Hai!

Data: 19.07.14
Participanti: C.S. Tibiscus
Locatie: Lugoj
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii

Max Ausnit - concursul de ciclism de sosea de la Lugoj. Concursul pentru care multi se antreneaza un an de zile - din pacate nu sunt foarte multe evenimente de acest gen inca la noi. Concursul care prin cuantumul premiilor ii strange la start pe cei mai buni.

A fost ... a fost cel mai fain concurs pe echipe de la 7500 incoace. Fiindca ciclismul de sosea e eminamente un sport de echipa.

6.00 - trezirea. Am fost de cu seara la Dan pentru a stabili strategia de echipa. Pana la urma, dupa 4 ore am reusit sa bifam doar un ceaun de gulas foarte bun si niste beri.

6.30 - plecam sa il luam pe Bobi. Am exact aceeasi stare ca de vreo 10 zile incoace. O sfarseala si o stare de neputinta. M-a apucat dupa un week-end in care am tras tare si a culminat la o tura de tempo. De-atunci abia mai pot urca scarile.

7.45 - ajungem in zona de start. Pentru mine e clar ca cel mult pot incerca sa o ajut pe Elena ducand trena. Dar nici de asta nu sunt convins.

8.20 - descoperim ca am uitat plasa cu mancare asa ca acuma Elena mananca batoane Sponser si eu o banana. Eram totusi convins ca nu o sa fie foarte greu daca trebuie doar sa ajut.

9.00 - O ultima tura de incalzire cu Elena pe centura. Starea de neputinta e tot acolo unde a fost de ceva timp. Sunt destul de speriat, ofticat, blazat.

9.30 - Startul in turul de onoare prin Lugoj. Dan vine si zice ca o sa mearga cu Elena. Inceputul planului.

Dan a fost "creierul" strategiei. In plan mai e Grosu si cu mine. Ocupam locuri destul de avansate la start.

10.00 - start Max Ausnit 2014.

Dealul Viilor e portiunea cheie. Urcarea de la inceput unde se zice ca daca reusesti sa te tii de elite, poti termina cu ele. Noi avem alte planuri. Sa "pierdem" cat mai putin aici. Catararea categoric nu e punctul forte. Si asta e foarte ciudat tinand cont ca diametral opus stau lucrurile la MTB...

Dan merge o pedala in fata Elenei. Eu flanchez pe dreapta. Elena trage. Eu incerc sa ma conserv. Stiu traseul si in vis, stiu ce va urma.

Pe urcare am doborat 3 concurenti. La propriu. Am simtit ca imi intra in roata spate. Ajuta si MTB-ul la ceva... Am reusit cumva sa raman pe bicicleta. Astia s-au prabusit in spate. E unul din aspectele de care mi-e frica la sosea. Vin multi care merg pentru prima data in  pluton. Franeza, accelereaza sau  trag de ghidon.

Tot pe urcare am realizat ca o sa fie o cursa de urmarie. Ca de obicei. Adica am depasit deja ceva fete. Si in fata mai sunt destule.

Dan conduce tot jocul. Eu stau doar in paralel cu Elena. El incearca sa impuna ritmul. E greu - n-are de unde sa stie care e optimul pentru Elena. Prea tare? Se va taia mai tarziu. Prea incet? Pierzi contactul cu cele din fata si nu mai poti recupera.

Pe prima bucla de la Poganesti s-a "lipit" o fata de noi.

Ciclismul de sosea e un sport de echipa. Indiferent de echipa. Acuma ea era in "echipa" cu noi. Asa de "in echipa" incat mergea la trena lui Dan sau a mea mai bine ca Elena. N-aveam ce-i face.

Ciclismul de sosea e un sport de echipa - cine crede altceva habar n-are de sportul asta.

Pe a doua bucla noi am avut noroc, ea ghinion - probleme tehnice. Intre timp am inceput sa culegem alti concurenti si sa ne incropim noi un pluton. Problema era ca in plutonul asta un singur om ducea trena - Dan.

Urcarea prin padure aduce din nou in prim plan neputinta mea. Incep sa gafai ca dupa 200km de forta. Ceva e in neregula rau de tot undeva prin mine. Aici ma chinui sa nu-i pierd pe Dan si Elena.

Dan a incercat sa determine ritmul optim. Sa nu forteze, sa nu lase pedala. Elena statea cuminte in spatele lui. Eu in continuare in paralel.

