Lord of the boards

Data: 18.02.12-19.02.12
Participanti: Elena, Alex, Florin S, Florin O, Andreea, Ilie, Bobi
Locatie: Parang
Poze: aici
Filme: http://www.youtube.com/user/Hoinarii

Am mai trecut in catastif inca un week-end fain de ski.

Parang e statiunea aia din Romania care ma contrazice : acolo chiar merg sa skiez. Din liceu mi-a placut sa vin aici.

Aici nu vin fitosii. Figurantii si "pitii" se opresc in Straja. Aici oamenii te saluta, cei de la instalatiile pe cablu sunt joviali, cabanierii sunt serviabili si bine dispusi. Preturile sunt normale in general. A...da si aici oamenii mai vin inca sa schieze - nu sa bea sau sa manance toata ziua si la final sa zica ca au fost la munte la ski.

Si aici ingheti pe un scaun care se misca  mai lent decat un melc obosit. Dar macar aici ai B-ul -si aia chiar e o partie faina.

Ne-am trezit din nou cu noaptea in cap pentru a ajunge din timp la scaun. Parcare civilizata inca nu exista la baza statiunii, iar in aia cu plata trebuia sa dau 40RON pe 48 de ore.  Adica parcarea e mai scumpa decat cazarea - asa ca prefer sa las masina la loteria de pe drumul principal - zona e renumita pentru tamponarile care au loc din cauza zapezii si a inghesuielii masinilor.

O sa urc cu Elena, Bobi si Oco pe schi-uri de tura pana sus in statiune.

Bobi e la prima tentativa - i-am dat schi-urile mele, iar eu ma dau cele inchiriate de la Nae (multam fain cu aceasta ocazie).

Din nou avem parte de o zapada ca in povesti. In Parang sunt destul de rare ocaziile in care se poate cobora decent pana la scaun. Si cu atat mai rare datile cand  "Zidul mortii" este  acoperit cu zapada. Acuma este una din acele dati.

Elena e deschizatoare de drum si noi o urmam cuminti.

In prim plan e Bobi care s-a acomodat foarte repede cu miscarea de la schi-ul de tura. In spate se vede pilonul de la viitorul telescaun care va face legatura intre cabana Rusu si statiunea Parang.

Cazarea o avem asigurata la o cunostinta mai veche: Steli. Lasam rucascii si pornim increzatori la deal catre Parangul Mic.

Vremea nu a mai tinut cu noi odata ce am iesit din statiune. O ceata destul de deasa ne-a cam taiat elanul. A inceput sa bata si un vant destul de "subtire".

Nu am mai inaintat mult prin marea alba si ne-am hotarat ca nu are rost sa continuam spre nicaieri. Ne-am dat jos pieile si ne-am retras catre baza telescaunului.

Coborarea am facut-o pe partia B. Initial am zis ca o sa fac cat mai multe urcari ca sa ma antrenez. Ho, mai da-l in mama sa antrenament. Nu o sa imi refuz placerea de a cobora pe o partie excelenta pentru un cacat de antrenament :). Aici Ilie in plin fuleu.

Partia era perfect batuta de ratrack. Nu erau multi oameni si dificultatea era numai buna pentru ca sa ne decidem sa facem cat mai multe ture pe aici.

La baza partiei se afla un teleski luuuuuuuuuung. Care costa doar 3 RON. Deci se poate... Am facut vreo 4 coborari pe aici si am simtit pentru prima data si in Romania ca  "a lucrat piciorul la ski". De partie.

Un dusman omniprezent si-a facut iarasi aparitia: frigul. Asa ca a trebuit sa plecam de pe B. Am mai coborat inca odata pana la telescaun. De acolo am facut o urcare destul de sportiva pana undeva deasupra statiunii si cam cu asta s-a terminat lumina primei zile de schi din Parang.

Parangul ne-a ramas in memorie si pentru chefurile pe care le prindeam seara la "Razvan". Localul exista inca si este la fel de primitor.

Betiile cu baietii din Petrosani, Rozalinda, bara, berile, tigarile... Faine week-end-uri am prins aici. Acuma atmosfera a fost foarte cuminte.

