2x2

Data: 25.04.09-26.04.09
Locatie: Herculane
Participanti: Elena , Alex

Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/CuBicicleteleLaIzvoareleCeneiSiDomasnea#

Vineri dupa-amiaza am ramas doar noi doi. Plecam in familie:) catre Herculane si ne oprim la intersectia drumuriolor spre Cerna Sat si Baia de Arama (km27). Niciodata n-am fost prieten cu cortul (desi tot timpul il am in masina); mi-e lene sa-l fac si mi-e de 10 ori mai lene sa il impachetez dimineata; asa ca de cate ori am ocazia prefer sa dorm in masina sau direct sub cerul liber. Acuma alegem prima varianta - asa ca ne inghesuim in Mariuta si somn de voie.

Ziua 1:
Am mers la risc d.p.d.v. al prognozei: precipitatiile pareau ca se opresc fix in afara lantului carpatic (adica peste munte de unde eram noi). Stiam ca o sa fie frig, iar in combinatie cu ploaia ar fi reeditat turele din anii precedenti din zona.

Traseul ales a devenit un fel de traditie pentru noi - il repetam in fiecare an. Este vorba de circuitul: Valea Cernei-sat Godeanu-Closani-Izvoarele Cernei-valea Cernei.

Dimineata ne gaseste sub un cer rece si plumburiu care nu ne prea imbie la iesit din masina. Ne echipam, unii dintre noi se indoapa bine,Elena mai furgal, pregatim bicicletele si la 9.13 suntem gata de drum.

Nu o sa mai descriu peisajul pentru ca azi n-am chef de aberat prozaic; daca vreti sa vedeti cum e - faceti tura. Pana in creasta sunt 11km - ii urcam rapid in 54minute. Aici vine un drum dinspre varful lui Stan - cel putin pe bucata asta arata ca si cum ar merge cu bicicleta. De asemenea tin minte din toamna trecuta ca am nimerit pe un forestier inainte de Balta Cerbului care era marcat tot cu banda rosie. Tema de casa: de vazut daca pe creasta Muntilor Mehedinti exista un forestier continuu. Din pas coboram pana in Baia de Arama. Pe masura ce coboram vedem ca prognoza meteo a fost exacta: in Baia de Arama ploua subtire. Asa ca pornim din nou catre munte: Closani, barajul de la Valea Mare. Pana aici am mers pe asfalt asa ca am inaintat destul de repede. De la baraj se intra pe forestier. Urcam fara oprire pana in pasul care face legatura cu Valea Cernei.
De aici vremea e mai buna -lasam norii in Oltenia. Coboram pana in vale: e devreme asa ca mergem si vizitam izbucul Cernei -in aceasta perioada a anului este foarte bogat in apa.

Urmeaza portiunea care de obicei ne demoraliza deoarece aici ajungeam uzi si obositi.

Acuma nu e cazul nici de una nici de cealalta, asa ca drumul in jurul lacului Iovan este foarte placut. E...multa liniste aici. Sper sa nu refaca drumul in curand si sa ramana la fel cum e acuma cat mai multi ani.

La baraj facem o serie de poze: crestele muntilor din jur se reflecta in apa linisitita a lacului. De aici drumul coboara continuu pana la masina. Mai facem o oprire la intrarea in Cerna Sat pentru a vizita Cheile Corcoaia. 18km de forestier partial prafuit, partial noroios si ajungem inapoi la masina.
Am strans 118km. Doar ca anul acesta comparativ cu anul trecut inca mai putem sa ne bucuram: mancam pe malul Cernei, o baie si inainte de lasatul serii pornim catre Herculane.

Ramanem in continuare in 2: Pantani nu a mai venit. Dupa ce consultam o suta de harti hotaram sa dormim undeva in Domasnea. Plaznul initial prevedea sa facem o tura propusa de Carol. Din tura respectiva cel mai mult ma atragea catararea pana in Poiana Mare (1364m).

Odata cu intunericul ajungem in Domasnea - aici ne cautam loc de dormit. In ultimele 2 ture se pare ca am inceput s-o dam pe latura spirituala: in Sighistel bantuiam noaptea prin curtea bisericii cu bicicletele, acuma am ajuns sa dormim fix in fata cimitirului din deal.