Se termina si bucla si au urmat cele doua "gaturi". Nici o schimbare in dinamica cursei. O lasam pe Elena pe urcari sa fie prima pentru a nu o forta sa tina alt ritm. In varful catararilor treceam imediat in fata si duceam trena.

Un rol important a jucat masina tehnica. Almajan, Emil si Anne sun acolo. Umplu bidoanele cu apa si ni le schimba din mers.

Ne apropiem de national. Pentru prima data Dan imi face semn sa trec in fata si sa ajut. Aici am facut morisca cu Dan. Si ritmul a crescut impresionant. Am mers foarte bine pana in national, cei cativa km pe acolo si dupa aceea catre Surducu Mic.

Am ajuns un concurent - acesta a vrut sa intre si el la noi in pluton. Ocazie cu care mi-a taiat calea. Ajuta si MTB-ul la ceva...Eu am reusit sa raman pe bicicleta desi eram undeva pe camp la propriu. Pe cel din spate l-am vazut plonjand acrobatic in cap intr-un sant.

Saua stramba, secunde pretioase pierdute de Dan si Elena ca sa vada ce s-a intamplat. Nervi...

In Surducu Mic, Dan creste ritmul. Se simte. Primim si informatii din masina tehnica.

Am trecut de mult de mijlocul concursului. Tot Dan se ocupa de toata strategia, de tinut ritmul, de comunicat cu masina tehnica. Destul de rar trec in fata si imi dau seama ca fie merg prea repede, fie prea incet. Asa ca il las pe Dans sa dirijeze.

Urcarea de la Nadrag. Aici am ajuns-o si depasit-o pe Ioana. Avem deja un card destul de serios in spate, card pe care l-am construit in peste 30km. Pe urcare o lasam din nou pe Elena singura pentru a nu-i strica ritmul.

Elena nu coboara - se teleporteaza. De fapt toate coborarile le-a facut incredibil de repede.

Mai sunt 30km. E timpul sa fac si eu ceva. Pana acuma Dan a dictat totul timp de 60km. Cu 2km inainte de capatul coborarii trec la trena. Mancasem pe urcare. Stiam ce urmeaza....

Aici am dat tot. Cum n-as fi facut daca mergeam pe cont propriu. Aici mi-am amintit ca noi am fost tot timpul o echipa. Si ca trebuie sa trag pentru echipa.

Sunt la trena. Elena e fix in spate. Ceilalti ne secondeaza. Din pacate nu pot ajuta. Sau mai bine zis nu pot ajuta cum vreau eu. Asa ca prefer sa duc eu trena pana imi explodeaza capul. Dan e in spate si imi dau seama ca ceva nu e in regula. Ne-a carat dupa el 60km. Are crampe acuma. Asa ca trebuie sa trag cam singur.

Kilometrii zboara. Am tras aici ca dementul. Ca de sfarsitul lumii. Urcarea de la Crivina. Coborarea si intersectia de la Criciova.

Mai sunt 15km. De plat. De vant de fata.

Din masina tehnica ni se spune:

2.30! Doua minute si 30 de secunde in spatele lui Suzi. La sosea e foarte mult.

Am pus capul in piept si am tras.

Elena e tot timpul cu roata in dreptul pedalei mele. E clar ca e mai odihnita si ca ar merge mai repede. Ba chiar trece si la trena. O trimit inapoi. Mai e mult prea mult pana la final si trebuie conservata fiecare picatura de energie.

Unde e Dan?!!!! Incep sa simt cum vin crampele. Si imi dau seama ca las ritmul. Ma ridic din cand in cand in pedale ca sa mai castig putina viteza.

Aici nu se pune problema daca Elena poate sa tina ritmul. Problema aici se pune daca eu pot duce suficient de tare.

Masina tehnica: 2 minute!

E greu de explicat ce efect avea asta asupra mea. Castigam secunde. Incet, dar inaintam.

Deja de mult a disparut neputinta. Ficatul s-a resorbit undeva. Nu mai exista neputinta. Esti un pion intr-o echipa. Eu asa am fost invatat sa gandesc. Si stiu doar ca trebuie sa trag pentru echipa.

Dan face ceva magii. Stim de la masina tehnica ca Grosu e in fata. Inteleg ca "ne asteapta". Il gasim pe la Tapia. Se pune la trena si viteza creste imediat. Dan e din nou in joc si el.

