Jurnal de la capatul lumii - 5

Derawan.

Cam asta e cel mai "capatul lumii" unde am ajuns noi 3.

In 2 am mai fost cu Elena undeva si mai izolat - cel putin la vremea respectiva - cand am incercat sa urcam pe Lenin in Kyrgysthan.

Locul acesta (adica Derawan) l-am ales ca multe alte lucruri - pe principiul lui "cel mai". Adica sa fie la ceva si el "cel mai" sa ma pot lauda cu ceva. Cum locuri mai izolate erau de fapt si in Indonesia, dar Elena a zis ferm nu, am cazut cumva la pace cu asta.

Prin asta se poate înțelege ca a obosit sa ma contrazică, nu ca i-ar fi convenit ca mergem cu Ana într-o zona asa de izolata.

Derawan e de fapt un arhipelag aproape de coasta Kalimantanului care cred ca acuma câțiva ani a avut un boom turistic. Sau cel putin au încercat sa aibă.

Insula principala e foarte mica. Asa de mica încât comunitatea locala nu a avut loc sa construiască în interior si s-au dezvoltat lacustru, construind locuințe pe apa și pontoane lungi care merg mult în apa.

Toata insula arata de fapt ca un păianjen gigantic.

Cama asa arata un brat a "paianjenului" din Derawan. Foarte repede ne-am dat seama ca momentele de glorie a insulei au apus de mult. Asta daca le avusese vreodata.

Cazarea o gasisem de acasa - rar facem din astea, dar tinanad cont ca zona era mai "speciala" am zis sa avem undeva unde sa dormim macar in prima noapte.

Nu mai locuisem niciodata intr-o casa lacustra. Nu ca asta in sine ar fi ceva extraordinar. Ce era deosebit aici, era ca ieseai efectiv din camera si sareai in apa sa faci snorkelling. Era mai bine sa nu te intrebi inainte de a face baie , unde sa duce cacatul si pisatul din acele locuinte lacustre. Daca totusi te intrebai, te puteai consola cu faptul ca nu mai sunt alti turisti si ca oceanul e mare.

Primul lucru pe care l-am facut a fost sa fac o tura de snorkel in fata casei. Ana nu s-a lasat convinsa sa intre in apa.

Si aici reciful arata jalnic comparativ cu Amed. Lipsit de culorile alea vii, lipsit de bogatia de acolo. Pesti sunt, sunt colorati, dar trebuie sa cauti dupa ei.

Optiunile pe insula in afara de snorkel erau destul de reduse. Satul avea vreo 500m liniari si acolo nu se intampla nimic.

Foarte curand, de la extrema : "Suntem Robinson Crusoe" am trecut la "Ba, Robinson Crusoe avea o viata de tot cacatul"

Adica destul de repede nu mi s-a mai parut nimic extraordinar in a fi asa de izolat de lume. De absolut tot ce inseamna lume. Aproape ca ii dadeam dreptate Elenei ca suntem prea la capatul lumii aici. 

Cum aveam o gramada de timp la dispozitie am tot filosofat referitor la tema asta. Concluzia e clara cel putin pentru mine: nu sunt facut sa traiesc izolat. Mie imi place inghesuiala, imi plac micile si marile comoditati cu care m-am obisnuit si pe care chiar nu vreau sa le schimb. 

Ca sa ma simt rebel, ma pot retrage 2 zile in munti si sa am impresia ca sunt un Rahan modern. Dar pe perioade lungi, viata asta sihastra nu mi-ar placea.

Cum pe insula nu se intampla nimic, dar aboslut nimic, oamenii aveau mult timp liber. Astia probabil chiar mai mult ca majoritatea asiaticilor in general.

Daca cu snorkel-ul nu se impaca, am fost cu Ana la plimbare. Multitudinea de resort-uri in paragina in lumina soarelui de tropice si a caldurii molesitoare, toate asezonate cu un cer albastru fara nor sau orizont, nu faceau decat sa accentueze starea de solitudine.

 Unul din momentele fericite. Cele mai putin fericite erau când trebuia sa intre în apa.

Acuma afara ploua și sunt 2 grade în Timișoara. Acuma acolo e la fel ca în poza de mai sus. Probabil doar norii sunt aranjați altfel. Dar cumva tocmai faptul ca acolo tot timpul, totul e exact la fel face locul acela cel putin straniu.

Nu știu de ce, dar poza asta îmi amintește de una din picturile lui Dali (evident ca nu știu care ca nu am reținut vreodată vreun nume de pictura în afara de "Car cu boi" și aia pentru ca era într-un context porno. Si Mona Lisa. Dar probabil pentru ca era într-un context porno cu "Car cu boi". Si Venus din Milo. Dar aia nu era pictura. Sa ne oprim totuși.)

Ținând cont de cum va arata viitorul Hoinarilor în curând, poza asta e de fapt de actualitate. De fapt premonitorie as zice.

Prima zi s-a scurs ...încet de fapt. Dupa ce am înconjurat insula de câteva ori, am  făcut câteva ture de snorkel am trecut la căutarea unui loc de mâncare.

Optiunile nu erau foarte vaste. Conditiile de igiena se apropiau de limita pe care eu o suportam. Adica treceau cu mult de orice limita suportata de Elena.

Unde ne-am oprit într-un final - la una din cele 4 opțiuni disponibile - era un mos care chiar vorbea putina engleza - o raritate pe insula. Am cerut un peste si m-a rugat insistent sa merg cu el în casa pentru a alege pe cel care sa îl gătească.