De la Razvan nu mai stiu sigur ce s-a intamplat. Cred ca mi-au otravit berea, ca altfel nu imi explic. Mai am cateva crampeie cum ca am fi ajuns la cabana Parang de unde am cumparat toate rezervele de bere, dupa aia am facut ceva cu un snowmobil... Unii au poze cu mine facand "ingerasi" prin zapada - minciuni si trucaje de cea mai joasa calitate.

Dupa aia cica am ajuns la cabana s.a.m.d....

Dimineata ne-a gasit la cafeaua de la vila Parang. Bobi a ramas asa de impietrit de cu seara - nu vrea sa ne zica ce a vazut.

Elena a avut in plan sa mearga pana pe Parangul Mic azi. A si ajuns impreuna cu Oco. Au mai facut o coborare pana la telescaun si inca o urcare pe schi-uri. Trebuie sa se mentina in forma.

Ilie a reaparut in peisaj dupa o perioada de absenta notabila.

Florin a zis ca azi isi ia placa de snowboard. Imi zic iara: da-l incolo antrenament hai sa ne distram azi ! Asa ca duminica ne luam amandoi placa si plecam sa facem sapaturi in partie.

Cu placa nu m-am dat niciodata, dar ma gandesc ca nu are cum sa fie foarte complicat. Ziua e scurta asa ca nu avem timp sa experimentam pe partiii de incepatori - pornim din prima catre telescaun.

Cam asa am invatat sa si schiez: m-am pus pe schiuri, am tipat si mi-am dat drumul la vale. Dupa vreo 3 ani de picaje am reusit sa schiez. Ce ma invatat de la schi acuma foarte multi ani: e foarte important sa ai tupeu si sa nu-ti fie frica ca pici. Oricum o sa pici.

Si am picat. Si iara ma picat. Si pe masura ce zburam ne dadeam tot mai repede. Picam in cur, nici macar nu apucam sa ne ridicam si picam iara. Prindeam viteza, habar n-aveam cum sa opresc dracovenia aia, asa ca   in lipsa de idei ma faceam cat mai aerodinamic - macar sa am viteza si sa pic artistic.

Neasteptat de repede am ajuns la telescaun. Amandoi intregi. A fost o adevarata surpriza (placuta). Dupa ce am vazut ca suntem in stare (sub o forma sau alta) sa coboram pana la telescaun - planul era clar: sa facem cat mai multe coborari .

La scaun era coada mare: asa ca buna parte din ziua de duminica am petrecut-o asteptand sa urcam. Cum ajungeam sus, ne luam placile si ne duceam pe B.

Pe partie situatia a fost mult mai dureroasa: prindeam viteza mult mai mare si cazaturile erau mai dureroase. De asemenea nu e totuna sa te infingi cu capul intr-o zapada afanata de 1m sau sa dai cu bila de o partie perfect tasata.

O saptamana am avut febra musculara de la ridicatul de pe jos. Flip flack-uri involuntare au fost cu nemiluita.

Bilantul zilei:

- 2 skiori daramati. Unul dintre ei chiar Bobi. La celalat am strigat disperat sa se dea ca eu nu stiu sa ma opresc. A crezut ca fac misto.

- decimarea fondului piscicol. Cu curu'. Am vazut ca ma indrept catre parau, ca doar nu sunt orb. Si ma tot duceam catre marginea partiei si catre parau. Totusi pot sa zic ca am fost de-a dreptul surprins cand am decolat. Am aterizat 3 metri mai incolo si  vreo alti 3 metri mai jos, cu curul in apa. A se vedea poza de mai jos pentru edificare.

- la finalul partiei unii s-au gandit sa isi parcheze masinile. De sub Loganul albastru m-au scos Florin si cu Elena pentru ca eu nu reuseam sa ajung la legaturi sa le desfac.
- mii de cazaturi.

- cea mai faina zi de iarna din sezonul asta!!!

Ne regrupam sus la cabana si de aici coboram toti pe ski-uri pana la masini. Pe drumul de intoarcere mai bifam una din locatiile clasice ale periplului in Parang: Hanul Bolestilor. Cu burta plina si drumul spre casa parca e mai scurt.

Apres ski

Data: 11.02.12-12.02.12
Participanti: Alternativii, Elena, Alex
Locatie: Muntele Mic
Poze: aici

Cel mai fain week-end din iarna asta (pana acuma).