Acuma e Grosu, Dan si Elena in fata. Eu mi-am facut datoria. E timpul sa ma retrag. Mentin totusi contactul cu ei pe cateva contrapante si sunt in spatele lor la intrarea pe centura.

O vedem pe Suzi in fata. 300m.

Si de aici a fost ca-n filme. Ca in povestile ce o sa le spun peste ani la bere. Si o sa ni se lumineze iara ochii cand ve vom aminti.

N-a fost Turul Frantei, n-a fost Campionatul Mondial. Dar pentru noi acele cateva minute pe centura Lugojului au reprezentat simplu "fericirea".

Dan duce din nou ca nebunul trena impreuna cu Grosu. Eu sunt in paralel cu ei.

Si uitat demult undeva in subconstient a venit strigatul de lupta: "Hai!!!!!!!!!"

"Hai acuma!!!!!!!!!!"

De mult nu s-a mai auzit. De pe vremea cand se nasteau "Hoinarii". Cand in aceea echipa ne incurajam unul pe altul cu "Hai Hoinarii!!!" atunci cand greul parea insurmontabil.

Si azi pe centura Lugojului s-a auzit acel "Hai!!!!".

Cand lumea toata se face mica, mica. Cand totul din jur se estompeaza si cauti ultimele farame de energie. Cand tragi manat de respectul fata de echipa, de faptul ca faci ceea ce iti place. E momentul tau de glorie - mic, insignifiant poate pentru altii. Dar cel mai important pentru tine.

Pe pod am mai avut forta sa trag un pic. A fost concursul in care am repetat de cele mai multe ori : "Nu mai pot !". Nu era un vaiet, era o concluzie rece. Am tras efectiv pana cand nu s-a mai putut. Foarte rar fac asta. De obicei mai am rezerva aia care poate fi activata prin motivatie. Acuma am tras pana la capat.

Din varful podului Dan a strigat si el. Si de aici s-a dus el cu Elena.

In fata se vede poarta de finish. Eu mi-am facut datoria si am iesit din joc. De departe, ca un spectator am asistat la ultimele secunde:

Dan si Elena au atacat pe stanga, mascati de motocicleta arbitrului. Suzi nu a mai apucat sa ii vada la timp si totul a fost jucat cu cativa metri inainte de finish.

Elena a terminat pe doi la general si doi la categorie.

Dar povestile abia acuma incep. Acolo nu am castigat locul 2 la un concurs de sosea. Acolo am castigat niste amintiri nepretuite. Niste povesti pe care le vom spune de-acuma de nenumarate ori. Poate de fiecare data cu alte mici inflorituri. Si care ne vor tine uniti ca prieteni multi ani de-acuma inainte.

A fost o munca de echipa care nu se poate povesti. Si daca vei aculta povestile fiecaruia asta vei afla: fiecare nu-si aminteste ce a facut el. Ci ce au facut ceilalti pentru ca echipa sa mearga. Ramane respectul si prietenia fata de cei care "au muncit" acolo.

P.S.:
Ba, ce-am tras pe portiunea asta :) !!!
http://www.strava.com/segments/6783158?filter=overall

Copilul

Barbatul se grabi catre birou. Vroia sa ii arate ceva pe calculator tatalui sau. Biroul se afla la capatul unui coridor lung si intunecos. Ca o anticamera spre o alta lume. Isi amintea ca tot timpul a fost asa. Lung si intunecos.

Deschise usa de la birou si pasi inauntru. Primul lucru pe care il simti a fost mirosul. Era mirosul unui alt timp. Unul ce a apus.

Prin geamurile mari, acoperite de perdelele grele intra lumina calda a dupa-amiezii de vara. Mici particule de praf dansau in razele de lumina filtrate prin perdele. Mirosea a praful de pe sutele de carti din biblitoeca ce acoperea jumatate din peretele dinspre strada. A fotoliile aproape la fel de batrane ca si el insusi.

Era un miros pe care si-l aminti brusc. O mireasma prietena, pe care o inhalase de atatea ori in trecut. De care isi amintea cu placere si nostalgie si care ii lipsea.

Ramase impietrit in usa. Si atunci il vazu.