Ziua 2:

De pe la 6.30 in jurul masinii incep sa roiasca babute care mergeau catre cimitir - trebuie ca eram o imagine interesanta parcati acolo cu bicicletele pe masina si dormind inauntru. Tabieturile de dimineata si plecam din nou la aceu=iasi ora: 9.13.

Drumul porneste de langa biserica si din pacate este reabilitat: asta inseamna ca forestierul original a fost latit si deasupra s-a turnat un strat de pietris. Tocmai pietrisul acesta ii da batai de cap Elenei care incearca sa faca slalom prin el. Asta e: si asta este o experienta cu siguranta utila la concursuri.
Drumul urca abrupt (in gambe se simt km de ieri chiar daca in afara de picioare suntem odihniti). Ajungem undeva -se pare ca exista mai multe Poiana Mare. A noastra (si cea indicata de localnici) se afla la 930m altitudine. Nu gasim nici un drum practicabil care sa ne scoata mai sus. Incepem sa ne invartim prin zona.

E frig, dar peisajul e frumos: se vede culoarul Timis Cerna la picioare si mai departe Muntii Almajului. Facand cercuri dupa un drum, reusesc sa fac si o pana. Nu e concurs, asa ca nu ma enervez. Cum suntem inca jos ca altitudine o luam direct la deal intr-o incercare temerara de push bike; eu sunt cel care renunta, Elena nu prea mai are chef de bicicleta dupa lupta cu pietrisul.
Inapoi in poiana si incepem sa coboram spre nu se stie unde; nu dupa mult timp vad ceva drum care urca. Hai pe el! Asta e fain - e complet acoperit cu iarba proaspata. Din pacate se termina destul de repede si trebuie sa facem cale intoarsa. Din punctul acesta tura devine interesanta - urmeaza o portiune de coborare tehnica: pe un drum sapat de ape, presarat cu pietre; nu se poate merge ca lumea pe rapa deoarece derapezi imediat pe nisip, nu se poate merge nici pe fagasul din centru deoarece nu ai loc; asa ca trebuie fie sa sari de pe o parte pe alta, fie sa mergi repede pe rapa dupa care sa iesi pe margine ei. Super.
Ajungem intr-o poiana - dam de niste case: tot timpul imi place partea in care: "Saru'mana! Ce sat e asta?". Localnicii se uita stramb de obicei la tine. Totusi nu ma asteptam la raspunsul pe care l-am primit: suntem tot in Domasnea. Dupa ce am bantuit pe tot felul de coclauri cateva ceasuri bune am nimerit exact de unde am plecat.

Ne asezam pe o banca, luam din nou hartile si ne hotaram sa trecem dealul pana in Rusca. De acuma tura devine si mai intreresanta: urcarea e criminala ca si panta - trebuie sa te apesi foarte mult in fata din cauza pantei, altfel se ridica roata din fata si cazi pe spate.

Incerc sa nu ma dau jos din sa - si fiindca nu ne grabim nici unde ma incapatanez sa stau pe bicicleta. A fost o urcare foarte tehnica, care mi-a placut. Ajungem pe ceva platou unde ne plimbam in stanga si-n dreapta cautand un drum ce coboara spre satul Rusca. Mai fac o pana - Elena profita de ocazie si se intinde sub soarele cu dinti.

Intr-un final gasim ceva drum de coborare. Din nou avem parte de o coborare tehnica. Reusesc sa ma catapultez de pe bicicleta: am derapat pe marginea unei rape si nu am mai reusit s-o redresez asa ca am fost aruncat mult in lateral. E o coborare de cativa km buni care se termina in gara din Teregova - asa ca am reusit sa ratam si satul Rusca.

De aici incepe cea mai cumplita parte a turei: cei 9km de european pana in Domasnea. Reusim sa scapam si nu suntem spulberati de TIR-uri, masini de pe sens opus care exact cand ne vedeau se apucau sa depasesca; silicoza s-ar putea totusi sa facem.
Inapoi la masina- azi am facut numai 42km. Tehnici. Mie mi-a placut tura, Elena a fost lipsita de chef de la lupta cu pietrisul. S-ar putea sa mai revenim in zona.

