decat mine? Well, decid sa nu ma cramponez in prejudecati...
Echipa Premiere (multumesc lui Cornel Cornea aka Buji ca m-a convins in ultima clipa sa schimb spitalul Odobesc cu spitalul Premiere in ciuda pretului destul de mare) este minunata. Zambete peste tot, incurajari si mult optimism. Nu inseamna ca nu am suferit la fel, dar tot timpul am stiut ca exista luminita de la capatul tunelului, mare si luminoasa, cat sa ma ghideze sa duc totul la bun sfarsit.
Nu sunt verificata la fiecare ora, nu se agita nimeni in jurul meu ca travaliul dureaza prea mult. Doar din cand in cand vin sa vada ce mai fac, cum ma simt, cum bat inimioarele baietilor.
Discutam despe anestezie: sa fie sau sa nu fie. Eu nu am nimic impotiva chimiei, nu plecasem de acasa cu un gand ferm sa nu fac epidurala, dar din nou atitudinea increzatoare a celor din jur ma fac sa decid ca voi merge fara: 100% natural. Si nu e o reclama la iaurtul bio. :)
La ora 8 a.m dilatatia e maxima, cu toate astea Mihai nu pare sa se grabesca sa iasa, mai are el ceva de facut acolo. Aflu la final ca era cu capul in jos (prezentatie craniana), dar cu fata in sus. Asa ca ii ia ceva vreme sa se puna in "block starter". "Rabdare, lasa-l sa vina cand vrea" sunt incurajarile pe care le aud.
Him, nici o graba? Nici o panica? Nici o occitocina bagata cu forta in vena? Nici o aluzie la stres fetal? Ce-i drept inimioarele bat linistite in ritmul in care trebuie sa bata.
Si pentru ca undeva stiam ca va veni la fel ca Ana, Mihai se naste la ora 11.20 a.m (n.a. Ana s-a nascut la 11.25 a.m).
O nastere care a inceput atunci cand am zis eu ca trebuie sa inceapa, o moasa care nici macar o data nu m-a impins ci doar m-a mangaiat, o sala de nasteri unde canta muzica si o echipa de medici care glumea in timpul asta si povestea. Muzica? Pai era ceva ca in Tom&Jerry.
Radu, ca si frate-su privea viata in sus, doar ca el nu a mai apucat sa se intoarca. Asa ca drumul lui a fost lent. Din nou am auzit" Lasa-l sa vina cum vrea el". Si aceeasi echipa de medici rabdatori.
O doza de glucoza, sa prind putere si multa rabdare.
Glumeam la un moment dat, atunci cand puteam sa respir, zicandu-le " Nu-l trage cineva de par afara?" . Raspunsul nu a fost incurajator: " Nu se poate, ca asta nu are par" :) :).
Dupa 45 de min, Radu isi face si el aparitia in lume cu un plans puternic pe care l-a pastrat si acum.
O nastere lunga, dar cu doi copii de nota 10 (scor APGAR). Doi copii care mi-au fost pusi pe piept imediat dupa nastere, doi copii pe care am putut sa ii mangai de la inceput si sa stiu ca a meritat tot efortul celor 7.5h de travaliu si 1.5 h de nastere efectiva.
O nastere de care, in ciuda durerii, o sa imi aduc aminte cu placere, pentru ca a urmarit cursul normal al naturii. Si sistemul asta al nostru e dus la perfectiune.
Baietii in parametri, ca doar suntem sportivi suna cam asa:
Nastere 38.2 saptamani
Greutate la nastere: 2750g (Mihai) si 3060g (Radu). + 15kg (Elena)
Greutate la externare: 2600g (Mihai) si 2800g (Radu). + 4kg (Elena)
Greutate la 3 saptamani: 3420g (Mihai) si 3450g (Radu). + 2kg (Elena). Alimentati exclusiv la san.
Acum suntem acasa 5, e casa plina de omuleti si multa bucurie. Am o Ana care i-a primit cu bucurie, care la canta "un elefant se legana" si care ma ajuta cu de toate. O Ana care (deocamdata ) nu simte ca a pierdut ceva, ci ca a castigat ceva. O Ana care mi-a spus ca eu "o inteleg" cand e suparata si geloasa. Si care se bucura de aceeasi dragoste ca inainte.
Participanti: Mihai, Radu, Elena si Echipa Premiere (special thanks to dr. Bogdan Cioata)
Sustinatori: Ana, Alex si familia.
"Pentru ca amintirile se estompeaza si noi suntem doar ceea ce ne aducem aminte despre noi"
Au trecut fix 3 saptamani de cand echipa noastra a devenit Hoinariiiii. Azi Ana e plecata, asa ca mi-am gasit timp sa scriu intr-un final despe frumoasa poveste a venirii pe lume a noilor membri Mihai si Radu.
Au trecut 6 ani de cand Ana ne-a umplut viata, frumoasa si pana atunci dar minunata de atunci incoace.