De data aceasta aveam planul stabilit cu multe zile inainte: vom merge pe Muntele Mic la schi. In week-end-ul acesta se desfasoara si un concurs de schi : Cupa de Vest. Este vorba de 4 manse : 2 acuma pe Muntele Mic si celelalte 2 peste alte 2 saptamani in Semenic.

Ne strangem grup mare  - majoritatea e constituita de prietenii de la Alternative. Mai matinali decat in alte dati (vrem sa prindem startul concursului) suntem la baza telescaunului in jurul orei 8.30. Am venit cu Dan Lupsa pana aici - el continuand mai departe sa urce catre Cuntu-Tarcu.

Zapada e ca in povesti aici. Ne echipam si pornim (Elena, Mardale, Eugen, Oco, Marcu si cu mine) pe schi-urile de tura catre statiune. Initial ne-am facut probleme ca o sa inaintam greu prin zapada uriasa. N-a fost sa fie asa:  poteca era bine conturata si batatorita de catre snowmobile (au si ele utilitatea lor...).

O urcare care m-a stors de lichide (berile pe care le caram in spate in rucsac m-au vlaguit). Oricum, imi place mai mult urcarea asta decat cea din Valiug pana pe Semenic - nu am un motiv anume, dar asta mi se pare mai faina.

Datorita drumului bun, am ajuns repede in statiune. Deja de pe platou sa vedea o mare de oameni care isi astepta randul pentru a intra in concurs.

Dupa ce ne-am cazat la Bistra, ne-am grabit sa ne inscriem si noi. Azi are loc proba de slalom urias. Traseul a fost simplu (prea simplu). Eu am concurat cu schi-ruile de tura pentru ca mi-a fost lene sa le aduc si pe cele de partie, asa ca nu am prea prins viteza.

Concursul este organizat de Coco Galescu impreuna cu cei de la Prietenii Muntilor. Este laudabil ca se organizeaza astfel de evenimente. De asemenea este de apreciat ca s-a pus accentul pe participarea copiiilor - si au fost o multime de juniori acolo.

Dupa ce ne-am facut coborarea (Mardale, Gelu si cu mine) am continuat la vale catre baza telescaunului.

De fapt pe Muntele Mic nu vii sa schiezi: vii pentru apres schi. De schiat, schiezi prin padure pe sub telescaun, pe off piste. Prin ditamai pulver-ul (da, ma Marcu, mi-a placut si mie, recunosc).

Acuma erau toate conditiile pentru un schi perfect in afara pistei: troiene de zapada acopereau orice bustean sau copac cazut din padure. Puteai schia pe unde te taia capul. Magic.

Majoritatea au optat pentru coborarea pana la telescaun, urcand dupa aceea cu acesta (nu era foarte frig, nu batea vantul si fie vorba intre noi nici nu e scump).

Eu am preferat sa urc pe foci (acuma la final parca regret ca nu am profitat la maxim de pulver-ul respectiv ca sa fac cat mai multe coborari).

Elena coboara pe drum impreuna cu Oco si reusesc sa faca la coborare mai mult decat au facut la urcare - au trebuit sa impinga vartos din bete la vale din cauza zapezii.

Eu fac alegerea tampita de a cobora pe urmele de snowmobil,ratez o coborare frumoasa si o inlocuiesc cu una chinuita care ma deprima. Tot acuma imi re-amintesc ca schiatul pe partie nu are absolut nimic in comun cu free ride-ul. Bine, nici schi-urile de tura nu au prea multe in comun cu free ride-ul, dar eu doar pe astea le am.

Ma consolez ca macar o sa urc ca lumea. A doua urcare am facut-o complet singur. N-am tras mai deloc - deocamdata obiectivul meu e sa strang cat mai multe ore de efort continuu la munte. Nu conteaza la ce intensitate, dar e vital sa fac organismul sa inteleaga ca va trebui sa traga peste 4-5 ore (si la unele concursuri peste 24 de ore...). Si antrenamentul asta nu il poti face rezumandu-te la ora zilnica de sala sau la long run-ul din oras. Trebuie sa stai orele alea pe munte si sa faci efort continuu si constant...