Si cum pofta de bicicleta abia s-a deschis, Sureanu si Retezatul ne asteapta la un 1 mai rodnic.

MTB: Apuseni,3zile,250km

Data:11.04.09-13.04.09
Participanti: Elena, Alex, Dorel, Dan, Marius, Alina, Flavius
Locatie: Apuseni
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Pofta de trail running fiind satisfacuta, urma la rand MTB-ul. Dorel nu poate lipsi de la asa ceva; impreuna cu el mai vin si alti colegi de servici. Vineri noaptea ne gaseste in mijlocul satului Arieseni intr-o atmosfera glaciara la propriu. Elena, Dorel si cu mine hotaram sa ramanem la o pensiune in zona, ceilalti coboara la cort in Sighistel.

Ziua 1:
Dimineata, lumina zilei ne arata creste inzapezite la orizont. Planul era unul foarte indraznet pentru prima zi si prevedea sa ajungem pana la Padis, de-acolo pana la Poiana Horea si inapoi in Garda de Sus - o tura uriasa, dar care ar fi putut fi dusa la bun sfarsit. Entuziasmul ne este taiat de catre cabanier care ne informeaza ca nu se poate ajunge la Padis din cauza zapezii.

Asta e...Pana la urma planul nostru e sa strangem cat mai multi kilometrii in sa. Daca se poate sa avem parte si de un peisaj frumos... si mai bine.

Plecam totusi catre Padis. Drumul incepe din satul Arieseni si coteste catre satul Cobles. Valea musteste de apa - ar fi fost destul de dificil aseara sa gasim un loc de campare uscat. Iesim din Arieseni (aici fiecare casa e pensiune) si urcam pe firul vaii. Drumul nu este uscat asa ca incepem baile de namol din sezon. Aici pe vale totul se trezeste la viata acuma - e o atmosfera optimista, plina de viata.

Langa pensiunea din Arieseni

Dorel isi desfasoara averea

Dupa 8 km ajungem in satul Cobles - e satul tipic din Apuseni rasfirat pe dealuri. Cum tot am inceput sa fac topuri ale refugiilor, ale partiilor de ski, etc - fara sa stau prea mult pe ganduri pot sa trec valea Coblesului intre primele 3 vai pe care am fost - locul acesta privilegiat este dat in special de prezenta satului; casute cochete se ivesc in cele mai neasteptate locuri. Este unul din putinele colturi de natura in care prezenta umana aduce un plus peisajului.

Oamenii sunt influentati de mediul in care traiesc - asta e clar. Asa ca cei care traiesc intr-un peisaj creionat cu linii line, unde totul e plin de viata - nu pot sa fie altfel decat mediul care i-a modelat. Toti cei cu care ne intalnim sunt bucurosi sa ne indrume - de asemenea toti sunt curiosi de unde venim, unde mergem si mai ales...la cine mergem.

Urmam ceva marcaj care urmareste drumul forestier. Incet ne apropiem de iesirea din sat si incepem sa urcam pe o panta ceva mai abrupta. In curand suntem bine deasupra satului - mai bine zis a centrului satului- deoarece si aici trecem adesea pe langa cate o casuta. Panta devine suficient de abrupta pentru a ne determina sa trecem la impins.

Drumul trece prin curtea uneia din casutele de care tot aminteam. In usa ei, un personaj pitoresc ne urmareste cu privirea, dupa care vine sa ne dea binete. Peisajul, casa si personajul cu pricina creeaza o atmosfera ireala -aici timpul a inghetat: e liniste, pace si timpul curge dupa alte reguli.

- Eu mi-s din '29.

- Apai, baiete, daca vrei sa duci o fotografie la oras - du-te de fa la grajdul din deal.

- Da, de unde sunteti? Si unde mergeti? Si la cine mergeti?

- Si cu asta faci poze?
- Da, numai ca acuma e fara film
- Apai eu nu vreau sa fac poze, numai intrebam...
- Adica nu mai are nevoie de film...
- Si faci cate vrei tu? Ce minune...Fa-mi si mie una, dar cu casa. Au mai fost si straini, francezi si au facut poze aici.