Un copil de vreo 6-7 ani. Mic de statura, cu niste ochelari cu o rama hilar de mare pe nas. Costeliv, cu parul tuns scurt, statea tolanit intre biroul masiv si unul dintre fotolii. Copilul statea pe jos, rezemat intr-un cot, iar razele de lumina ii cadeau fix pe cartea pe care o citea.

Barbatul il privi curios. Il recunoscu. De fapt, se recunoscu. Dar de la distanta a 3 decenii il privea ca pe un strain pe acel copil.

Il vedea plimbandu-se prin birou, alegandu-si alta carte din biblioteca si dupa aceea cufundandu-se in lectura. Il vedea plictisit privind in gol pe geamurile de la strada.

Ii vedea si visele. Acuma putea sa ii auda si gandurile. Dar totusi, parca erau ale unui strain. Il stia asa de bine pe micutul din birou, dar totusi nu se mai putea identifica cu el.

Putea vedea cum baiatul visa la tari indepartate, la aventuri, la mistere ce asteptau sa fie dezlegate. O cavalcada de vise se pravali dinspre baiat catre el.

El il putea vedea pe baiat. Baiatul nu. Si i se parea si firesc sa fie asa. Il mai urmari cu privirea o perioada. In timp ce il contempla, usor, insesizabil la inceput, decorul camerei se schimba.

Vechea canapea disparu. Odata cu ea si imaginea bunicii si a matusii. Mama si tatal se schimbara - imbatranira. Si totul era acompaniat de un cor de voci care cresteau si scadeau in intensitate, pe masura ce timpul se derula.

Totusi baiatul ramanea neschimbat, scufundat in lectura, sub aceeasi lumina dogoritoare de iulie. Putea sa simta cum pluteste in aer lancezeala. Si un aer de plictiseala si fatidic invaluia intreaga incapere.

Incet, foarte incet, baiatul isi ridica ochii din carte. Se uita curios la barbatul ce il privea din cadrul usii. Nu schita nici un gest. Pe fata i se citea doar o vie curiozitate.

Barbatul ii infurnta privirea pret de o clipa. Dupa care se sperie si cobora ochii.

La fel de repede se urca pe bicicleta si pedala nebuneste. Nu era timp de pierdut.

2223

Data: 28.06.14-29.06.14
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Moneasa, Herculane
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

2 Zile, 2 concursuri, 2 Hoinari, 3 podiumuri - ca sa nu va intrebati ce e cu titlul acela cifrat.

De-a lungul anilor am asistat la procesul interesant de evolutie a competitiilor: unul sau doua concursuri la inceput la care nu mergea nimeni pentru ca sportul inca nu devenise interesant. A urmat etapa cu la fel de putine concursuri la care mergeau sute de participanti-  lumea se desteptase si cererea devenise foarte mare. Acuma am ajuns in faza de supra-saturare. Peste tot au rasarit concursuri. Ai o panoplie de oferte saptamanale.

La Moneasa MTB am fost si anul trecut - un traseu foarte solicitant la proba lunga. Moneasa mai are o particularitate - strange multi "Intangibili". Imi place termenul asta mai mult decat Greucenii asa ca acuma abuzez de el.

Cu Dan Lupsa si Elena ajungem la Moneasa nu chiar asa de dimineata cum planuiam. Trec la ritualul pregatirii.

Aici o sa fac o paranteza lunga. Incepand de anul trecut am schimbat multe, incepand cu mentalitatea. Am trecut de faza "trebuie mers la concurs". De la iuresul acela in care singurul subiect de discutie era concursul urmator. Si mai ales am schimbat modul de a privi lucrurile. De la: "Gata, asta a trecut. La urmatorul o sa fie mai bine. Il uitam si ne gandim doar la urmatorul" acuma am ajuns la "bucura-te de fiecare moment".

"Am aflat" ca nu e un capat de lume daca nu merg la toate concursurile. Incredibil, dar comunitatea alergatorilor nu a sucombat fiindca eu nu m-am mai dus la alergari. Uluitor, dar lumea poate sa traiasca si daca nu scriu blog-uri saptamanale. Nemaipomenit, dar nimeni nu retine pe ce loc am iesit eu sau la ce concurs am fost saptamana trecuta.

Am descoperit ca sportul nu e o "munca". Ca il fac de fapt de placere. Si daca placerea lipseste, nu are nici un rost sa insist.