A doua coborare m-am lecuit si am luat-o direct la vale prin mijlocul padurii. Superb. Folosesti copacii pe post de jaloane (e de preferat sa nu atingi portile totusi...) si cobori pe unde iti face placere. Cum schi-urile nu ma ajuta deloc (nici tehnica nu e complet de partea mea daca e sa fim sinceri), incerc sa stau cat mai mult pe cozi.

La baza ajung lac de sudoare si cu picioarele explodandu-mi - dar a fost cea mai faina coborare de anul acesta. Youpieee!!!!!

Urcarea a 3-a. De asta nu mai aveam nici un chef. Dar nu aveam nici bani sa urc cu scaunul (ca sa nu imi vina idei, nu am luat banii cu mine). Asa ca nu am decat sa urc.

Urcarea are 799m (de fapt are peste 800m fiindca la ultimii stalpi de fapt cobori). Urcarea asta m-am hotarat sa o fac repede. Nu cat puteam de repede fiindca mi-e teribil de frica de...frig. Si dupa ce ies in platou si nu mai sunt aparat de copaci, dau de frig si incep sa injur si sa ma enervez si sa inghet si sa devin neputincios...

A mers perfect pana la intermediar (vroiam sa urc intr-o ora... si acolo eram inca in grafic). Dupa care a venit ceata (la mine in cap, nu afara). Instantaneu mi s-a terminat bateria si am ametit. Cum senzatia mi-e prea bine cunoscuta, nu ma impacientez. Problema e ca daca stau sa imi iau portia de energie si lichide, pierd mult timp si nu ma incadrez in timpul pe care mi l-am propus. Acuma sunt deja pe platou si mai am sub 10 minute si destul de mult de urcat. Aici e momentul sa accelerez daca vreau sa fac o ora. Ma gandesc sa trag cat pot ca si asa nu sunt decat 10 minute amarate. Dupa primul fuleu m-am oprit ca se facuse intuneric (iarasi la mine in cap, nu afara).

Nu mai am ce face si trebuie sa ma opresc si sa ma energizez...Inghit un Twix intreg si jumatate de litru de apa. Si fac o ora si 10 pana sus. Uite, de aia nu imi plac grasanii...Imi mai trebuia energie pentru 10 minute, doar ca eu spre diferenta de ei nu am de unde sa o iau. Cand termin continutul din stomac, raman pe 0 barat fara nici un fel de resurse...

Seara ne asteapta cina pregatita la cabana. Ati citit blog-ul cu schi-ul la Soelden? Ala cu cantonamentul? Na, asta a fost diametral opus. Mese la ora fixa, bere, relaxare si distractie.

Dupa o cina copioasa (mai, la astia merita sa le fac reclama: la 80RON de persoana ai cazare si 3 mese pe zi. Mese care ma satura pana si pe mine, ceea ce zice multe. E vorba de cabana Bistra), ne regrupam la hotel Felix, unde are loc festivitatea de premiere a primei zi.

Culeg prima diploma (da ma, de participare...) si mai stam la o bere acolo. Mansa a fost castigata de Cristi Brecica, un prieten mai vechi.

Dupa Felix si dupa bere ne amintim ca am mai manca ceva. Asa ca ne deplasam pana la Cerbul unde dupa o a doua cina (cu berile aferente) dezbatem problema dezvoltarii statiunii impreuna cu patronul pensiunii.

Fiind vorba de apres schi, nu putem sa ratam discoteca. Atmosfera faina si colorata acolo. Doar ca ne-a doborat efortul de peste zi, asa ca dupa ce bifam prezenta si la discoteca, ne retragem destul de repede la culcare.

A doua zi nu mai suntem la fel de matinali - de fapt nu suntem matinali deloc. Luam micul dejun jos la restaurant (as putea sa ma obisnuisc foarte usor cu viata asta), dupa care ne reunim la un ceai, si deja e aproape ora pranzului.

Azi va fi mansa de slalom special. Este mult mai tehnica si mai serioasa decat cea din ziua precedenta. Cum pentru azi s-a anuntat cod galben de ninsoare, organziatorii se grabesc sa termine concursul inainte de inceputul ninsorii.