- Ai auzit ce prapad mare in Italia? Mare prapad...(personajul ne-a povestit si a dorit sa afle parerea noastra despre diferite evenimente pe care le-a vazut la televizor)

In spatele casei, in gradina, trei oameni imprastiau gunoi pe tarlaua proaspat arata. Personajul ne descosea intr-una; dadea dovada de o curiozitate demna de un copil. Asta mi s-a si parut una din diferentele dintre cei din zona si oamenii de prin alte locuri: sunt foarte deschisi, dar nu le place sa vorbeasca despre ei - le place sa afle cat mai multe despre cei care vin prin locurile lor; sunt curiosi in cel mai fain sens al cuvantului.

E timpul sa revenim in vremea noastra - dupa ce aflam pe unde se continua drumul plecam mai departe. Deja de la intrarea in padure dam de primele petece de zapada si in curand ajungem sa facem push bike pe nea. Reusim sa ajungem pe zapada pana in zona "La Glavoaie" - adica exact pana unde ne-au zis localnicii ca o sa ajungem - de aici stratul de zapada e continuu si nu mai putem inainta cu MTB-urile.

Push bike pe zapada

Dorel...

Alex...

si Elena

Facem cale intoarsa pe unde am venit si dam prima coborare din sezon. Inapoi in Cobles ne reintalnim cu Nicu, care ne mai zice de diferite trasee de MTB din zona. Tot Nicu are si o cabanuta la iesirea din sat - unde promitem ca vom innopta data viitoare. Fiindca cu siguranta va exista o data viitoare cat de curand - potentialul de MTB din zona este URIAS.

Ma iubeste, nu ma iubeste, ma iubeste...


Vruuuuuummm


In spate cu furca pe umar e Nicu

Inapoi in Arieseni: pranzul, berea noastra cea de toate zilele si ne hotaram sa mai facem ceva traseu -nu am strans destui km.

Deoarece eu nu am fost inca la ghetarul de la Scarisoara - el este ales ca destinatie. Pe sosea pana in Gartda de Sus; inca o data - oamenii de aici au reusit sa integreze constructiile in peisaj - spre deosebire de valea Prahovei si culoarul Rucar -Bran. Pensiunile nu sunt ostentative si opulente - m-am simtit ca pe vaile din Austria unde merg la ski.

"Bisericile" din Pestera Scarisoara

Iesirea din Pestera Scarisoara

Din Garda de Sus urcam pe firul Gardei Seci dupa care drumul o coteste brusc la dreapta si incepe prima urcare adevarata din sezon.

A trebuit sa ne amintim si sa ne reobisnuim cu multe lucruri: venim dupa o pauza de 6 luni. SPD-urile, schimbatul vitezelor, controlul coborarii, etc. Urcarea scoate untul din noi - dar ne indarjim sa nu ne dam jos din sa.

Dupa ce vizitez ghetarul de la Scarisoara urmeaza coborarea - a fost destul de timida si am cam incins franele pana am prins curaj.

Inapoi la masina eu hotarasc sa merg pana in Sighistel pe bicicleta. Dorel cu Elena o sa vina in spate cu masina. Incep sa urc catre Vartop. E firg si a inceput sa ploua mocaneste - dar mi-am intrat in...pedala. Imi face efectiv placere urcarea. Aproape de partia de la Vartop ma ajung din urma si Dorel si Elena. Dupa aproape 9km de urcare usoara din Arieseni, urmeaza coborarea catre Campani.

Si incepe sa ploua mai zdravan. Elena ma asteapta, pun bicicleta pe masina si ne indreptam toti trei catre valea Sighistel. Aici ne intalnim cu restul grupului.

Traseul a avut o lungime de 78.4km si o dificultate medie.

Ziua 2:
Ne trezim nu foarte de dimineata si hotaram sa facem o tura pana in Moneasa. Statiunea este in alt masiv - in Codru Moma. Ochiometric traseul va avea in jur de 100km asa ca ne pregatim constiincios cele necesare pentru tura.