Asta pare o contradictie. Ca sa obtii rezultate e clar ca trebuie enorm de multa munca. Nu exista alta metoda. Dar tocmai faza cu obtinutul rezultatelor nu m-a mai interesat. Nu o sa ajung niciodata sportiv de performanta, nu imi traiesc existenta din asta.

Truismele astea se vand peste tot in cartile de duzina gen :"Cum sa fii fericit", "Cum sa ...nu stiu ce".

Dar cam asa am inceput sa vad eu sportul de vreun an si ceva. Chestia pe care o faci cu placere si cu pasiune si nu pentru ca trebuie. Am revenit la "radacini" : atunci cand o saptamana nu faceam nimic si dupa aia ma omoram in 3 zile. Ca asa aveam chef. Ca imi placea.

Am renuntat la aproape orice fel de antrenament sistematic. Ies la ture cand am timp. Cand am chef. Nu mai ies ""fiindca trebuie" , fiindca n-am strans suficienti kilometri sau fiindca am concurs in weekend. Uneori cand ies ajung sa ma plimb - in ziua aia nu am chef sau puterea sa trag. Asa ca ma plimb. Uneori trag ca dementul chiar daca a doua zi am cursa.

Am ajuns sa imi centrez toata filosofia in jurul conceptului de "bucura-te de ceea ce faci. Fa ceea ce-ti place."

Si atata am repetat chestiile astea incat acuma chiar cred in ele...

Revenind la Moneasa: ne-am asezat toti 3 la start la tura lunga. Elena nu are chef de tura scurta, vrea sa pedaleze. Eu vreau sa vad noul traseu.

Vremea e buna si Corrado - organizatorul concursului zice ca intreg traseul este uscat.

Destul de putini concurenti la tura lunga. Dar de calitate. Chiar au venit multi dintre "Intangibili".

Start Moneasa 2014.

De obicei dupa propozitia de mai sus in blog-uri urma descrierea luptei. Fie ca era o lupta de "supravietuire", fie ca era o lupta de acaparat pozitii. Era un razboi tot timpul.

Acuma nu mai prea am materiale de blog cu noua atitudine...

Prima urcare mi-a distrus strategia pe care o planuiam inainte de cursa : "Incepem foarte tare si o tinem asa pana la final".

Am inceput moderat si am cam tinut-o asa pe prima urcare.

Totusi cursa a avut o caracteristica definitorie si aparte : misoginismul. Sunt obisnuit sa fiu "cea mai buna fata" la MTB. Macar atat...

Aici inca de la start era una care a fost in fata. Am zis ca oricum se taie pe primii 10km de urcare. Nu s-a taiat si nici nu am ajuns-o. Pe prima panta serioasa eu am ajuns sa imping, ea mergea pe bicicleta.

Au fost in total 60.59km si 2400m diferenta de nivel care au curs dupa aceleasi coordonate: ea la 200m in fata si eu tragand la limita si incercand sa o ajung.

Pe parcurs am inceput sa depasim concurenti. Istvan Etele Demeter e un baiat foarte fain, un ciclist bun. "Norocul" meu a fost ca a facut o pana si nu m-a mai ajuns.

Cu Andreica am mers o portiune lunga de traseu. De fapt pot sa ii multumesc ca a impus ritmul acela draconic si m-a motivat.

Prima bucla - care corespunde si cu tura scurta - am facut-o in 1.43. Un timp foarte bun si daca mergeam la tura scurta. Stiu asta, dar stiu ca de fapt de aici incepe cursa.

A doua urcare am facut-o in forta. Dar distanta fata de Veronika (ca asa o cheama) ramanea neschimbata.

Din nou - coborarile sunt cele care ma ajuta sa castig timp. De la concurs la concurs am crescut enorm din punct de vedere tehnic. Imi place mult adrenalina pe care mi-o dau. Imi place ca reusesc sa le cobor acuma cu placere si nu cu teroare.

A treia urcare a fost criminala. Aici mi s-a rupt si pedala. Asa ca acuma trebuia sa pedalez destul de atent pentru a nu iesi pedala de pe ax. Un drum spart, foarte abrupt, dar pe care inca se putea pedala te ducea inapoi la 700m.

Aici a fost greu. A fost nevoie de experienta. De vointa. De Sponser. Am invatat ce sa mananc, mai ales cand sa mananc si cam cat.

Am terminat concursul in 4.28. Locul 3 la categoria de varsta.

