Uneori, la sfârşitul discuţiilor noastre lungi, îl
privesc răvăşită, cu ochii arşi-arşi de lacrimi.El mă priveşte blând, şi calm,
zâmbind enigmatic şi atoateştiutor!Îmi
spune cu o voce joasă, în care a strâns parcă toată liniştea pământului :,,crede-mă, ai o
viaţă minunată!o să ştii ce să faci!pentru că simţi!”.Plec tăcută, fără vorbe: le-am lăsat în mod
intenţionat pe toate la el, într-o încăpere albă, inundată de lumina unui soare
dilematic, de iarnă. E un doctor bun, care urăşte, ca şi mine, reţetele…Şi
crede, ca şi mine, în ,,firesc”…
La primul semafor mă opresc şi
respir adânc: în răgazul de aşteptare
a schimbarii culorii semaforului, unii
îşi aprind o ţigară, alţii se uită curioşi prin mulţime sau trimit un sms,
verifică GPS-ul sau intră în dispute cu şoferii de taxi de pe banda
alăturată…Eu încerc să caut ochelarii de soare în geantă: o ridic şi simt că e
foarte grea.Prea grea!E nevoie ca din
vreme în vreme să facem curat în genţi, prin sertare şi să aruncăm obiectele
care le îngreunează(sunt atâtea lucruri inutile în genţi şi în sertare, nu-i aşa?
…pixuri, capace de ruj, bonuri, facturi, şerveţele, cutii cu pudră, mănuşi,
carneţele, mărgele).Poveri…
Îmi vine în minte ideea că e şi mai
mare nevoie să învăţ ca, din…vremuri în vremuri să îmi fac, de asemenea, curat
şi prin suflet: şi acolo sunt atâţia oameni, întâmplări neînţelese, gânduri
care îl fac tot mai greu de purtat.Mi-a fost dat, datorită unei perioade cu
totul altfel năvălite în viaţa mea, să privesc fix în ochi, mai atent oamenii
şi viaţa.Uite că se întâmplă să mai fac asta pe la răstimpuri…Niciodată însă nu
mi-am mai propus să fac curat în suflet, niciodată nu am alungat vehement,
ferm, chipuri sau amintiri: le-am păstrat acolo, în mine, le-am ştiut nuanţele terne sau luminoase, însă m-am
împăcat cu toţi, cu toate.Azi mi se pare greu.
Azi mă întreb pe neaşteptate, la
un semafor, pe o stradă aglomerată dintr-un Bucureşti ostenit de iarnă…cum ar
fi să îmi primenesc sufletul usor, golit
de prezenţa celor care mi-au adus
tristeţe, suferinţă voit sau din ignoranţă; cum ar fi să fiu ,,pragmatică",
,,cerebrală" sau macar ,,asertivă"(aşa cum mi-a cerut şi el să devin măcar din când
în când).Ce să caute acolo, în inima mea, toţi cei care nu au reuşit să
înţeleagă cum sunt eu cu adevărat?Pe ei ar trebui să îi alung din clipa asta…Ce
să aştept de la ei, cei care au văzut greşit, au interpretat deformat, anapoda sau tendenţios ceea ce am făcut,
ce am spus, ce am creat, animaţi de răutăţi gratuite, amare?La ce bun să îi mai
port cu mine pe aceia care au locuit între clipele mele zilnice şi s-au
străduit să îşi ascundă constant şi alegoric invidiile în spatele unor chipuri,
aparent prietenoase, binevoitoare…până într-o zi, când le-am văzut până şi eu,
fiinţă care sufăr de orbire gravă când vine voba de părţile rele ale oamenilor?Pentru
ce le zâmbesc şi acelora care nu au niciodată
răbdarea să mă asculte vorbind şi despre mine, preocupaţi fiind din clipa în
care mă întâlnesc să îmi povestească
aproape fără să tragă aer în piept, minut cu minut frământările, dilemele(unele
exacerbate haotic)proprii, să ceară neîncetat sfaturi, atenţie, idei pe care,
oricum nu au consecvenţa să le urmeze cumva?Cât îţi împovărează sufletul cei
care au deprinderea să critice etern pe toată lumea, să se erijeze în
deţinătorii ,,adevărului absolut” în orice domeniu, pe orice plan(sunt atat de
obositori cu perfecţiunea lor derizorie!)-sunt imposibilele fiinţe care nu văd
nimic frumos la nimeni, care se arată dezolaţi, oripilaţi de greşelile făcute
de semenii lor, fiinţele care pândesc să calci strâmb pe un trotuar, ca să vorbeasca
o lună despre asta şi să îţi propună ferm să îţi ofere soluţii optime selectate
din experienţele lor desăvârşite de viaţă.Cât de greoi sunt oamenii care se
încăpăţânează să vadă nemuritoare teorii ale conspiraţiei împrejur?Sau cei care
simt nevoia să te tragă oricând au prilejul înapoi, să îti interzică
îndrăzneala, nevoia de zbor, să te facă să simţi că orice speranţă rostită e o
iluzie; sunt cei care îţi spun primii că nu există soluţii; că totul e greu, că
lumea e mizeră, că toţi oamenii sunt superficiali, că greşesc atunci când
îndrăznesc să cred, să încerc, să vreau, că resemnarea e locul cel mai sigur,
cel mai comod şi cel mai călduţ, cel mai confortabil, cel mai echilibrat şi,
neaparat, cel mai de ales.Aceştia sunt cei care nu se vor bucura niciodată
sincer pentru întâmplările frumoase, majore sau banale din viaţa altcuiva!Sau cum
să mă dezic de cei care nu m-au simţit?Care nu au ştiut când e clipa aceea în
care aştept şi eu ceva-darul de-o clipă, uşa trântită brusc de perete de zâmbetul
lor?
,,Aceştia sunt oamenii mici, înţelegi?Mici…Atât
de mici încât ne plictisim vorbind despre ei…”mi-a spus el.,,Nu ai niciun motiv
să îi observi.”
Sunt lângă un semafor, la o banală bifurcare de drumuri;am
găsit ochelarii şi închid ochii o clipă, în
Uneori, la sfârşitul discuţiilor
noastre lungi, o să îl mai privesc răvăşită, cu ochii arşi-arşi de lacrimi.El o
să mă mai privească blând, şi calm, zâmbind enigmatic şi atoateştiutor!E un
doctor bun, care urăşte, ca şi mine, reţetele…Şi crede, ca şi mine, că viaţa
trebuie trăită ,,firesc”…