Sighistel-Campani dupa care intram pe european. Dupa inca 3km Dorel isi aduce aminte de o tura pe care a facut-o odata cu motorul si schimbam planul din mers. Ajungem in Vascau de unde o cotim la dreapta catre satul Camp.

Drumul forestier urca abrupt, trecem o culme dupa care intr-o vale adanca, parca uitat de lume se afla satul Camp. Chiar si dupa extazul de ieri in fata fata peisajelor de vis din Apuseni si azi reusim sa ramanem muti de uimire. Totul este "suparator" de verde; altitudinea fiind mica, pomii fructiferi sunt toti in floare - roz, alb, galben se adauga pe pastel; aceleasi case rasfirate de ieri creioneaza peisajul de basm.

Drumul trece prin sat si urmeaza liniile naturale ale vailor urcand lin dar continuu. Dupa inca 4km de drum forestier printre pomii in floare ajungem pe marginea unei depresiuni mai mari: jos se afla satul Camp Moti; turla bisericii se ridica din mijlocul acoperisurilor de un rosu aprins. E o imagine care o sa-mi ramana intiparita pe retina mult timp de-acum inainte. De o parte si de alta a drumului sunt cuptoarele de tuica. Nu ne-am oprit deloc -deja reintrase microbul MTB-ului in sange asa ca am pedalat in continuu. Nu am poze si oricum nu ar fi reusit sa surprinda pe deplin frumusetea zonei - sigur nu si mirosul primavaratic si corul naturii trezite la viata.

Undeva prin dolinele din Codru Moma

Urmeaza o portiune valonata care ne duce incet pana in punctul de unde incepe coborarea spre satul Dezna. Coborarea in sine este adrenalina curata: ca si natura din jur incet, incet si noi ne trezim simturile amortite. Din nou, ca in fiecare an, senzatia de 50km la ora pe un forestier pietros pe care nu ai mai fost niciodata are darul sa injecteze doza necesara de drog in sange. Excelent -dar e loc de imbunatatiri - inca e frica si prudenta data de lipsa de exercitiu...

Satul Dezna : aici aflam de la un localnic ca Dorel s-a dus acasa in Sebis. Elena cu mine continuam tura planuita. Pe sosea ajungem dupa 7km in statiunea Moneasa. Aici luam pranzul. Ca o paranteza, aici am gasit turta dulce ca pe vremuri, ciocolata de casa si helas! Timpul a cam impietrit pe-aici ceea ce pentru noi ca turisti care vin stau 1 ora si pleaca nu poate decat sa ne bucure.

Berea, si dupa ce analizam atent harta (fara o harta detaliata nu aveam nici o sansa sa facem tura) pornim pe lungul drum de intoarcere. Incepem sa urcam catre cabana Izoi - hameiul a turnat plumb in gambe, e si foarte cald acuma in miezul zilei, asa ca inaintam destul de greu. Pe masura ce trec kilometrii lancezeala amiezii se spulbera si ajungem pe platoul de langa cabana Izoi. Harta, localnicii si prindem forestierul care in final ne va scoate in satul Tarcaita.

Ne intersectam cu traseul de creasta - da, si muntii Codru Moma au un traseu de creasta:) De aici drumul coboara continuu asa ca o sa las roata sa se-nvarta si o sa ma bucur de peisaj.

Satul Tarcaita-> satul Tarcaia si ne apropiem de iesirea de pe vale. De aici trebuie sa ne intoarcem catre Stei; doar ca nu vrem sa mergem pe european, asa ca urmam un drum paralel pe malul drept al Crisului Negru. Trecem printr-o salba de sate; suntem indrumati dintr-unul in altul de catre harta si localnici.

Yummmy! Turta dulce!

Suna de 100km. Traversam europeanul si o luam pe drumul care duce la Pestera Ursilor. Devine greu...100km de MTB pare sa fi fost un fel de bariera. Dumbravani-?Bradet (ce naiba cautam aici?!). Suntem indrumati aiurea de un mos -ajungem pe un platou printre culturile oamenilor. Sta sa se insereze.