Tata-su era mai inspirat pe vremea aia, asa ca ne-a scris povestea venirii ei pe lume.
http://hoinarii.blogspot.com/2012/08/ana.html
In acesti 6 ani ne convinseseram ca formatia de 3 este tot ceea ce ne putem dori si ne simteam impliniti.
In toamna trecuta aceasta parere a fost zduncinata de apartitia a doua puncte mici pe ecograful de la ginecolog.
Ar fi fals sa zic ca nu am fost debusolata. "Ana e deja mare, va fi prea mare diferenta de varsta intre ei". "Sunt prea batrana sa mai fac copii". "Oare o sa mai am rabdare cu ei", etc.etc....o gramada de intrebari si nesigurante, niciuna suficient de puternica totusi incat sa nu acceptam provocarea celor doua puncte mici de pe ecograf.
So challenge accepted. Si ca orice provocare acceptata ideea a fost "I'll do my very best for it".
De la inceput am auzit doar ca sarcina gemelara e sarcina cu risc, ca dupa saptamana 26 de abia o sa ma pot misca, ca nu am cum sa ajung cu sarcina la termen, ca vor fi mici, si multe alte pareri din astea experte venite de la cadre non-medicale in general.
Daca le-am crezut? Nu, nu in totalitate dar o samanta de temere a incoltit totusi in sufletul meu. Si nu am avut chiar aceeasi liniste la ca la sarcina cu Ana.
Cu toate astea, viata mea, viata noastra a decurs normal pana la venirea gemenilor.
Da, mai grele un mic noptile din ultimele saptamani, mai greu de stat la birou pe scaun in ultimele luni si un pic mai irascibila. Dar per total o viata normala, in care sarcina a adus o limitare a activitatilor dar nu le-a taiat complet, ne-am plimbat, am schiat si ne-am bucurat de timpul petrecut impreuna. N-am vomitat, nu am avut pofte si nu am zacut in pat nici macar la final.
Planul de nastere? Cu sarcina urmarita de dr. Bacila , am convenit ca modul in care vor fi livrati il vom discuta aproape de final in functie de situatia medicala, dar gemenii se vor naste atunci cand vor Ei sa se nasca si nu cand decide medicul.
Am ignorat cat am putut parerile pesimiste din jur cu sutinerea Anei si a lui Alex si gemenii au crescut frumos pana in saptamana 38.2 cand au hotarat ca sunt pregatiti sa vina pe lume.
Dar vorba ca "socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ" s-a dovedit adevarata , ca atare medicul curant a plecat in concediu cu o saptamana inainte. Am gasit sustinere si foarte multe bunavointa la dr. Ciupa, care m-a incurajat si s-a oferit sa ma asiste la nastere si a fost foarte deschisa la ideea unei nasteri naturale.
Dar din nou socoteala de acasa nu s-a potrivit cu cea din targ. La 3 a.m in 3 iulie am stiut ca a venit vremea. Am pierdut vreo 2 ore pe acasa dupa care am decis ca e cazul sa ma indrept usor catre spital.
L-am convins pe Alex sa nu o trezeasca pe Ana sa ma duca ei, asa ca iau un taxi catre Premiere. La 5 a.m. sunt internata la dilatatie 4-5 si contractii regulate.
La spital surpriza a fost ca dr. Ciupa nu este disponibila (din motive neplanificate) sa ma asiste, asa ca imi propune sa ma asiste dr. Bogdan Cioata. Pe care nu il cunosteam, dar viata e plina de surprize. Si daca ceva nu e in plan nu inseamna ca e rau. Si chiar daca ea nu a fost acolo incurajarile ei la telefon m-au ajutat foarte mult.
Omit totusi sa il anunt pe Alex din prima de aceasta schimbare pana nu vad ca noul dr. a venit la mine :) . Deh, cine sa arde cu ciorba sufla si in iaurt. Si cred ca stresul e si mai mare cand esti "spectator".
La Premiere tatii pot asista la nastere, dar noi am ales din mai multe motive ca nu e ceva pentru tati. Eu pot duce in gand incurajarile lui Alex, asa cum le duc si la concursurile noastre de anduranta pe echipe, Nu am nevoie sa imi spuna ca e bine, nu am nevoie sa ma incurajeze in cuvinte, chiar ma enerveaza cand o face. Eu stiu ca el e acolo si ma sustine, eu stiu ca o data ce am inceput ceva imi gasesc resursele in mine sa duc la bun sfarsit provocarea. E suficient sa stiu ca el exista si ma sustine, indiferent daca e sau nu e langa mine. Si nu cred de altfel ca e o ipostaza in care vreau sa fiu vazuta.
Durerea te face urat si din afara, durerea ta creeaza panica inutila celor ce te iubesc. Hormonii pe care noi, la nastere, ii avem ne ajuta sa suportam durerea, la ei nu exista. Si ei, tatii , nu au nici un ajutor inconstient, sau sub-constient care sa ii ajute.
In mai putin de o ora, dr. Cioata apare la spital, cu un zambet larg care imi aduce mult optimism si curaj.
Ca are mai putini ani decat mine? Ca moasa are si mai putini ani decat el si mult mai putini decat mine? Well, decid sa nu ma cramponez in prejudecati...