Da, am luat bataie de la o fata. De 42 de ani.
(pentru mangaierea ego-ului, se pare ca numai eu nu stiam de ea. E din Ungaria si ceilalti cam stiau ce "poate").

Si fiindca blog-ul se inscrie in categoria filosofie de cartier - continuam. In momentele cand o sa mi se urce la cap ca sunt bun sau cand o sa revin la obsesiile dinainte, trebuie doar sa imi amintesc ca exista o Veronika de 42 de ani care ma intrece. Sau o Louise cam pe la aceeasi varsta care imi dadea si o ora la Iron Bike...

Si atunci o sa realizez (din nou) ca de fapt eu fac ce fac doar fiindca imi place.

Elena a avut parte de o pana exact la finalul turei scurte si a iesit din cursa. Mult mai grav a fost ca ea nu s-a bucurat aproape deloc de traseu  - coborarile au crispat-o, a cazut si la final era destul de demoralizata.

Revenim acasa in Timisoara. Duminica vrem sa mergem la concursul de XC de la Tapia - langa Lugoj. Seara in loc sa stau cu fetele, eu stau cu ciocanul, cheile si un ax de pedala care nu vrea sa se desfaca. Asa ca pentru mine concursul de maine pare compromis.

Dimineata suntem cu tot cu Ana si bunica la Tapia.

Hai mosule, hai ca poti! Sus piciorul tati!

Dupa ce am stricat cateva scule mai profesioniste in incercarea de a da jos pedala, am pus bicicleta pe foc.

La propriu. Am luat un aragaz de campanie, l-am aprins si l-am pus sub pedala. Dupa 15 minute si o racire brusca, pedala  s-a desurubat cuminte. Pot sa concurez si eu.

Intre timp a venit si Razvan cu Andrei. Acuma suntem o gasca mai mare care ne invartim in jurul masinii sub un soare dogoritor.

Traseul are 6.2km si noi vom face 3 ture. Diferenta de nivel 250m.

Plec intr-o tura de recunoastere. E o replica intr-un film care mie imi place foarte mult - Point Break:

"Sex cu zeii!!!"

Exact asa e traseul acesta. E incredibil ce au resusit sa faca Alin si echipa. Traseul a fost efectiv sapat de ei. Au muncit enorm si e nemaipomenit ce au reusit sa faca. Nu am suficiente epitete pentru a descrie cat de fain e acolo.

Ce e clar, e ca pe harta a aparut primul loc serios de antrenament la MTB destul de aproape de Timisoara. Probabil o sa ne facem destul de des veacul prin padurea de la Tapia.

Elena e si ea super incantata de traseu. I-a trecut putin din supararea de ieri si are in plan sa se dea bine si sa se bucure de traseu. Un plan excelent.

Am crezut ca XC-ul nu e de mine. E prea rapid, prea in forta. Ca o cursa de 100m la care se duce un maratonist. Asa ca eu m-am plasat la coada celor care luau startul.

Am incercat pe prima panta unde inca era loc sa depasesc si sa ma pozitionez cat mai in fata. Odata intrat pe single trail-ul din padure lucrul acesta este mult mai dificil.

 Elena pe una din vaile efectiv remodelate de Alin si prietenii lui.

La Tapia am coborat cum nu am mai coborat niciodata. Nu m-a prea deranjat nici ca placutele de la frana spate erau consumate. Eu am avut impresia ca nu am franat pe coborari.

La final, Elena a zis ca: "a iesit dopul". Ca s-a bucurat de fiecare moment de pe traseu. Si asta e cel mai important lucru.

Chiar daca e vorba de XC - e cu totul alt sport decat maratonul de MTB, singura asemanare e ca ai bicicleta la amandoua - totusi e vorba de 3 ture. Daca pe prima tura ma aflam undeva pe la mijlocul plutonului de concurenti, cu cea de-a doua tura lucrurile au inceput sa se schimbe radical.

Si nu pentru ca eu mergeam mai bine (prima tura a fost clar cea mai rapida) ci pentru ca o foarte buna parte din cei din fata au inceput sa mearag mult mai incet. E bun si antrenamentul de anduranta la ceva...

 Una din cele 2 rampe de pe traseu. Pentru a mia oara: Respect celor care au muncit la acest traseu superb.