Da, stiu ca in stanga tebuie s-o iau; dar da bine in poza daca ma fac ca ma uit pe harta

Satul Chiscau-> Satul Magura si in spatele unui baiat cu scuter care se ofera sa ne arate drumul ajungem pe niste drumuri desfundate in satul Valea Neagra. Aici se termina tura de bicicleta. Cortul este dincolo de deal asa ca va trebui sa trecem la push bike - am pastrat ce e mai bun pentru sfarsit. Plus ca deja e bezna.

Incepem sa impingem bicicletele pe o panata destul de abrupta. Odata cu noaptea un sentiment de neliniste ne incearca - vrem sa ajungem cat mai repede la masina. Repede ajungem in varful dealului unde dam de un marcaj (banda galbena). Din pacate nu gasim "campia" din descrierile localnicilor, asa ca incepem sa balaurim in sus si-n jos pe poteca. Ne hotaram pana la urma sa coboram catre lumini - nici o sansa sa folosesti bicicleta la lumina frontalelor pe hartoapele astea asa ca le impingem si la vale.

Ajunsi in lunca Sighistelului pornim catre un bec care se vede departe in zare. Mergem in zig zag prin portiuni arate, prin iarba, prin praf, incet si fara chef catre luminita care se pare ca se indeparteaza de noi. Halucinant de incet ne apropiem de ea: si cum o poveste frumoasa trebuie sa aiba un final pe cinste - ne trezim in cimitir. Il ocolim si ne dam seama ca pentru a ajunge la lumina (care se afla pe marginea unui drum) trebuie sa sarim gardul...in gradina bisericii. Asa ca in plina noapte sarim gardul bisericii si intr-un final ajunnegm la becul mult dorit.

Surpriza placuta a fost ca era vorba de biserica din Sighistel - adica am ajuns! Colindand pe campii am scurtat traseul si am nimerit exact la destinatie.

Traseul este de o frumusete ireala. Desi am inregistrarea GPS a lui, nu o s-o postez -jumatate din farmecul traseului este dat de interactiunea cu oamenii locului.

Traseul a avut o lungime de 125km si o dificultate medie.

Ziua 3:
Pentru azi avem un plan mai modest - doar 50km ca sa ne facem norma de km. Traseul devine evident - catararea Campani-Vartop. Sunt 25km de urcare cu o diferenta de nivel de 950m. Drumul este de fapt soseaua care leaga Steiul de Campeni. Fiind luni -circulatia a fost redusa la limita, asa ca nu am fost deranjati de traficul auto.

Din nou plecam destul de tarziu de la corturi - organismul pare sa-si fi revenit dupa ultimele 2 ture. Campani->Nucet-> Baita. De la indicatorul cu iesirea din satul Baita drumul incepe sa urce brusc in serpentine. Push the pedal...Azi e vorba doar de placerea sportiva a MTB-ului - asa ca bag capul in piept imi stabilesc un ritm si urc. Tiiii cat imi place sa urc!

La intersectia cu poteca spre Groapa Ruginoasa ne oprim. Cum Elena nu a vazut-o hotaram sa mergem pana acolo - doar ca va tebui sa luam si bicicletele cu noi. O noua runda de cum i-a zis Elena "carry bike" ca nu se mai puteau impinge pe panta respectiva. La adapostul padurii zapada inca nu s-a topit asa ca devine imposibila incercarea de a ajunge la Groapa Ruginoasa cu biciclcetele dupa noi - o lasam pe alta data.

Inapoi la sosea si la vale!!!!!! Din cauza vantului din fata si a faptului ca nu aveam prea multe portiuni drepte nu am reusit sa ajung decat la 61.67km/h. Dar senzatia din curbe cand te apleci pana cand iti atinge pedala soseaua a furnizat doza zilnica de drog. Si totusi, urcarea e mai faina :).
Traseul a avut o lungime de 50km si o dificultate ???? - asta depinde de fiecare cum il abordeaza.

Inapoi la corturi ne cosmetizam pe noi si bicicletele. Intre timp apare si Dorel din Sebis, ne strangem catrafusele si pornim catre casa. Un pit stop acasa la Dorel dupa care ajungem in Timisoara.