Echipa Premiere (multumesc lui Cornel Cornea aka Buji ca m-a convins in ultima clipa sa schimb spitalul Odobesc cu spitalul Premiere in ciuda pretului destul de mare) este minunata. Zambete peste tot, incurajari si mult optimism. Nu inseamna ca nu am suferit la fel, dar tot timpul am stiut ca exista luminita de la capatul tunelului, mare si luminoasa, cat sa ma ghideze sa duc totul la bun sfarsit.
Nu sunt verificata la fiecare ora, nu se agita nimeni in jurul meu ca travaliul dureaza prea mult. Doar din cand in cand vin sa vada ce mai fac, cum ma simt, cum bat inimioarele baietilor.
Discutam despe anestezie: sa fie sau sa nu fie. Eu nu am nimic impotiva chimiei, nu plecasem de acasa cu un gand ferm sa nu fac epidurala, dar din nou atitudinea increzatoare a celor din jur ma fac sa decid ca voi merge fara: 100% natural. Si nu e o reclama la iaurtul bio. :)
La ora 8 a.m dilatatia e maxima, cu toate astea Mihai nu pare sa se grabesca sa iasa, mai are el ceva de facut acolo. Aflu la final ca era cu capul in jos (prezentatie craniana), dar cu fata in sus. Asa ca ii ia ceva vreme sa se puna in "block starter". "Rabdare, lasa-l sa vina cand vrea" sunt incurajarile pe care le aud.
Him, nici o graba? Nici o panica? Nici o occitocina bagata cu forta in vena? Nici o aluzie la stres fetal? Ce-i drept inimioarele bat linistite in ritmul in care trebuie sa bata.
Si pentru ca undeva stiam ca va veni la fel ca Ana, Mihai se naste la ora 11.20 a.m (n.a. Ana s-a nascut la 11.25 a.m).
O nastere care a inceput atunci cand am zis eu ca trebuie sa inceapa, o moasa care nici macar o data nu m-a impins ci doar m-a mangaiat, o sala de nasteri unde canta muzica si o echipa de medici care glumea in timpul asta si povestea. Muzica? Pai era ceva ca in Tom&Jerry.
Radu, ca si frate-su privea viata in sus, doar ca el nu a mai apucat sa se intoarca. Asa ca drumul lui a fost lent. Din nou am auzit" Lasa-l sa vina cum vrea el". Si aceeasi echipa de medici rabdatori.
O doza de glucoza, sa prind putere si multa rabdare.
Glumeam la un moment dat, atunci cand puteam sa respir, zicandu-le " Nu-l trage cineva de par afara?" . Raspunsul nu a fost incurajator: " Nu se poate, ca asta nu are par" :) :).
Dupa 45 de min, Radu isi face si el aparitia in lume cu un plans puternic pe care l-a pastrat si acum.
O nastere lunga, dar cu doi copii de nota 10 (scor APGAR). Doi copii care mi-au fost pusi pe piept imediat dupa nastere, doi copii pe care am putut sa ii mangai de la inceput si sa stiu ca a meritat tot efortul celor 7.5h de travaliu si 1.5 h de nastere efectiva.
O nastere de care, in ciuda durerii, o sa imi aduc aminte cu placere, pentru ca a urmarit cursul normal al naturii. Si sistemul asta al nostru e dus la perfectiune.
Baietii in parametri, ca doar suntem sportivi suna cam asa:
Nastere 38.2 saptamani
Greutate la nastere: 2750g (Mihai) si 3060g (Radu). + 15kg (Elena)
Greutate la externare: 2600g (Mihai) si 2800g (Radu). + 4kg (Elena)
Greutate la 3 saptamani: 3420g (Mihai) si 3450g (Radu). + 2kg (Elena). Alimentati exclusiv la san.
Acum suntem acasa 5, e casa plina de omuleti si multa bucurie. Am o Ana care i-a primit cu bucurie, care la canta "un elefant se legana" si care ma ajuta cu de toate. O Ana care (deocamdata ) nu simte ca a pierdut ceva, ci ca a castigat ceva. O Ana care mi-a spus ca eu "o inteleg" cand e suparata si geloasa. Si care se bucura de aceeasi dragoste ca inainte.
Foto: my 3 angels
Foto: My 4 angels
Si acum, sanatate sa fie caci aventura merge mai departe. Mai multi pasi pe carari de munte si o lume mare care ne asteapta.
Am inceput asa......caci e bine sa incepi devreme sa ai timp sa vezi si sa te bucuri....
Foto: Prima tura Valea Cernei 13 iunie (~ 2 weeks old)
Foto: Prima tura Cascada Vanturatoarea 13 iunie (~ 2 weeks old)
Foto: Prima tura Cascada Vanturatoarea 13 iunie (~ 2 weeks old)
Foto: A doua iesire Valiug 20 iunie (~ 3 weeks old)
Hai Hoinariiiii! de abia astept un ProPark adventure in echipa cu ei.....
Postări