Asa ca raman cu Mardale si Gelu in zona startului.

Am reusit sa trec cu bine prin toate portile. La final nu stiu ce timp am scos sau ce loc am luat. Cert e ca nu am intrat in primii 15 clasati care au luat puncte si care au intrat in clasament.

Mardale si Gelu au reusit sa stranga puncte fiecare la cate una din probe. Trebuie sa imi iau revansa peste 2 saptamani pe Semenic

Miscarea spre dreapta, marca "Mardale".

 Je

Imediat dupa concurs am plecat cu Mardale si Gelu sa dezvirginam pulverul de sub telescaun. Si impreuna cu Lars si Miron. Baietii au reperat un "drop" cu o zi inainte si acuma merg sa il testeze.

Recunosc ca mie mi-a fost frica sa incerc sa sar, dar Gelu si dupa aia Mardale s-au incumetat. 

Amandoi au scapat cu bine, de fapt au fost 2 salturi foarte reusite - trebuie sa imi iau inima in dinti si sa incerc si eu.

Mai departe am dat-o direct la vale. Baietii chiar schiaza prin pulver - comparativ eu imi tin doar echilibrul. O placere sa ii vezi cum fac slalom printre copaci. 

O coborare excelenta (bine ma Marcu, nu trebuie sa jubilezi acuma - ti-am zis ca imi place, dar sa stii ca asta e pistol cu apa pe langa placa) la finalul careia m-am intalnit cu Elena.

I-am luat rucsacul si am pornit sa urcam impreuna. M-a intins serios - abia am reusit sa tin ritmul ei si la intermediar eram lac de sudoare. (Eu am dus rucsacul! asta e alta poza, asta ca sa nu carcotiti...).

In statiune mergem sa luam pranzul care ne astepta la ora 13.30 (mai, chiar as putea sa ma obisnuiesc cu huzureala asta). 

Am mai facut vreo 2 coborari pe partie (ocazie cu care am concluzionat ca e aberant sa platesti ca sa te dai pe partiile alea - singura salvare in zona e coborarea pe sub telescaun), dupa care am pornit spre masini.

Pe drum ne-am intlanit cu Horica si Calin si cu inca cativa, asa ca am strans un grup destul de numeros pentru coborare.

Frumoasa si ultima coborare - poate imi iau pentru anul viitor niste freeride-uri de tura. De fapt sigur o sa imi iau, e pacat sa iti bati joc de asa zapada cu schi-uri ca ale mele.

A urmat un drum superb pana in Timisoara. Efectiv iubesc sa conduc pe zapada, asa ca drumul Caransebes-Timisoara (acoperit complet de un strat consistent de zapada) a fost o adevarata placere.

 Vrum, vrum ! Ne vedem pe Semenic!

Povestea de seara

Data: 21.10.11-12.11.11
Participanti: Elena, Alex
Locatie: Tonle Sap, Cambogia
Poze: aici

Mai avem o zi inainte de a trebui sa ne intoarcem in Thailanda pentru a prinde avionul spre casa. Pentru aceasta ultima zi am decis sa vizitam imprejurilmile Siem Reap-ului.

Un punct de atractie il reperzinta satele lacustre de pe lacul Tonle Sap - asa ca ne lipim si noi la un tur pentru a vizita zona.

Asa-i ca asta se bate cap in cap cu ce am tot zis pana acuma? Nu lua tururi, numai turistii fraierii nu se descurca singuri...

Nu, nu se bate. Avem prea putin timp la dispozitie pentru tot ce vrem sa vedem asa ca singura solutie e sa apelam la un tur - ei au toate conexiunile deja facute si castigam timp.

De-a lungul zilei am intalnit destul de multe barci cu turisti care mersesera de capul lor, deci se poate - doar ca noi nu mai aveam timp.

Microbuzul, in care aerul conditionat iti dadea senzatia ca esti un peste pus la congelat, a facut o prima oprire intr-o piata locala.

Pentru ceilalti participanti la tur mare parte din ceea ce vedeau in piata reprezenta o noutate. Nu are rost sa ma laud ca noi am perindat prin piete similare aproape zilnic - aici am aflat destul de multe detalii care ne-au scapat pana acuma si pentru care ghidul local a fost foarte util.