A fost o tura unica (ca de fapt toate turele :)). Am reusit sa dam rugina jos. Aveam in plan sa facem minim 200km: am reusit in final un total de 250km. Dar de data asta mai presus decat cifrele si statisticile a fost bucuria de a vedea un peisaj de basm locuit de niste personaje pe masura.

Pai da!

Daca vreodata o sa-mi amintesc de vreo tura de MTB cu siguranta va fi vorba de aceasta...

30

Data:04.04.09 ­
Participanti: Elena, Alex, Dorel, Vasi, Luci
Locatie:Cheile Nerei
Poze: http://picasaweb.google.com/Hoinarii/

Sursa: http://hoinarii.blogspot.com/

In sfarsit in tricou si colanti. Nu tu manusi, caciula, clapari si alte cele. Cald, poate putin prea cald afara. Pofta ce-am poftit de ceva saptamani incoace: prima tura de trail running. Si pentru ea ne deplasam pana in Cheile Nerei.

Daca la inceput eram noi doi (Elena cu mine), Dorel e primul care se anunta interesat. Indianul nu poate sa lipseasca d­e la padure si aduce cu el si pe prietenul lui Luci.

Asa ca in formatie de 5 inghesuiti in Mariuta lasam masina langa pensiunea Cheile Nerei si incepem sa ne pregatim de tura. Daca initial planuisem sa facem un circuit pe malul Nerei (adica chiar prin chei), lungimea traseului si mai ales dilema trecerii Nerei coroborata cu ultimii 10km pe sosea ne fac sa ne razgandim si sa ne lasam pe seama lui Vasi.

El ne propune o tura de doar 30km dupa estimarile lui. Tura va incepe la iesierea din Sasca Romana, vom trece prin tunele pana la Podul Bei; de aici pe sosea pana in capul satului Potoc unde vom coti la dreapta si vom merge pe culmea dealurilor pana la cetatea Ilidia urmand ca de aici sa coboram la Ochiul Bei. Cascada Beusnita, inapoi pana la Pastravarie; de aici pe drumul forestier pana la Podul Bei si din nou prin tunele pana la masina.

Nu sunt foarte multe de povestit. Din motive evidente nu am mai carat monstrul de SLR dupa mine; am trecut la o camera video care este mult mai usoara. Asa ca pozele au fost (si vor fi probabil pana in iarna) inlocuite cu filme. Ele povestesc in mare prima tura din 2009 de trail running.

Tot in chei am avut anul trecut prima tentativa de alergat: a fost ceva de genul alergam cateva sute de metri, mergeam in ritm alert vreo 20 de minute mai alergam 200 de metri, iara mers si tot asa. Nu se poate numi chiar trail running.

Anul acesta suntem cu totul altfel pregatiti pentru asa ceva. Acum vom incerca sa alergam la propriu.

Nu o sa ma lansez in explicatii laborioase despre motivul pentru care alergam pe munti. Argumentelor tip:"muntii nu sunt pista de alergare", "ce rost sa alergi si sa nu vezi nimic", "lipsa de respect fata de munte" le pot raspunde doar:Unii prefera sa alerge, altii sa mearga incet, unii sa urce traseele folosind coarda, altii se bucura de solo integral - ideea e ca la final fiecare sa se simta bine. Iar pentru noi a fost una din cele mai frumoase ture.

Revenind la filme (am scazut din calitatea lor fiindca altfel dura o eternitate pana le puneam pe net):



Echipament folosit:
Papuceii de padure - probabil au facut diferenta. Nu o sa-mi dau seama pana nu alerg cu altceva. Rucsacelul de tura. Betele le-am lasat la masina- idee geniala, ne-ar fi incurcat in tura. Am consumat: un gel energizant, 2 batoane de cereale, 3 litri de apa cu praf izotonic, o doza de energizant.

Dupa tura de incalzire obligatorie, suntem gata de plecare.Drumul pana la Podul Bei trece...in fuga:) De aici intram pe sosea si devine un pic mai anost. 4km de beton dupa care cotim pe un drum forestier. Peisajul este destul de dezolant aici: pomii inca nu au inflorit, iar iarba este arsa pe portiuni intinse. Vasi si cu Luci sunt in fata - au ritmul lor. Noi 3 forma un grup destul de compact. O intreb pe Elena cat a fugit cel mai mult pana acum: "11km, imi raspunde". Ma uit pe ceas: alergam de 9km deja. Suntem de ceva timp pe urcare -nu e foarte accentuata dar sigur nu e ca la stadion :). Scoate untul din noi. Ajungem in varful pantei - aici ii vedem pe Vasi si Luci.