Am zic ca uite ce gest de curtoazie frumos. Casa era chiar mare tinand cont cat era insula de mica. In spate era bucataria intr-o incapere super intunecata si mirosind ca ciorapii mei dupa 2 zile de alergat pe munte. Pe ploaie. In bocanci. Cu ciorapi de lana. Neschimbati de o saptamana.

Intr-o galeata cu ramasite de gheata rosie si intr-o baie de apa amestecata cu sange, stateau niste pesti. Mandru, mi i-a aratat si mi-a zis sa aleg unul.

Fiind intuneric banuiesc ca nu se vedea oripilarea. Am ales unul la intamplare.

Omu' meu il ia de acolo.

...Si il pune fix pe podea, ia un topor ii taie capul si se apuca sa ii scoata matele acolo.

I-am recomandat Elenei sa manance ceva vegetarian.

Oricum meniul era incredibil de sarac si pestii uluitor de prosti la gust.

Dimineata mancam intr-un loc, la pranz si seara schimbam.

Prima seara lacustra a fost..umeda. Abia am dormit din cauza umiditatii. O fi fost si pentru ca dormeam pe apa si pentru ca eram la tropice.

Dis de dimineata avem planificata prima tura in zona. Cum ziceam Derawan e un arhipelag din 6 insule cu "capitala" Derawan. Fiecare din celelalte insuel reprezentau insaun obiectiv turistic in sine.

Prima pe care am decis sa o vizitam e Kakaban. E vorba de un atol unic in lume. Lacul interior nu mai comunica de ceva zeci de mii de ani cu oceanul si meduzele care lociau acolo au ramas captive. Singure si plictisite au continuat sa se tot futa. Pana cand au umplut tot lacul cu semenii lor.

Asa ca acuma acolo exista o populatie de meduze unice lume. Ca sa fie treaba treaba, de-a lungul timpului au devenit neotravitoare. Nu de alta dar fiind singure in lacul ala nu mai aveau de cine sa se apere asa ca au renuntat la acul otravit. Chestii de evolutie si adaptare. Natura are tot timpul solutii.

Asta pentru cei panicati cu incalzirea globala. Omenirea nu va disparea. Poate doar o parte, dar cine are nevoie de 7 miliarde de exemplare ? Ceilalti se vor adapta...

Gazda noastra s-a ocupat si de barca. Avem un ghid care e mai punctual decat cere codul asiatic si care ne preia la prima ora.

Barca... Nu poate fi numita barca. Colacul de inot al Anei prezenta mai multa incredere. Era o chestie mica, ruginita si putreda. Care prezenta la fel de multa incredere ca vei scapa cu viata din ea ca dintr-o ghilotina ruginita. In ambele cazuri mori. la ce dracu mai trebuie sa fie si ruginita ?!!!

Ne "imbarcam" si pornim. Ghidul habar n-are de engleza.

Iara ma simt dca Magellan. Ca si Cook. Ca si... Ma pricep la prognoza pe mare ca la fizica cuantica. Ii arat la ghid norii aia mari de la orizont. Se utia la mine ca exact toti asiaticii pe care i-am intalnit vreodata: cu ochi mari, rotunzi si tampi si zambind continuu. Da, astia au ochii rotunzi, n-am gresit eu.

Apar si valurile. Mici si poznase la inceput. Si sa bata vantul. la incepu o briza draguta.

Si valurile s-au facut mari si haotice. Si vantul a inceput sa bata din toate partile.

Insula era la nu mai mult de 1km in fata. Dar chestia in care eram noi nu mai avea forta sa inainteze prin valuri si vant. Asa ca in cel mai bun caz stateam pe loc.

Asta daca nu eram aruncati in continuu de pe coama unui val, in grioapa dintre ele si dupa aia pe coama altui val. Barca a inceput sa se indoaie. La propriu. De scartait scartaia de la inceput, acuma se si indoia.

A fost primul moment din viata in care m-am simtit total neputincios. Eram blocat aici. Tot timpul am o idee, o solutie, ceva. Chiar daca ceva tampit in 90% din cazuri, dar macar ma gandesc la ceva.

Aici, eram pur si simplu blocat.

In mod normal as fi putut cumva inota pana la mal. Dar pe vremea asta era exclus sa inaintez macar m. Si ar fi trebuit sa o car si pe Ana. Adica macar pe Ana. In teorie Elena inaota mai bine ca mine. Ca ea macar a fost la cursuri.

Asa ca am ramas cu privirea pironita in gol asteptand. Ceva...

N-as defini ca frica senzatia. Dar cu siguranta nu prea imi mai venea sa fac glume. S-a termniat si benzina cat se lupta barca sa stea pe valuri. Asta avea ceva canistra asa ca macar mai puteam supravietui un timp.

Telefon n-avea la el sa cheme ajutoare (asta am incercat de vreo cateva ori sa il fac sa inteleaga).

Asa ca stateam....

Fazele alea din povesti ca atunci cand iti simti sfarsitul aproae ai tot felul de trairi sunt aberatii. Adica de obicei se intampla repede si nu ai timp de ganduri marete.

Acuma am avut peste o ora de meditat la viata si la moarte si la alte chestii.

Singurul gand care imi trecea persistent prin cap era sa il omor pe idiotul asta de ghid. Al doilea era ca daca prin minune scap de aici il omor si pe ala de l-a trimis sa ne duca cu gaoacea aia.

Vantul si valurile ne-au purtat cumva catre un golfulet unde valurile nu bateau asa de tare. Si de acolo , mergand pe langa tarm si evitand astfel valurile mai mari din larg, am ajuns la pontonul de pe Kakaban.

Maine continuarea, ca Ana trebuie sa ajungă la engleza. Macar sa poată sa înjure corect gramatical când mai ajunge în asa situații.