Vrei să ne întâlnim şi mâine seară?Poate îţi mai răspund câte ceva...

E trecut de  miezul nopţii şi abia acum s-a făcut linişte în casă şi în mine.S-au topit şi vorbele, a amuţit şi ploaia(deşi n-aş fi vrut încă).Nu aud ticăitul ceasului, ci ritmul blând al tastelor animate de clipa de acum.E momentul acela din zi în care tânjesc aproape fericită după o întâlnire fără de care viaţa însăşi şi-ar pierde rostul, o întâlnire tainică, la care mă abat uneori după ce pleacă toţi călătorii prin mine, prin timpul meu, prin casa mea: e întâlnirea mea cu mine…

Ne privim în tăcere, în cea mai frumoasă tăcere din lume.În mine freamătă întrebări uzuale, de adresat celei care sunt, întrebări ca pentru o persoană intimă, survolată, contemplată, răvăşită, răscolită şi interogată frenetic uneori, în vremuri în care întâlnirile cu ea aveau rang de obicei uzual...

-Nu te-am mai întâlnit de mult… ce mai faci?cum îţi mai e?ce ai mai scris pe lista visurilor din somn?cu ce ai completat  lista viselor din nesomn?după ce mai tânjeşti?cine te mai compune uneori?şi  cum ai mai ajusta lista nesfârşită a neliniştilor tale??ce mai iubeşti(şi pe cine)? ce mai priveşti?şi până când?ce drumuri plănuieşti?şi ce crezi, la ceasul acesta din noapte despre strigătele unei ploi ce se încăpăţânează să îţi explice acum ce înseamnă senzaţia de etern deja-vu?eşti bine?de când?ţi-e frică?ai mai plâns?ai mai plânge?ţi-e dor?ţi-e neclar?ţi-e frumos?vrei?sau nu?poţi?...aştepţi?

E trecut de miezul nopţii şi o simt lângă mine pe cealaltă,,eu”.Tace şi ascultă mulţimea de întrebări.Apoi ecourile lor... Imi raspunde cu voce şoptită, influenţată de un zâmbet insinuant:

-Draga mea, nu e vreme să îţi dau atâtea răspunsuri…si nu mi-ar ajunge vorbele pe care le-am adus în buzunarul de la piept…dar câtă vreme ne mai întâlnim, ne mai iscodim, ne mai şicanăm, ,,şarpanta lumii încă ţine”…,,dacă arunci de jur împrejur o privire curioasă, pătimaşă”…

P.S.Singuratatea e întâlnirea miraculoasă  şi onestă a ta cu tine însuţi...(şi ştie cum să te facă fericit uneori)

Paradoxal :...

…sunt inconjurata mereu de tot mai multa lume, insa in fiecare zi ma simt mai singura.Vorbesc mai mult decat oricand, despre o eternitate de lucruri si totusi nu spun mai nimic din ceea ce mi-as dori sa marturisesc.Muncesc mai mult decat totdeauna, dar sunt atat de departe de a ispravi, am mereu  mai multe de facut.Cu cat  mi-am spus mereu mai categoric, din rasputeri, ca fara cafea nu exista viata, cu atat mi-a fost interzisa mai ferm complicitatea cu aceasta licoare.Cu cat imi spui ca sunt mai iubita decat oricand, decat oricine, cu atat ma inchid mereu mai mult in mine.Am multe, mai multe ganduri ca oricand, si totusi, intre ele  nu intrezaresc ideea salvatoare.Cu cat inteleg mai bine ca in tara asta indepartata toate merg frumos si precis ca ticaitul unui ceas elvetian, cu cat recunosc frumusetea acestor locuri si imensitatea posibilitatilor de a vietui liber si nuantat, cu atat prinde contur in mine mai devastator dorul de casa.

Tot paradoxal- in Saptamana Mare, cea mai trista, cea mai tulburator de dureroasa, in Saptamana Patimilor ce I-au adus moartea, toata lumea a vorbit despre,,distractia maxima”cu mici si bere de 1 Mai,  pentru ca s-au amestecat bizar si neclar sarbatorile…

Paradoxal, de asemenea, am asteptat primavara cu toata fiinta mea, iar cand aud vesti ca a venit la mine acasa, eu sunt plecata intr-o parte a lumii in care ea nu stiu daca ea, primavara,  stie sa ma caute…

Paradoxal…ne inselam constant sentimentele, intamplarile, sufletele de langa noi(sau chiar pe noi insine)…Le inselam, sau ele ne insala pe noi...Paradoxal, deci, nimic nu mai e ce pare a fi…

P.S.O.K.Poate-poate maine va redeveni