Continuam pe linia culmii - nici urma de cetate. Dupa ceva timp ajungem la niste stupi parasiti, si incepem sa coboram. Ne intoarcem dupa cateva sute de metri si alegem alt drum. La finalul coborarii suntem pe ceva vale pe care curge un firicel de apa -un moment bun de odihna si refacere a rezervelor de apa si energie. Dorel mananca un ou. Dorel de fapt s-a opript de enspe ori deja: a mancat miere, a mancat nuci, a mancat musli, a mancat paine, acuma mananca ou. Stim ca asa functioneaza el, asa ca nu ne mira.

In timp ce stam aici, din deal apare Vasi si Luci. Si ei au cautat cetatea, n-au gasit-o si au ajuns sa coboare tot pe aici - pe valea Beiului Sec dupa cum ne informeaza indianul.



Pornim in urma lor. Forestierul este intretaiat de catre firul apei. Ma asez si incep sa ma descalt: Vasi trece ca vijelia pe langa mine prin mijlocul apei: "Indianul nu se oprea, el alerga prin apa. Bine ma, dar te uzi si faci basici! Indianul nu facea basici, ca era antrenat. Dar ce rost are sa alergi prin apa incaltat? Indianul alerga in mocasini ca sa nu se taie la picioare - si apoi pierzi tot farmecul alergarii daca te tot opresti -indianul nu se oprea niciodata". Inchei citatul - no comment.

Adevarul e ca la a 4-a traversare a Beiului care numai Sec nu era, am inceput sa-i cam dam dreptate lui Vasi...

3,2,1!!!!!!!!!!!!! Elena termina pentru prima data semimaratonul. Si nu la stadion, ci la munte. Ok,am facut pauze (1 mai serioasa), dar distanta respectiva am alergat-o, nu am mers.

Ajungem la Ochiul Bei si de aici tot in fuga pana la Cascada Beusnita. Peisajul in zona este superb (si placerea e mai mare in a-l vedea din alergare, decat carand un monstru de rucsac, cu capul in piept si tragand picioarele molatec la fiecare pas)

La cascada ne oprim pentru a doua oara pentru...peisaj, apa si mancare. Vasi si Luci tocmai coboara de aici si se indreapta catre Podul Bei. Dupa 15 minute de pauza incepem si noi drumul de intoarcere. Repejor pana la pastravarie si de aici incepe cea mai anosta (din cauza oboselii) parte a traseului: cei 4.7km pana la podul Bei. Alerg alaturi de Dorel, ceea ce imi este de foarte mare ajutor - fac efort sa merg in ritmul lui (sau el in al meu, nu imi mai dau seama) si impreuna ajungem la Podul Bei.

Aici ne oprim si incepem sa facem exercitii de streching -au aparut crampele musculare.

Dupa curba apare si Elena: a alergat 30.230Km. Precedentul record de distanta era de 11km...



De aici si pana la masina Elena si Dorel hotarasc sa mearga pentru a nu suprasolicita picioarele. Eu ma hotarasc sa alerg si termin cursa in punctul in care am inceput-o. Aici ne asteapta intinsi la soare Vasi si cu Luci.

Sedinta de "debriefing". O toamna si o iarna de antrenament au avut rezultat. Suntem toti multumiti; mai pierdem timpul cu povesti dupa care revenim in Timisoara.



In mai in a 2-a saptamana vrem sa mergem sa alergam in Retezat printre rododendroni; ocazie cu care invitam pe oricine vrea sa vina sa alerge cu noi.

Datele tehnice ale turei (pentru cine are rabdare sunt o gramada de informatii interesante acolo):

http://trail.motionbased.com/trail/activity/7932811

Duminica a fost al doilea 30 din week-end-ul acesta pentru Elena :)