Chestia asta e pasta de peste - un fel de pateu. Are cel mai pestilential miros pe care vi-l puteti imagina.

In fata tarabele apetisante cu fructe exotice.

In spate, resturile.

Masina de facut suc din bambus.

Sigur o sa imi fie dor de ei - chiar daca i-am barfit si boscorodit de-a lungul blogurilor.

Din piata ne-am deplasat pana intr-un sat de pe malul lacului de unde urma sa luam o barca.

Scene tipice din viata satului cambogian:

Buna scumpete! Vrei sa ne jucam? 

Daaaa! Nu te opri!

E perioada de inundatii - asa ca luam o barca care sa ne duca de fapt pana in punctul de unde... vom lua barca.

In mod normal am parcurge drumul respectiv cu o trasura trasa de vaci - acuma insa nu e posibil.

Barca ne asteapta si pornim catre satul lacustru.

Tonle Sap (asta e lacul pe care navigam acuma) - este o curiozitate a naturii.

Este cel mai mare lac de apa dulce din Sud Est-ul Asiei.

Si este singurul lac din lume care isi schimba directia in care curge: din noiembrie pana in mai, sezonul uscat din Cambogia, Tonle Sap se scurge in Mekong (confluenta are loc chiar in capitala Phnom Pehn - chiar acolo unde am fost si noi cazati).

Din iunie, datorita ploilor care umfla Mekong-ul, directia se schimba si de fapt marele fluviu se scurge in Tonle Sap.

Suprafata lacaului are variatii foarte mari tocmai datorita fenomenului prezentat mai sus: de la 2700km2 in sezonul uscat la 16000km2 in sezonul umed.

Lacul asta functioneaza de fapt ca un fel de supra plin pentru fluviul Mekong: daca apa nu s-ar scurge aici, probabil tot sudul Cambogiei si al Vietnamului ar fi lovite de inundatii groaznice in sezonul umed.

Pe malurile lacului locuiesc importante comunitati de pescari - o asemenea comunitate vom vizita si noi.

De la inceput trebuie spus ca daca sunteti in cautarea autenticitatii si a comunitatilor retrase nu e bine ales locul: canalele satului nostru erau strabatute neintrerupt de barci pline cu turisti.

Totusi zona mi-a placut foarte mult datorita particularitatii ei: am vizitat Venetia de 2 ori, dar aici oamenii chiar traiau PE si IN apa.

In apa de langa casa se spalau. 

Tot in apa aia se jucau copiii.

Din aceeasi apa adultii pescuiau.

Conditiile erau destul de insalubre - asta mi-a reamintit sa nu mancam supa sau peste la masa de pranz.

A doua parte a excursiei - parte pentru care am insistat in special cand am luat turul - a fost plimbarea prin padurea de mangrove.

Am fost preluati intr-o piroaga si dusi la padurea care se afla chiar la iesirea din sat.

Mi-a placut foarte mult padurea inundata - probabil si pentru ca este ceva diferit de peisajele pe care sunt obisnuit sa le vad acasa. Ca intotdeauna, noul si exoticul te atrag.

Ne-am reintors in sat pe un alt canal - asta e scoala locala. Comunitatea respectiva era mare.

O alta ciudatenie e faptul ca de fapt doar in anotimpul ploios satul arata ca in pozele de mai sus. Spre sfarsitul sezonului secetos realizezi ca aceste case sunt de fapt niste ... zgarie-nori inalti de 5-6 metri.

Odata cu retragerea apelor casele raman suspendate pe piciorange. Localnicii au observat de-a lungul timpului cu cat fluctueaza lacul si in functie de asta si-au dimensionat inaltimea caselor.

Cu plimbarea in padurea de mangrove turul s-a apropiat de sfarsit. Am refacut in sens invers drumul pana in Siem Reap.

Seara m-am delectat cu o specialitate locala: supa de sarpe. O comandasem de cu o zi inainte. Bucatarul a fost in piata sa cumpere sarpele proaspat "cules" din ... Tonle Sap (bine, poate e mai sigur sa nu ma gandesc la asta...).