 Concentrare. Nu imi imaginez cum arata traseul pe noroi. De fapt e si pacat sa vi si sa il strici cand e ud. Orcium, clar noi o sa venim aici in urmatoarea perioada pentru antrenament. Si tehnic si cardio.

 Pe a doua bucla am inceput sa prind din "Intangibili". Imi creasem (singur, e adevarat) renumele de mare catarator. Pe masura ce ma apropii de zona rarefiata a clasamentelor, realizez ca aia era doar fantezia mea. Aici dau peste adevaratii cataratori - aia care iti scot fumurile din cap. Aia care urca pe pante ireale cu o cadenta naucitoare. Si pentru care totul pare ca e simplu.

 Cert e ca in ultimele luni diferenta am facut-o pe coborari, nu pe urcari. As zice ca au fost ani de frustrari si lamentari. Urcam bine (sau asa mi se parea mie atunci), doar ca sa pierd totul pe coborari. Lucrurile s-au schimbat radical acuma. Coborarile (cat mai lungi si mai tehnice, cu atat mai bine) sunt locul unde pot recupera ceva fata de cei din fata.

 Pe Ovidiu l-am depasit tocmai pe una din coborarile respective. Am reusit sa intru in fata lui pe bucla 3, am urcat si panta dogorita, dar dupa aceea s-a dus. Si odata cu el s-a dus si locul 2. Mai e putin de munca. Nu mult...

Imi place mult poza asta. Findca stiu cum ma simteam atunci: eram 100% concentrat la cursa. Vroiam cu fiecare celula sa dau tot ce e mai bun. Era startul turei 3.

 Dupa privire nu s-ar zice ca imi placea. Hai sa spunem ca eram doar super concentrat.

 Una din printesele mele. Cealalta ne incuraja de la punctul de start. Mandria lui tata.

 "Gatul" : o panta foarte abrupta si nesimtit de lunga. Una din ultimele ture ale acestei biciclete. Au fost ani de zile in care am fost prieteni nedespartiti, am avut momente de deznadejde si de bucurie impreuna. Dar e momentul sa trecem la "roata mare". Pentru a ma apropia mai mult de "intangibili" nu se mai poate altfel.

Am mai prins si alti cunoscuti. In cercul de prieteni de antrenament cam reusesc sa fiu cel mai slab. Tin ritmul lor daca stau la trena, dar e clar ca sunt mai buni ca mine. Aici, in afara soselei, am avut si eu o sansa sa ii intalnesc pe traseu. Rica, Ovidiu, Madalin, Cotzo. Am tras. Am tras ca probabil ar fi pocnit heart rate-ul daca il aveam la mine.

Am tras asa de tare incat desi afara erau 1000 de grade la umbra am inceput sa simt transpiratia aia rece. Si sa mi se incetoseze privirea.Si sa simt iara durerea aia in tample.

Si cel mai important lucru pentru mine a fost ca am facut asta desi era cert ca nu ocup vreun loc fruntas. Toata cursa am fost convins ca sunt undeva pe locul 6 sau 7 - cunoscandu-i pe cei care au luat startul.

Am tras doar de placere - si poate ca aici la Tapia repetarea obsesiva a acestui lucru a devenit instinctiva. N-am tras pentru un loc, am tras fiindca am putut, finndca mi-a placut fiecare metru si fiecare secunda petrecuta pe traseu.

 Elena a trait la fel acest concurs. A luat locul 1 la categorie si 2 la general.

Astea sunt detalii care se uita. In schimb a venit la final debordand de un entuziasm de zile mari. I-au "iesit" toate coborarile, a zis ca a fost efectiv o placere. S-a simtit din nou bine in sa. S-a simtit sigura pe ea si s-a bucurat. Asta e ceea ce ramane.

Sincer, a fost o supriza totala cand am auzit in microfon ca Ovidiu e pe 2. Eu eram in spatele lui. Asta a insemnat locul 3 la categoria de varsta.

La fel ca in cazul Elenei, amintirea podiumului se va estompa. Dar va ramane amintirea unei curse dementiale pe un traseu uluitor. Cursa in care am tras cum rar am mai facut-o pana acum.

 Noi suntem Hoinarii. Si facem ce ne place si ne place ce facem. Asta ne face fericiti.

Habar n-am ce urmeaza. Acuma ma duc cu fetele mele in Retezat. Dupa aia...eu de mult nu imi mai fac planuri.

Dar parca as incerca nationalele... :)