Mi-a pregatit special o supa (de fapt era un ditamai sarpele cu putina zeama). Cum a fost? Pai ca si cand ai manca un pui care are oase de peste. N-a fost bun, n-a fost rau, n-a fost nimic deosebit. Dar asta n-ai de unde sa stii pana nu incerci. Si n-a avut absolut nimic scarbos.

Am facut o poza cu bucatarul - un baiat extrem de serviabil si de treaba.

Localnicii au o adevarata obsesie pentru karaoke. Acuma imi dau seama - normal, ei nu pot sa creeze nimic - doar sa copieze. Evident ca sunt innebuniti dupa karaoke...

A doua zi am pornit catre granita cu Thailanda. La granita am fost "jefuiti". Visa on Arrival costa 1000baht. Majoritatea turistilor aveau deja viza. Cand ne-a vazut balena grasa de la ghiseu ca ne trebuie viza, a tabarat pe noi.

In primul rand nu se poate plati decat in baht - pe care nu-i aveam. Si in toata vama nu exista unde sa schimbi dolari in baht.

Vama trebuie sa vi-o imaginati ca o strada lata, supra aglomerata unde se perinda de la ricse, biciclete, motociclete, oameni pe jos la autobuze poluante, masini rablagite si... un turist cu rucsacul in spate care cauta sa schimbe dolari pe baht.

Pana la urma am schimbat pe ascuns la un vames.

Dupa care balena ne-a inhatat foile, le-a completat si ne-a zis ca ne costa 1200baht. Sa te fut! (pardon, nici daca ar fii ultimul specimen de pe planeta asta n-as face asa ceva...). 200 baht ca ne-a completat ea foile. Da cine mata ti-a zis sa le completezi?! Bun, hai ca n-am de gand sa stau in vama restul vietii...

Odata intrati in Thailanda, am iesit de fapt din Asia. In locul strazilor inguste, pline de gropi si prafuite, am nimerit pe o ditamai autostrada plina de masini moderne.

Asta nu e Asia. Ambuteiajul de peste o ora de la intrarea in capitala Bangkok mi-a intarit convingerea.

Am oprit direct pe acelasi Khao Sahn pe care fusesem si acuma trei saptamani. Mai avem destul de multe ore pana cand urma sa decoleze avionul.

Strada asta e interesanta, cameleonica: se schimba in permanenta asa ca nu apuci sa te plictisesti. Intre doua ture intre capetele strazii, apareau tarabe noi, se retrageau altele, se deschideau magazine.

Pentru inceput am achizitionat suvenirurile. Personal mi-am cumparat o colectie de tricouri "smechere" - o sa le vedeti in pozele din vara.

Dupa care Elena si-a facut o frizura rasta. 

Ia uitati-va cum a iesit.

Uite o thailandeza care arata bine (cum sunt rautacios, sunt convins ca era corcita cu un european...).

Mi-am baut ultima bere in compania unui tinerel de 72 de ani insotit de o babaciune de vreo 18 anisori. Era spaniol si venea anual in concediu aici. Mi-a povestit de colectia lui de masini de acasa, de aparate foto si alte nimicuri. Fatuca statea cuminte si ne privea absent. Tinerelul s-a sculat cu greu de la masa si au plecat impreuna. Ciudata lume...

Sky train-ul ne-a dus inapoi pe aeroport. Excursia se apropie de sfarsit.

A fost o excursie incropita in graba, cumva in lipsa de idei. A iesit o aventura care isi castiga pe drept locul alaturi de suratele ei: Kyrgysthan, Peru, Indonesia...

Pana la urma ne-a facut mai multa placere sa revenim pe taram asiatic decat am crezut initial. Daca ar fi sa o caracterizez in cateva cuvinte: a fost cea mai relaxanta tura de pana acuma. Care a curs cumva cel mai natural.

Ce ramane la final? Raman amintirile - multe si frumoase. Ramane sentimentul pe care l-am incercat de la prima iesire peste granita: lumea asta e uriasa, suntem diferiti in mii si mii de feluri. Si placerea noastra e sa descoperim macar o mica parte din aceasta lume fascinanta.

Cu asta se termina seria povestirilor din Asia de anul acesta. Dar Hoinarii s-ar putea sa va zambeasca peste cateva saptamani dintre piramide si de pe malul Marii Rosii.